UEO și #memeuri.ueo


Imagini pentru #memes pastors

În urmă cu destui ani, dar în secolul acesta totuși, am predat (sau am încercat să fac asta) la UBEO. Adică la Universitatea Baptistă Emanuel din Oradea. Putea fi un loc extraordinar dacă…

Într-o seară caldă mă întorceam de la cantină împreună cu cîțiva studenți de la teologie, discutînd vrute și nevrute. Ne lălăiam împreună cu alți studenți înspre cămin. La un moment dat unul dintre studenții aflați la circa 10-15 metri mai în față ieși în evidență cu ceva. Jur că nu mai știu cu ce. Cineva din spatele meu făcu o remarcă cu voce tare și studentul remarcat răspunse cu alta. Apoi și eu m-am angajat în schimbul haios de replici, studentul vizat răspunzînd cu non-șalanță ceva de genul ‘las ca vezi tu…’ la care cei cîțiva studenți ce mă flancau au izbucnit în rîs împreună cu mine. Era clar că studentul nu sesizase că-i dăduse replica unui prof, nu unui coleg de studii. Ne-am despărțit undeva la parter, fiecare mergînd în treaba lui: bibliotecă, cameră, oraș.

După vreo jumătate de oră bate cineva la ușă. Era studentul cu replica care venise să-și ceară umil iertare că greșise, că depășise limita, că nu avusese intenția, că dac-ar fi știut, că… Evident l-am concediat, trimițîndu-l la plimbare cu cățelul.

Ești nebun? Și eu sunt om. Si eu am simțul umorului. Și eu am fost student. Și eu am făcut poante profilor. Ba unele mult mai grave, adică premeditate. S-a rîs, am rîs, împreună cu profii și asta ne-a apropiat. Umorul în general apropie. Crează legături.

Eram la UBEO, dar nu eram un usebist. Adică nu făceam parte din poliția spiritualității restrictive a UBEO.

Mă bucur și mă bucură că acum la U(B)EO există cîțiva studenți cu simțul umorului ce se manifestă inofensiv prin meme-uri. La #memeuri.ueo pe Instagram.

Ce nu mă bucură este faptul că poliția spirituală a UEO s-a pus în mișcare să-i amendeze. Însă se dă de ceasul morții și-și recunoaște public neputința. Probabil că se împlinește versetul ‘unde-ți este boldul moarte.’ Asta din pricină că poliția și-a depășit competența: în loc să-i aresteze pe delicvenții spirituali ai locului, încearcă să descopere care sunt stundenții în care a supraviețuit nealterat simțul umorului.

Ceva ar trebui să le dea de gîndit gaborilor euiști ce au declanșat terorismul institutionalizat: v-ați gîndit că s-ar putea să ajungeți în postura inspectorului Javert? Nu de alta, dar nu sunt singurul care crede că v-ați substituit lui Dumnezeu. Și cel mai bine, ca să nu ajungeți în postura inspectorului Javert ar fi să vă dați demisia! Asta ar însemna o reparație la acuzele nefondate la adresa studenților grupului #memeuri.ueo.

Ce ziceți frate inspector? Da, frate inspector șef?

In God we trust! – sau În cine credem?


