Adevărul despre biserică, dragoste și alte lucruri banale (1)


Câteva precizări de început.

Aproape că a trecut vara, dar ce, asta a fost vară? Am revenit, pentru unii un pic mai târziu, pentru alții un pic mai devreme. Și eu sunt de aceiași părere.

Atunci când te afli în fața unei instanțe trebuie să juri că vei spune adevărul și numai adevărul so help me God. Sper că lucrul acesta a fost valabil și pe blogul meu, cu toate că nu am scris sub incidența anonimatului. Am căutat să fiu cât se poate de obiectiv și să dau dovadă de curaj atunci când am abordat un subiect. Cu sau fără curaj, dar cu umor sau cu altceva, am fost și voi fi eu.

În al treilea rând, trebuie să menționez pentru unii care nu sunt la curent cu ceea ce cred sau nu cred, că am rupt contactul cu orice instituție eclezială, varianta oficială (ha!) fiind că mi-am luat un an sabatic de cugetare la cele spirituale și mai mult sau mai puțin sfinte. În fine, tot la acest capitol trebuie să menționez că recent am fost convins de valabilitatea teologiei sacramentale protestante și ca atare nu mai cred în oficierea actelor de cult de către așa-zișii slujitori cu funcții (diaconi, prezbiteri, pastori) ce chipurile nu fac parte din cler, dar oficiază pentru că au fost ordinați și sunt curați ca lacrima. Prefer un profesionist pe linie apostolică care își face treaba ca la carte, chestia cu sfințenia unor oficianți rămâne problema lor personală între ei și Dumnezeul lor.

Ca să nu ne pierdem în detalii ar mai trebui să fac unele precizări referitoare la titlu: adevărul este de preferat minciunii, biserica cârciumii și dragostea urii, dar ce facem când acestea nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie sau mai bine zis, sunt cu totul altceva?

Deci, ca să încep, trebuie să spun că mie mi se pare că adevărul a fost transformat în minciună, biserica într-o peșteră de tâlhari și dragostea în ură. De aceea au devenit ceva banal, inutil și fără valoare. O altă întrebare vă va clarifica situația: cine își mai dă viața pentru adevăr, pentru biserică și pentru cel pe care-l iubește? Marele apărător al credinței ortodoxe Gigi Becalli a intrat la închisoare pentru altceva, el războinicul luminii. Mai mult, bisericile tradiționale își fac loc cu coatele ca meritele lor să fie recunoscute în noua constituție. Guvernul, parlamentul, senatul, justiția și alte instituții ale statului se joacă de-a alba-neagra cu adevărul.

Și cu toate astea trebuie să încercăm să facem ceva. Ca să fiu în ton cu muzica, cred că Pink le zice bine.

Deci:

În ultimul timp am fost marcat de faptul că biserica este locul unde se întâlnesc sfinții, doar că de atâta sfințenie nu mai este loc pentru păcătoși. Ce a devenit biserica? O fortăreață din care ieși doar mort și intri doar dacă te transformi asemenea cristalidei într-un fluture perfect. Parcă inițial biserica era acea adunătură de păcătoși ce credea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. O adunătură a rataților de marcă dintre care cel mai ratat era unul pe nume Pavel. Nu am o explicație plauzibilă pentru trecerea de la o adunare a celor vulnerabili la adunarea celor perfecți și invulnerabili. Incoruptibili. Dacă stau să mă gândesc biserica din Noul Testament pe care o tot invocă unii ca prototip perfect se chinuia cu mari probleme. Vorbesc despre ele Iacov, Pavel, Petru, Ioan, îngerii și Luca.

Apoi mă întreb de ce s-o fi făcut vulnerabil Dumnezeu atunci când l-a creat pe om, când s-a legat la cap cu Izraelul și de multe ori când s-a întrupat? De ce s-a făcut Isus vulnerabil și a fost botezat când botezul însemna că ești păcătos și că ai nevoie de iertare? De ce s-a lăsat atins de oameni? De ce s-a lăsat învins de trei instanțe și arestat ca un făcător de rele? Pentru ca biserica să fie perfectă sau vulnerabilă? De ce s-a lăsat biciuit, scuipat, lovit și batjocorit? Ca biserica să nu mai îndure vreo jignire și să îi ardă pe rug pe cei ce credeau altceva? Dumnezeu întrupat în Isus a murit pe cruce. Culmea vulnerabilității.

Îmi aduc aminte de atmosfera din instituțiile noastre de învățământ. Nu era tocmai una marcată de vulnerabilitate. Din contră. Cu toate astea acum ceva timp au anunțat un seminar dedicat creativității, imaginației și inovației. Adică un seminar pentru studenți  (https://www.facebook.com/events/131834337000548/?ref=3&suggestsessionid=3f2378be5a537f3b438716e3c05d8b87) într-un mediu prietenos și relaxat, propice noilor idei. Sper că a fost așa. O singură mențiune: doar vulnerabilitatea crează cadrul propice pentru inovație, imaginația și creativitate. Vulnerabilitatea este cadrul perfect pentru schimbare, ceva ce bisericile și instituțiile de învățământ din țara noastră nu admit. Pesimist? Nu. Depresiv.

