A clona sau a nu clona? – aceasta este prima întrebare


20 years after Dolly | Earth | EarthSky

Omenirea a ajuns la peste 7 miliarde de exemplare. Anumite animale s-au înmulțit, altele au dispărut. Și omul a descoperit clonarea. Ce se întâmplă la clonare? În esență se reproduce identic ceva, se face o copie perfectă a elementului de reprodus. Se pot clona plante, animale și de ce nu, oameni. Se zice că nu s-a făcut asta, dar nu bag mâna-n foc c-ar fi adevărat.

Dar nu se pot clona și sfinții? Că tot avem adn-ul lor conservat în relicve…

Păi, poate se încearcă.

De ce nu? Ar strica la ceva?

Și cu un pic de cercetare arheologică, biologică și genetică atunci când am descoperi ceva atins de Isus Christos am da lovitura. L-am clona pe Dumnezeu.

Serios? La asta nu m-am gândit.

Păi nu te-ai gândit tu. Dar bagi mâna-n foc că nu s-a gândit altcineva?

Păi cine?

Păi… necuratu!

Deci dacă cumva s-ar descoperi ADN-ul lui Isus undeva, pe ceva și s-ar clona, Diavolul ar fi de vină?

Păi da.

Aha…

Și dacă cineva ar clona un sfânt, tot de diavolul ar fi motivat?

Probabil.

Ești răutăcios.

S-ar putea.

Dar dacă cineva ar clona o biserică-ntreagă?

Hmmm…

Diavolul ar putea să facă și asta. Nu degeaba despre una se spunea că este o sinagogă a Satanei.

Păi vezi!

Și cum, cum crezi că face împielițatul ăla?

Simplu.

Se ia una bucată biserică. De preferință una care merge bine. Se face mai întâi o radiografie, un examen eco, un RMN și un CT ca să se vadă că toate funcționează. Nu cumva să cloneze o rablă, o biserică muribundă. Că doar nu e operă de binefacere.

Se vine cu prospectul color, plin de diagrame, cu beneficiile viitoare (păr blond, picioare lungi, voce încântătoare, aer condiționat și ecran panoramic cu dolby sistem) ale echipei de cel mai șic și șok management spiritual. Ultimul răcnet, ca să zic așa, în materie de spiritualitate. Și un nume bombă. Nemaivăzut. Nemaiauzit. Nemaiîntâlnit. Unic. Un pic mai unic.

De preferință de import. Pentru export. Cu viziune. Cu viitor. Cu calități. Cu garanții. Cu ștaif și orientare-n orice plan. Vorba domnului Cațavencu, în plan social, sentimental, industrial și financiar. Pentru țărișoara noastră, be-he-he, Româ-â-nia…

Ca să nu existe înghesuială se face ordine, se semnează proiectul și se face injecția. De ADN. De bani. (Că vorba cuiva, când este un proiect de la domnul, imediat se găsesc bani.) De proiecte. De viziune. De aranjamente. De viitor.

Dacă conform ADN-ului românesc bisericile se rup ca să se înmulțească, în cazul de față nu se mai pune problema asta. Ele se multiplică prin clonare. Aceleași caracteristici se multiplică. Fără prea multe riscuri. Pentru că rețeta este garantată. De marele număr de absolvenți de teologie ce șomează. De marele număr de enoriași trași pe dreapta, stânga sau pe centru de conduceri incompetente. De conul de umbră în care au intrat cu ADN-ul românesc tradițional. Să se facă încă o Biserică a Mântuirii Neamului. Pe lângă cea de la București. Sau lângă cea de la București.

Chiar așa. Cum de nu s-a gândit nimeni până acum? O Biserica baptistă a Mântuirii Neamului Românesc, una penticostală, una adventistă și așa mai departe. Ce, noi nu suntem români? Ba chiar și o Biserică independentă a Mântuirii Neamului.

