Jeanne d’Arc sau Fecioara din Orléans


sursa: http://theendofbeing.com/2010/10/04/lady-warriors-of-afghanistan/jeanne-darc/

Jeanne era tînără, Extrem de tînăr, dar chiar şi în epoca aceea oamenii mureau foarte tineri. A auzit nişte voci care au făcut-o să vorbească şi să acţioneze. De fapt era singură împotriva tuturor. Va lupta pentru încoronarea regelui Franţei la Reims şi pentru alungarea englezilor. Bineînţeles că nu ştia să se bată, să ţină un discurs, să se poarte. Nu avea habar de teologie. Era naivă şi sinceră. Exact ce am pierdut majoritatea dintre noi.

Dar cu ce era şi avea a mobilizat, a convins şi a reuşit.

Apoi, cum era normal, a căzut victimă maşinaţiilor celor versaţi, politicienilor şi experţilor în cîştigarea luptelor în culise. Mai ales mai-marilor bisericii. Teologii (cît rău au făcut!) i-au venit de hac. Era din nou singură împotriva tuturor. A pierdut. A plătit cu viaţa pentru înfrîngere. Pentru ea nici viaţa, nici moartea n-a fost o comedie.

De ce a reuşit şi de ce nu a murit? Pentru că a aceptat un risc foarte mare: să fie luată în derîdere, să fie batjocorită. Cu toate asta nu a renunţat, s-a făcut vulnerabilă şi a mers mai departe. Probabil că mulţi dintre noi n-ar fi ales calea asta. De fapt majoritatea ar fi preferat să treacă pe dinainte asemenea preotului şi levitului. Ea a văzut că patria sa era căzută între tîlhari de tot felul. Şi-a asumat rolul samariteanului milostiv aşa cum a putut, cum a ştiut, cum a crezut. Şi a plătit cu preţul vieţii.

Dar a inspirat. Şi i-a inspirat pe cei laşi, pe cei nehotărîţi, dar şi pe fricoşi şi pe temerari. Împreună au reuşit ce nu a reuşit nimeni. A fost unul dintre puţinele momente în care o fecioară i-a inspirat pe bărbaţii duri, pe oamenii de război, pe rege. Şi poate şi pe cler. Şi a rămas în istorie. Curînd după moartea sa Biserica Catolică a sanctificat-o. De ce? Eu mă fac că nu ştiu. Descoperă singur.

De cele mai multe ori în faţa exemplelor de acest fel ne ascundem. Ne băgăm capul între braţe, luăm poziţia fetusului şi ne paralizăm creierul cu aceiaşi frază cu care ne minţim zilnic: Nu mă priveşte! Nu e treaba mea! Nu pot să risc! De fapt nu vrem să ne schimbăm. NU vrem să fim deranjaţi. Nu vrem să pierdem ceva ce… nu avem. Mai ales bărbaţii.

Pentru că o femeie are ceva ce noi nu avem suntem gata să o demolăm cu argumente biblice, cu o teologie scosă din buzunar, prefabricată te miri unde! Şi? Cum e victoria noastră? Dacă nu putem să depăşim o femeie în ceea ce crede şi face, atunci o înlăturăm prin mijloacele noastre specifice. O ştergem de pe faţa pămîntului. Ca nişte BĂRBAŢI!

Dacă numai asta putem şi numai aşa putem, suntem jalnici.

Fiecare ţară are cîte o Jeanne dArc, Fiecare ştim cine este, ce face şi cum gîndeşte. Doar că nu avem suficiente motive să o recunoaştem. Ce ne împiedică? Aceleaşi lururi care l-au împiedicat pe preot şi pe levit să se apropie de cel aflat pe moarte.

Dar poate avem o şansă, aşa cum au avut francezii în 1430.