Ca să nu rămânem cantonați în depresia noastră cea de toate zilele, hai să recunoaștem un lucru: opusul vulnerabilității, frica și rușinea sunt la mare căutare în locurile menționate mai sus. De ce? Pentru că în caz că vrei să schimbi ceva, să fii altcumva, ți se spune: Cine te crezi? Nu știm noi cine ești? Cam aceleași întrebări cu care a fost confruntat și Isus. Totuși într-un astfel de context, nu te face decât  să vrei să pleci, să te faci nevăzut și să uiți că ai dat pe acolo.

Adevărul dureros despre biserica secolului XXI este că avem o biserica obeză, grasă de atâtea resurse, de cursuri, școli, grădinițe, posturi de radio și teve, întruniri și conferințe, centre și locuri de odihnă, biblioteci, filme, edituri și librării și cu toate astea calitatea și numărul creștinilor devotați trup și suflet este în scădere. Parcă ceva merge pe dos. Parcă rezultatele ar trebui să fie altele. Sau poate mi se pare doar mie.

Cu toate că este percepură ca o slăbiciune vulnerabilitatea, după cum spune Brene Brown, este de fapt un act de curaj. Îți trebuie curaj să schimbi, să încerci altceva, să nu rămâi înțepenit în lege. Să fii botezat ca adult, să accepți să ajungi în ipostaze dificile și să riști să fii jignit, necăjit, bătut sau omorât. Îmbrăcați în armură, cu pavăza lăsată, aflați în cel mai inaccesibil turn al inviolabilei noastre biserici vrem să facem mari lucrări pentru Domnul, cel ce a fost batjocorit, biciuit și a murit răstignit între tîlhari. Parcă nu prea sună a evanghelie a prosperității…

Încercăm să găsim adevărul? Try!

Cazul credinţei şi al istoriei: Biserica Greco-Catolică din Transilvania.


Două perspective pentru cercetare: memoria şi istoria

În urmă cu puţin timp au apărut în spaţiul editorial românesc cîteva cărţi care aruncă lumină asupra trecutului religios al naţiunii noastre. Cum acestea nu se conformează tiparelor acceptate pînă acum, au dat naştere, după cum era de aşteptat, la unele reacţii, pro şi contra. În ceea ce urmează aş vrea să aduc în lumină un alt caz, mai puţin cunoscut, dar nu mai puţin interesant, cel al Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, respectiv, după Marea Unire, din România. Acest text are o vechime de peste 10 ani, şi nu este modernizat, el constituind cîndva Cursul de teologie comparată de la Facultatea Betania din Arad. Pentru a intra în atmosferă propun două modalităţi de a percepe evenimentele ce s-au desfăşurat cîndva: memoria şi istoria. Cele două ne joacă feste, ne dispun sau ne indispun. Rămîne întrebarea: ce contează, memoria sau istoria? Sau, care este mai importantă, prima, a doua, ambele sau niciuna?

În Europa de Răsărit, post-modernitatea aduce noi valori, noi criterii şi reconsiderarea trecutului. Acum Europa îşi caută o nouă identitate în Europa de Răsărit. Acest spaţiu adăposteşte multe naţiuni ce pînă mai ieri se aflau în conflict. Pentru a realiza această nouă identitate este necesară concilierea unei mari varietăţi de referinţe istorice, simboluri şi mituri creaţionale. Dar sarcina rezolvării existenţei acestor conflicte de legitimare concurenţială este una extrem de dificilă.[1]

În aceste circumstanţe, acest text pare mai degrabă să ridice noi probleme. În sensul strict al cuvîntului, din punct de vedere strict metodologic, această afirmaţie este corectă pentru că într-o oarecare măsură istoria nu este doar o chestiune de înscrisuri oficiale.

Problema de-mitologizării istoriei trebuie să ia în considerare memoria pentru că toată cultura umană, inclusiv istoria se bazează pe memorie. Teologia istorică nu pare să fie o excepţie de la acestă regulă. A uita sau a îţi aminti, ce să uiţi sau ce să îţi aminteşti despre evenimente, oameni şi documente pare să impună o percepţie dualistă asupra datelor. Dar această impresie este una falsă atât timp cât memoria şi istoria sunt complementare una alteia: …două perspective diferite pe care memoria şi istoria ni le oferă asupra aceluiaşi ‘item’ istoric: în timp ce istoria se situează în exteriorul evenimentului şi generează astfel o abordare mai cu seamă critică, memoria este plasată chiar in eveniment… Memoria intră în acord şi devine contemporană cu ceea ce transmite, în timp ce istoria incearcă o continuă distanţare, …încercând să extragă din el substanţa unui sens (direcţie şi semnificaţie).[2]

În ceea ce priveşte memoria, cercetarea ajunge să îşi dea seama că indiferent de cadrul istoric toţi autorii greco-catolici îşi prezintă punctul lor de vedere faţă de unire şi că disidenţii greco-catolici au re-înfiinţat Biserica Ortodoxă Română din Transilvania. Memoria pare să fie mai importantă decât istoria în acest caz.

