Învierea viilor sau adormirea celor morţi…


Bineînţeles că v-aţi prins! E pe dos! Deci ştiţi despre ce e vorba. Şi eu. Cu toate astea, între doctrină şi practică există diferenţe. Poate şi din cauză că în loc să facem doctrina după practică, am făcut invers. Aşa că nu mai credem doctrina.

Cine ar putea explica de ce ţinem doliu, un obicei păgîn? Cine ar putea explica de ce la multe înmormântări creştine e tot aşa de mare tragedia ca pe vremea îngropării tatălui lui Iosif. Să fiu sincer ateii plîng mai puţin. Oare să fie din cauza explicaţiilor searbede referitoare la ce se întîmplă după moarte sau din alte cauze? De exemplu pentru că ne trăim viaţa de parcă nu am avea un Dumnezeu atotputernic, că Isus Hristos nu a înviat sau pentru că trăind doar pentru lumea asta nu ne mai punem nădejdea în viaţa de dincolo.

Ba unele biserici sunt botezate cu nume interesante: Speranţa. Speranţa că ce? Golgota. Golgota că ce? Betania. Betania că ce? Betezda mai merge că suntem plini de noroiul din scăldătoare oilor.

Ce ne opreşte ca la înmormîntările noastre creştine să participăm îmbrăcaţi în alb nu în negru? Tradiţia? Care, aia sfîntă? De ce cîntăm ca la înmormîntare, în loc să ne bucurăm ca la înmormîntare? Pentru că Isus a înviat?

Sunt deplasat? Sau nebun? Prefer să fie aşa decît să plîng morţii ce s-au dus cel puţin în sînul lui Avram. Poate unora nu le convine şi vreau altceva. Un rai. No bine: fie şi rai! Săle lăsăm demonilor iadul.

Lumea academică (6): Facultatea „Betania” plus Secţia de Teologie didactică de la Universitatea „Aurel Vlaicu”


Atenţie! Acest post nu este recomandat persoanelor prea sensibile, prea spirituale sau prea slabe de inimă.

După cum spune un proverb sicilian, cine nu aude, nu vede şi nu vorbeşte, trăieşte 1000 de ani.

În 2007, în paralel cu Facultatea Betania, a început Secţia de Teologie Didactică Penticostală din Universitatea „Aurel Vlaicu”, din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Umaniste, după ce o comisie de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării a vizitat Betania.  În prezenţa decanului, comisia (formată din doi membrii, dr. Klein şi încă cineva, după accent un maghiar) ne-a pus cîteva întrebări banale criticînd statul de funcţii. Nu ştiu exact cine era pe ştat în afara subsemnatului, a lui Mihai Handaric şi a lui Riviş-Tipei. La ora aceea eram singurii cu studii post-universitare la Betania, în afară de Moţ Ghiocel.

După spusele decanului ar fi trebuit să predau şi Istoria Bisericii Penticostale, dar în cele din urmă, nu a mai fost vorba de aşa ceva, ci de nu mai mult nici mai puţin decît vreo şase cursuri. Spre toamnă m-am pus şi mi-am pregătit documentele cursurilor. Cert e că din toamna următoare am început să predau anului I …Teologia Noului Testament. Vorba aia: aş fi putut preda şi Introducere în microchirurgie sau în proiectarea asistată a circuitelor integrate! 

Cîteva surori din zona de nord-est a ţării, studente în anul I la UAV, au venit să asiste la cursul de TNT şi au fost cam şocate de ceea ce discutam noi acolo, aşa că nu au mai apărut, nici măcar la examen. Cursurile la Seminarul Betania nu au mai continuat, toţi cei înscrişi în anul I fiind automat înscrişi în anul I la Facultatea de Teologie Didactică. Din punct de vedere tehnic ar fi trebuit să fie facultate cu 120 de studenţi, în cele din urmă era mai mult o grupă mai stufoasă, de circa 30 de atudenţi.