În 1990 unui baptist i s-a propus să intre în PNȚ. S-a speriat și n-a intrat. Era perioada Tîrgu Mureș. Cea a inventării dosarelor ca și colaborator al Securității tuturor celor ce nu erau pe placul FSN. N-a contat că o soră mai credincioasă avusese un vis în care el ajunsese președintele României. Fiecare visează ce aiureli vrea… În definitiv tipul era pastor al unei bisericuțe de oraș, avea contacte afară și prieteni de marcă. Familie, studii de terminat, mașină, casa, etc.
Apoi a apărut fenomenul Dugulescu. Apoi, un cunoscut, tot baptist, a dat sfoară-n țară dacă să se bage-n politică sau nu. Tot în PNȚ. I-am spus că mai bine nu. A ales da. A ieșit după vreo douăzeci de ani mototolit bine. Dar în viață.
L-am mai știut pe Popa Dorel. Eram cîndva colegi de liceu. Am jucat fotbal împreună. Ba țin minte pînă-n ziua de azi unul dintre golurile pe care mi le-a marcat într-o oră de educație fizică. Am vrut să boxez mingea în loc să mă întind după ea… Și listele de protest la adresa uniunii baptiste în favoarea sa pe care am obținut semnăturile unora din biserica pe care o frecventam.
La întîlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului n-a avut timp să vină. Era primar din partea PSD fără să fie membru al partidului. Apoi am aflat că s-a dus într-un loc mai bun. După ce n-a mai fost reales. Era și el pastor.
Dugulescu, celălalt frate sau Dorel Popa au făcut politică. Poate bine sau foarte bine. Dar se poate spune că au făcut ce au putut sau au știut. Sau mai bine zis, ce n-au știut. Pentru simplu fapt că nimeni nu i-a învățat să facă politică. Pentru că au avut bun simț au făcut totuși față. Chiar dacă în vremea apusă unii au dat cu subsemnatul.
Apoi ne-am luat de cap. Unii cu alții. Pe diverse motive. Dar nu pe alea politice. Am făcut șvaițer bisericile, școlile, în general cam tot. Și acu vrem napoi în politică. Cu fețe noi. Că astea vechi s-au dus. Fără prea multe urme, testamente sau influențe. de ce făra astea? Pentru că nu-mi amintesc Legea Dugulescu în favoarea persoanelor cu handicap. Sau Legea pastor cutărescu în favoarea altei categorii de persoane defavorizate.
Și au apărut secretari de stat, ba chiar miniștrii pocăiți. Pe cine reprezintă? Cui slujesc? Cînd? Impresia pe care-au lăsat-o este că n-au nici o treabă cu God. Pentru că nu se vede. Pentru că nu se aude. Pentru că e doar politică și nimic mai mult.
O dată am dat și eu mîna cu un senator din ăsta. Nu-i țin minte numele. Precis că l-a uitat pe-al meu în secunda următoare. Costumul îi venea turnat.
Apoi a venit Costea. Cu surle și trîmbițe. Cu susținere. După publicitatea referendumului. Fîs…
Și așa ajungem la Alternativa, la dreapta și la alte alternative. Acum ceva timp Mihail Neamțu era cam zglobiu prin parlament fluturînd tricolorul prin fața nasului unei vipere. Și? Fusesem prieten cu el pe Facebook. L-am desfrienduit după mai multe afirmații pe care le-am considerat ciudate. L-aș caracteriza ca un profitor ieftin cu ambiții mari. De ce? De aia. De șopîrla alunecoasă. De Boris Johnson creștin.
De ce spun asta riscînd să-mi antagonizez prietenii, frații? Pentru că se știe încă din antichitate, creștinii sunt naivi. Mai ales în materie de politică. Sunt vulnerabili la minciuni. La minuni. La ceva ce pare o minune. De exemplu la Constantin. Știți care. La Napoleon. La Hitler. La Ceaușescu. Mai țineți minte osanalele la adresa lor. Și doar o infimă minoritate a fost contra. A riscat. A fost persecutată. Sau lichidată. Asta în vreme ce biserica se bucura de pace… Ce pace! Vecină cu moartea.
Care creștin de marcă a stat pe tronul cezarului? Sau să o iau mai nuanțat: care creștin de marcă a devenit papă? Unii spun că nici măcar Petru…
Și ar mai fi de lămurit ceva. Treacă de la mine botezul lui Constantin pe patul de moarte. Treacă de la mine sîngele vărsat în numele Bisericii sau a lui God. Sau banii cheltuiți că în God we trust. Cei ce au ca mărturisire de credință botezul adulților, nașterea din nou, apartenența la o biserica vie ar trebui să-i voteze pe cei ce miros a creștinism pentru că tămîiază-n stînga și-n dreapta cu pompă intelectuală? Că se aseamănă cu domnii veacului acestuia?
Doar pentru că cineva luptă pentru dreptate, nu înseamnă că este și de partea lui God. Și în Germania lui Hitler hoții mergeau la închisoare. Iar homosexualii în lagăr. Nu puțini creștini au ajuns în lagăre. Doar că cei mai mulți n-au ajuns. Și nu au ridicat vocea. Nu au sabotat nazismul. Ba din contra. Au fost buni patrioți. Dar cum rămîne cu God și cu politica? Trebuie să creadă politicianul în God?
Să nu mă înțelegeti greșit. Nu sunt contra unui creștin care face politică. Sunt doar contra oricărui creștin care-l folosește pe God în numele partidului, al său personal pentru avantaje politice. Ce este el? Un alt tip de proroc mincinos. Sau de profitor. Profitor cu convingeri creștine. Ce, n-ați mai văzut așa ceva? Deschideți o carte de Istoria Bisericii. Oricare!
Domle, ești creștin și vrei să faci politică? Dă-i drumul! Dar nu amesteca bărcile că ți se udă poponeața! Vrei să schimbi lumea? Încearcă! Poate vei reuși. Dar nu amesteca Apocalipsa și agenda ta politică că s-ar putea să iasă rău. Chiar dacă creștinii sunt naivi, ceilalți nu sunt. Și ei n-au milă.
Încă un argument în defavoarea creștinismului amestecat cu politica? S-a constatat că prorocii mincinoși au adepți mai loiali decît cei adevărați, considerați banali. Nu credeți? Să vă spun de ce. După ce mincinosul a greșit data declanșării apocalipsei, adepții săi nu puteau să admită că au fost duși de nas. Că au fost prostiți. Așa că l-au susținut, l-au urmat, l-au crezut. În continuare. Nu puteau admite că EI au greșit. Sau cine știe, God a mai dat har…
Aveți grijă să nu cădeți în categoria asta de credincioși super-creduli. Și nu uitați încă un lucru sau mai bine zis o avertizare: spre deosebire de prorocii mincinoși acei proroci poate banali prin adevărurile pe care le enunță se remarcă de obicei printr-o calitate negativă: deranjează!
Te-am deranjat cumva? N-am nici un merit! In God I trust!