Potrivit lui Bédarida, ţelul memoriei este fidelitatea în vreme ce ţelul istoriei este adevărul. Din această cauză pericolul pentru istorie este falsitatea, iar pentru memorie este uitarea. Ţelurile lor sunt similare, dar nu identice.[3] Asocierea pe care o face Bédarida funcţionează foarte bine şi în cazul Bisericii Greco-Catolice. Această asociere se generalizează în cazul acestui conflict: românii greco-catolici, ortodoşi sau comunişti au devenit toţi foarte selectivi în ceea ce priveşte unele evenimente. De pildă, memoria greco-catolică reţine schimbarea ritului naţional, de la cel latin la cel bizantin, în vreme ce ortodocşii nici măcar nu menţionează această problemă. Dezbaterea despre necesitatea unirii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică cade în zona istoriei făcând lucrurile mult mai radicale. Unirea poate fi doar falsă sau adevărată pentru că nu a putut fi eradicată din memoria colectivă, bisericile româneşti fiind într-adevăr influenţate profund de unire. Doar comuniştii au încercat să  scoată unirea din istorie. Pentru ei a fost bineânţeles adevărată, dar pentru că nu a putut fi anulată din punct de vedere teoretic, ea a trebuit să fie uitată. Ca să fie eficienţi în acest domeniu, comuniştii au modificat istoria.

Comuniştii au făcut aceasta atât pe plan teoretic cât şi pe cel practic. Dacă pe cel teoretic ei “au uitat” unirea omiţând-o din manualele de istorie naţională, pe cel practic au distrus pur şi simplu Biserica Greco-Catolică. Observarea acestui fenomen a fost punctul de plecare a acestei investigaţii, împreună cu rolurile complementare ale istoriei şi memoriei. Astfel Biserica Greco-Catolică a fost pusă într-o poziţie antitetică faţă de Biserica Ortodoxă Română.încă de la început.

O astfel de folosire a istoriei combinată cu o memorie selectivă plasează în mod obişnuit cercetarea în domeniul miturilor. Pantiru atrage atenţia că

Fiecare conflict politic (război, revolutie, etc.) este însoţit in planul imaginarului de anumite reprezentări (simboluri, mituri) ce susţin şi amplifică valorile apărate, scopurile râvnite. De aceea confruntările se derulează în mod necesar şi în planul imaginarului, sub formă de conflicte simbolice şi se reflectă în discursurile reprezentanţilor puterilor implicate. Cele două confruntări (cea concretă şi cea simbolică) nu sunt consecutive ci simultane; astfel imaginarul este şi el locul conflictului politic.[4]

Conflictul dintre Biserica Greco-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română nu îşi are rădăcinile doar în contextul religios. Încă înainte de evenimentele care au precedat clivajul oficial dintre Apus şi Răsărit, anumite raţiuni politice au generat conflicte. Unul dintre cele mai semnificative conflicte, care au expus atât imaginarul cât şi concretul, a fost înfiinţarea Imperiului latin la Constantinopol.

Eforturile episcopilor greco-catolici pentru consolidarea Bisericii Greco-Catolice pare să releve o clară orientare romano-catolică, dar mult timp luptele pentru fortificarea Bisericii Greco-Catolice au aparţinut domeniului simbolic. În ceea ce priveşte geneza Bisericii Greco-Catolice din Transilvania au existat încă de la început două partide în opoziţie: vechea Biserica Ortodoxă Română şi noua Biserica Greco-Catolică. Unirea a fost precedată de conflicte simbolice dintre care cel mai semnificativ a fost cel dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Protestantă. Conflictele simbolice tind să releve lupta pentru legitimitate a puterilor care se confruntă. Pentru a-i mobiliza pe oameni la luptă acestea folosesc tot felul de simboluri şi mituri.[5]

În această fază este foarte important să fie introdusă noţiunea mitului.


[1] Boia, Pentru, vezi 206.

[2] Cioroianu, ‘Mit,’ 2.

[3] Cioroianu, ‘Mit,’ vezi 3.

[4] C. M. Pantiru, ‘Miturile politice ale Revolutiei din 1989,’ Sfera Politicii 91-92, http://www.sfera.50megs.com.

[5] Pantiru, ‘Miturile.’ http://www.sfera.50megs.com.