Sesiunea de vară avea să fie ultima la Facultatea Betania. Urmau să termine două promoţii simultan: una cu trei ani de studiu, cealaltă cu patru. Cum existau mulţi studenţi care nu şi-au luat dintr-un motiv sau altul examenele, decanul a venit cu o inovaţie în materie: studenţii să cumpere cărţi pentru dotarea bibliotecii şi asta să se considere puncte în plus la examen. E drept că această inovaţie îşi avea originea într-una mai veche cu un an ce a stîrnit reacţia unor cadre didactice ce sperau ca epoca copiatului şi a matrapazlîcurilor era de domeniul trecutului. Pînă la urmă i-am propus decanului ca studentul să cumpere cartea şi să facă o recenzie pentru care va primi notă. Zis şi făcut: era mai degrabă un proiect decît un examen, dar am ales cărţi dintre cele mai mari, cu peste trei sute de file şi cu un preţ cît mai mare. Dacă voia cineva să treacă examenul în acest mod, cel puţin să depună ceva efort. Metoda a dat rezultatele scontate şi în ciuda listei afişate nici un student nu a recurs la metoda aceasta, fiind evident că un examen era mai puţin obositor atît pentru intelect, cît şi pentru buzunar.

Într-una dintre ultimele întîlniri cu studenţii am stat de vorbă cu cei care aveau pe lîngă potenţial şi înclinaţie spre studiu. Spre dezamăgirea mea doar vreo patru dintre aceştia şi-au continuat studiile. Apoi au urmat examenele şi în cele diu urmă re-examinările. Am aflat neoficial că orice student putea face o donaţie la secretariat, unde actuala secretară era şefa de promoţie de anul trecut, circa zece euro în lei pentru a trece un examen. Cum existau studenţi ce aveau de dat şi de luat mai multe examene, a urmat o creştere a fondurilor facultăţii. Eu nu am participat la această mascaradă fiind internat în spital la Cluj. Totuşi am făcut efortul de a corecta examenele restanţă la cursurile mele după operaţie, notele fiind transmise prin mail. Ca să scurt-circuitez sistemul „inedit” al Betaniei şi să boicotez „strîngerea de fonduri”, am dat chiar şi note studenţilor care ar fi vrut să dea examenul, dar eu nu mai eram acolo, dar nu voiau să dea bani pentru „fondul clasei”. Pe cînd se profila pre-licenţa m-a sunat decanul ca să îmi spună să vin la şcoală. Bună glumă! Mişcat de eroismul meu de a rezista în post pînă în ultima zi, mi-a propus să îmi dea o primă (n-a spus cît), dacă îi dau un număr de cont. Cum nu voiam să îi dau un număr de cont (nici nu aveam), la insistenţele sale i-am transmis că poate să îmi dea o primă ca adaus la salariu, atunci cînd îl voi ridica, după externare.  Zis şi făcut. Am ieşit din spital, am mers acasă, am luat salariul şi prima. Cum în locul meu a supravegheat un alt frate, împreună cu soţia am hotărît să îi dăm acestuia această primă înainte de a cunoaşte cît era valoarea acesteia şi indiferent cît era valoarea ei. Iniţial am discutat că îl voi plăti cu cît erau plătit eu pentru examenul respectiv. Fratele ne-a vizitat după ieşirea din spital, aşa că i-am dat plicul intact după ce i-am spus istoria lui. Mi-a plăcut ce mi-a spus: „Domnul poate să se foloseacă chiar de diavol pentru a face un bine”. Avea credinţă mare! Şi eu. A doua zi ne-a dat telefon să ne spună că suma acoperea exact datoria ce era scadentă şi nu avea bani să o plătească. Iată că pînă la urmă decanul a făcut o faptă bună.

Studenţii au insistat să ne vedem în semn de adio, a doua zi după ce s-a terminat cu licenţa. Atunci l-am văzut pentru prima dată în viaţa mea pe cel ce a reuşit performanţa să fie şef de promoţie fără să se întîlnească cu mine la nici un examen şi la nici un curs. Adevărate minuni vrednice de o biserică mai charismatică, ţinînd cont că predam acolo de trei ani. În final la ceremonia de absolvire din biserica Betania toată lumea s-a comportat într-un mod exemplar şi fariseic cu discursuri din partea conducerii facultăţii şi a absolvenţilor, atît pastori cît şi laici. Vivat academia, vivat profesores!