Adevărul despre biserică, dragoste și alte lucruri banale (1)


Câteva precizări de început.

Aproape că a trecut vara, dar ce, asta a fost vară? Am revenit, pentru unii un pic mai târziu, pentru alții un pic mai devreme. Și eu sunt de aceiași părere.

Atunci când te afli în fața unei instanțe trebuie să juri că vei spune adevărul și numai adevărul so help me God. Sper că lucrul acesta a fost valabil și pe blogul meu, cu toate că nu am scris sub incidența anonimatului. Am căutat să fiu cât se poate de obiectiv și să dau dovadă de curaj atunci când am abordat un subiect. Cu sau fără curaj, dar cu umor sau cu altceva, am fost și voi fi eu.

În al treilea rând, trebuie să menționez pentru unii care nu sunt la curent cu ceea ce cred sau nu cred, că am rupt contactul cu orice instituție eclezială, varianta oficială (ha!) fiind că mi-am luat un an sabatic de cugetare la cele spirituale și mai mult sau mai puțin sfinte. În fine, tot la acest capitol trebuie să menționez că recent am fost convins de valabilitatea teologiei sacramentale protestante și ca atare nu mai cred în oficierea actelor de cult de către așa-zișii slujitori cu funcții (diaconi, prezbiteri, pastori) ce chipurile nu fac parte din cler, dar oficiază pentru că au fost ordinați și sunt curați ca lacrima. Prefer un profesionist pe linie apostolică care își face treaba ca la carte, chestia cu sfințenia unor oficianți rămâne problema lor personală între ei și Dumnezeul lor.

Ca să nu ne pierdem în detalii ar mai trebui să fac unele precizări referitoare la titlu: adevărul este de preferat minciunii, biserica cârciumii și dragostea urii, dar ce facem când acestea nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie sau mai bine zis, sunt cu totul altceva?

Deci, ca să încep, trebuie să spun că mie mi se pare că adevărul a fost transformat în minciună, biserica într-o peșteră de tâlhari și dragostea în ură. De aceea au devenit ceva banal, inutil și fără valoare. O altă întrebare vă va clarifica situația: cine își mai dă viața pentru adevăr, pentru biserică și pentru cel pe care-l iubește? Marele apărător al credinței ortodoxe Gigi Becalli a intrat la închisoare pentru altceva, el războinicul luminii. Mai mult, bisericile tradiționale își fac loc cu coatele ca meritele lor să fie recunoscute în noua constituție. Guvernul, parlamentul, senatul, justiția și alte instituții ale statului se joacă de-a alba-neagra cu adevărul.

Și cu toate astea trebuie să încercăm să facem ceva. Ca să fiu în ton cu muzica, cred că Pink le zice bine.

Deci:

În ultimul timp am fost marcat de faptul că biserica este locul unde se întâlnesc sfinții, doar că de atâta sfințenie nu mai este loc pentru păcătoși. Ce a devenit biserica? O fortăreață din care ieși doar mort și intri doar dacă te transformi asemenea cristalidei într-un fluture perfect. Parcă inițial biserica era acea adunătură de păcătoși ce credea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. O adunătură a rataților de marcă dintre care cel mai ratat era unul pe nume Pavel. Nu am o explicație plauzibilă pentru trecerea de la o adunare a celor vulnerabili la adunarea celor perfecți și invulnerabili. Incoruptibili. Dacă stau să mă gândesc biserica din Noul Testament pe care o tot invocă unii ca prototip perfect se chinuia cu mari probleme. Vorbesc despre ele Iacov, Pavel, Petru, Ioan, îngerii și Luca.

Apoi mă întreb de ce s-o fi făcut vulnerabil Dumnezeu atunci când l-a creat pe om, când s-a legat la cap cu Izraelul și de multe ori când s-a întrupat? De ce s-a făcut Isus vulnerabil și a fost botezat când botezul însemna că ești păcătos și că ai nevoie de iertare? De ce s-a lăsat atins de oameni? De ce s-a lăsat învins de trei instanțe și arestat ca un făcător de rele? Pentru ca biserica să fie perfectă sau vulnerabilă? De ce s-a lăsat biciuit, scuipat, lovit și batjocorit? Ca biserica să nu mai îndure vreo jignire și să îi ardă pe rug pe cei ce credeau altceva? Dumnezeu întrupat în Isus a murit pe cruce. Culmea vulnerabilității.

Îmi aduc aminte de atmosfera din instituțiile noastre de învățământ. Nu era tocmai una marcată de vulnerabilitate. Din contră. Cu toate astea acum ceva timp au anunțat un seminar dedicat creativității, imaginației și inovației. Adică un seminar pentru studenți  (https://www.facebook.com/events/131834337000548/?ref=3&suggestsessionid=3f2378be5a537f3b438716e3c05d8b87) într-un mediu prietenos și relaxat, propice noilor idei. Sper că a fost așa. O singură mențiune: doar vulnerabilitatea crează cadrul propice pentru inovație, imaginația și creativitate. Vulnerabilitatea este cadrul perfect pentru schimbare, ceva ce bisericile și instituțiile de învățământ din țara noastră nu admit. Pesimist? Nu. Depresiv.

Ca să nu rămânem cantonați în depresia noastră cea de toate zilele, hai să recunoaștem un lucru: opusul vulnerabilității, frica și rușinea sunt la mare căutare în locurile menționate mai sus. De ce? Pentru că în caz că vrei să schimbi ceva, să fii altcumva, ți se spune: Cine te crezi? Nu știm noi cine ești? Cam aceleași întrebări cu care a fost confruntat și Isus. Totuși într-un astfel de context, nu te face decât  să vrei să pleci, să te faci nevăzut și să uiți că ai dat pe acolo.

Adevărul dureros despre biserica secolului XXI este că avem o biserica obeză, grasă de atâtea resurse, de cursuri, școli, grădinițe, posturi de radio și teve, întruniri și conferințe, centre și locuri de odihnă, biblioteci, filme, edituri și librării și cu toate astea calitatea și numărul creștinilor devotați trup și suflet este în scădere. Parcă ceva merge pe dos. Parcă rezultatele ar trebui să fie altele. Sau poate mi se pare doar mie.

Cu toate că este percepură ca o slăbiciune vulnerabilitatea, după cum spune Brene Brown, este de fapt un act de curaj. Îți trebuie curaj să schimbi, să încerci altceva, să nu rămâi înțepenit în lege. Să fii botezat ca adult, să accepți să ajungi în ipostaze dificile și să riști să fii jignit, necăjit, bătut sau omorât. Îmbrăcați în armură, cu pavăza lăsată, aflați în cel mai inaccesibil turn al inviolabilei noastre biserici vrem să facem mari lucrări pentru Domnul, cel ce a fost batjocorit, biciuit și a murit răstignit între tîlhari. Parcă nu prea sună a evanghelie a prosperității…

Încercăm să găsim adevărul? Try!

Biserica, credinţa, credincioşii şi păcătoşii


De pe blogul Pinguinulfurios’s Blog, ce are ca motto homo homini pinguinum est,  am copiat un post. Nu eu sunt autorul lui. M-a intrigat şi m-a contrariat. Nu cumva observaţiile de mai jos sunt universale şi se pot aplica şi altor biserici, dincolo de anumite practici specifice? Ce părere aveţi?

„Cea mai mare putere în stat e Biserica. Clar. Neoficial evident. Dar asta nu e o noutate. De fapt eu nu vreau să zic nimic nou. Mi se rupe. Credinţa nu e credinţă. E îndoctrinare. Părerea mea. E un şantaj emoţional şi financiar până la urmă.

Dar până la mine nu a ajuns semnificaţia gestului de închinăciune a unora ( şi nu sunt puţini) de fiecare dată când trec prin faţa unei biserici. Mergi şi tu ca omul pe stradă şi te loveşi de “credinciosul” din faţă care se opreşte brusc să facă repede câteva cruci. Să le vezi faţa! Zici că în acel moment sunt cei mai smeriţi oameni de pe faţa planetei. Dar doar preţ de câteva cruci. Că ei or fi crezând că doar atunci îi vede şeful, că de altfel cum au băgat mâinile la loc în buzunar au liber la orice. Că gata, s-au crucit, sunt iertaţi până la următoarea biserică. Unde reiau ritualul.  Sau acelaşi gest făcut din mers, un fel de <<doamne iartă-mă, nu am timp să mă opresc că întârzii la treabă>>. Sau din mijloacele de transport în comun. Sau din maşinile proprii. Asta cred că e un fel de <<uite, chiar dacă sunt în mişcare tot mă crucesc>>.

Sărbători, post, preoţi, împărtăşanie, rugăciune, mers la biserică. Un ritual. Personal l-aş compara cu mersul la bereBiserica e crâşma. Sărbătoare e însăşi ziua. Postul e reprezentat de zilele fără această activitate. Preot = barman. Împărtăşanie = prima gură de licoare după o zi de muncă. Rugăciunea e ceva de genul…”sper ca azi să fie barmaniţa aia bună”, sau ruga de sâmbătă seara “sper să găsim mese libere”!

Unii ar arunca cu roşii în mine. Alţii ar zice să ma ierte dumnezeu că nu ştiu ce zic. Alţii ar zice că sunt atee. Alţii ar fi de acord cu mine.  Eu aş zice doar că în afară de manipularea maselor nu văd rostul bisericii. Credinţa o are fiecare. În ceva. Că e Dumnezeu, e Allah, e Buddha, e Ra, e Shopenhauer, etc.  Pentru că nu cred că e nevoie de o instituţie care să-mi spună în ce să cred şi să-mi reamintească acest lucru după un calendar tot de ei stabilit.

 Şi dacă nu ar fi fost biserica, cum ar fi lumea acum?”

S-a schimbat situaţia în bisericile noastre?


Iată un text datat 14.12.2004. Nu a fost publicat, dar am impresia că exceptând unele date referitoare la cîteva personaje din politica ţării noastre, nu s-a prea schimbat mare lucru. Am făcut schimbări minime, de exprimare, nu de fond.

Ma gîndeam în urmă cu două zile la cît de bucuroşi, cît de plini de speranţă au fost unii dintre noi la auzirea ştirii că Adrian Năstase nu va fi preşedinte. Poate ar fi trebuit să ne bucurăm că am scăpat şi de bunicuţa de la Cotroceni. Totuşi eu m-am bucurat mai puţin decît atunci cînd a fost ales Constantinescu. Speram că PSD-ul să se desfiinţeze, speram că ţara să o ia spre o democraţie de tip occidental. Speram. Am rămas cu un gust amar pentru că am investit prea mult emoţional. Ce a urmat cunoaşte toată lumea.

 Mă gîndesc ce mult influenţează opinia publică unele declaraţii care trimit spre o curăţenie morală şi ruperea cu trecutul comunist: gata cu marea corupţie, gata cu clientela politică, vom avea libertatea presei, ne vom alinia cu axa Washighton- Londra!

 M-am gîndit cînd, unde şi de ce va apare şi la noi în biserici un om, sau poate mai mulţi, care să spună lucrurilor pe nume şi să fie primit cel puţin ca Ioan Botezătorul? Cînd se va termina cu corupţia spirituală, cînd se va termina cu manipularea credincioşilor, cînd va exista şi la noi libertatea cuvîntului, a presei, cînd vom scăpa de baronii locali sau de cei dinafară? Cred că ştiţi toţi despre ce vorbesc. Sau să vă dau un exemplu: în urmă cu mai bine de cinci ani am stat de vorbă cu un american pripăşit pe la noi în căutarea aventurii spirituale. În afara limbii române am abordat şi unele subiecte dureroase din ţara noastră. Printre altele am discutat şi despre un personaj sus-pus din cultul baptist. La îndoielile mele referitoare la probitatea morală a acelui personaj influent americanul a răspuns fără echivoc: noi ştim cine e cutare, dar misiunea mea a hotărît în ciuda a ceea ce ştim, să lucreze cu el. Nu a fost exprimată o părere de rău, ci o simplă concluzie, rece ca moartea.

 Nu l-am mai văzut pe american după ce am exprimat dubii cu privire la utilitatea trimiterii unei echipe romîneşti într-o ţară musulmană, să facă treabă. Dar personajul din discuţia anterioară nu a devenit invizibil, nici alţii ca el. Nici amploarea procedeelor de manipulare a bisericilor nu s-a restrîns. Ştiţi ceva despre libertatea presei bisericeşti? Oare cînd va veni cineva ce va pune întrebări şi care va aştepta răspunsuri la acele întrebări? Cine îşi va suma responsabilitatea unei înnoiri a Bisericii din Romania: mastodonţii care au avut viziuni des abandonate, cei care şi-au însuşit proiecte de dragul faimei şi a banilor, politicienii noştri ecleziali? Am ajuns aici pentru că la o anumită vreme am spus nu, în loc să spunem da, sau am spus da, în loc să spunem nu, dar suntem aici. Ce e de făcut?

 Poate credeţi că sunt un Zoro baptist. Cu vreo doi ani înainte de revoluţie m-a întrebat cineva de ce nu plec? Am răspuns că vreau să văd sfîrşitul, că va fi foarte interesant. A fost la vremea respectivă. Dar de atunci (1990) şi pînă acum cred că s-au făcut mai multe greşeli, sau dacă vreţi, compromisuri, decît sub comunişti. Dacă tot e libertate!

 Cînd vom schimba ceva? În urmă cu cîţiva ani la conducere au apărut oameni noi, dar ce au făcut ei pentru biserica din Romînia? Ce a beneficiat credinciosul de rînd? Ce s-a schimbat după comunism? Mă tem că nu prea multe în bine. Ce sperăm, că va veni un Băsescu evenghelic? Iertaţi-mă dar nu am auzit cîntînd cucuveaua pe unde am fost: Arad, Oradea, Bucureşti, Timişoara.

 Să aşteptăm o altă schimbare de generaţie? Cred că sunt prea bătrîn pentru aşa ceva.