Deci crezi că ar merge clonarea și în direcția asta?

Păi n-ar merge?

Și metoda tradițională?

Tradițională? Care? Aia cu ucenicizarea?

Cazul Bodnariu: un alt șibolet


Pînă și Wikipedia știe ce este șibolet: Cuvântul ebraic șiboléth înseamnă spic. Evreii din tribul lui Galaad, pentru a-i identifica pe cei din tribul lui Efraim (care nu erau deprinși să pronunțe sunetul ș), îi puneau să pronunțe șiboleth. Dacă pronunțau siboleth, îi recunoșteau ca dușmani și-i omorau (Biblia, Jud. XIII)

N-am crezut că se va ajunge aici. Sincer. Dar s-a ajuns. Probabil, dar ce spun eu, mai mult ca sigur, că se va analiza escaladarea cazului. În decembrie sau poate în ianuarie anul viitor vom vedea și vom citi despre cazul Bodnariu ca despre unul dintre evenimentele ce au marcat anul 2016. Nu vreau să explic ce și cum. Sunt încă destui care fac valuri, aruncă cu paradăici stricate și își umflă pieptul de vitejie. Și încă nu s-a terminat…

M-aș aventura să afirm că acest caz, catalogat drept unul dramatic, a luat o turnură mult prea disproporționată pentru ceea ce este, ce se presupune că este și ce este de fapt, în realitate. A devenit un indicator al credinței sau al necredinței pentru cei declarați credincioși. Unul al implicării sau a lipsei implicării politicienilor în viața concetățenilor lor. Și de ce nu, a devenit un bun subiect pentru media. După unii a devenit semnalul de alarmă al liberalizării Europei, ba chiar a lumii civilizate. După alții al înapoierii și primitivismului țării noastre. Totul este posibil, încă n-au auzit to, filmul încă rulează…

Mă gîndesc că acest caz a devenit, volens nolens, obiectul muncii cui vrei și nu vrei, al pasiunii fără stavilă în te miri ce domeniu. Pariez că se vor găsi și mici întreprinzători ce vor face bani buni pe cazul Bodnariu. Așa cum s-a făcut pe cazul celor 95 de teze afișate de Luther în 1517 și tipărite și vîndute de oameni care au știut să facă un ban cinstit. N-aș vrea să exagerez, dar parcă s-a stîrnit o acțiune ce nu se va putea opri așa ușor.

Dacă mă gîndesc bine, în lumea evanghelică, ba chiar în cea penticostală vor apare și reacții stîrnite de terțe personaje implicate în încercarea de soluționare a cazului Bodnariu. Și aici mă gîndesc la implicarea patriarhului ortodox de exemplu. Oficial biserica și credincioșii penticostali admit că Biserica Ortodoxă e biserică, dar neoficial, majoritatea penticostalilor nu cred nici măcar că baptiștii sunt pe calea cea bună. Ca urmare, e greu de înghițit și mistuit implicarea unuia considerat cel puțin eretic.

Cine știe, implicarea pro-Bodnariu poate mai coboară ștachetele unora. A penticostalilor pentru cei ce nu sunt de aceiași credință, dar prin fapte, adică prin implicarea în cazul Bodnariu unii și-au cîștigat libera trecere la mîntuire. Căci ce altceva îți poți asigura cu un astfel de șibolet.

Mă întreb ce personaje se vor mai implica. Cazul este unul deschis, public, oricine poate să se implice. Normal, partida pro-Bodnariu a făcut clar cine sunt adversarii, declarînd direct, ba chiar agresiv că șiboletul lor este ceva ce apără lumea de cei răi: homosexuali, lesbiene, dușmani ai familiei tradiționale, liberali și alți dușmani declarați ai lui Dumnezeu.

E clar. Cazul Bodnariu a devenit un alt șibolet, o parolă ce te lasă sau nu să treci dincolo, în lumea sfinților și al dreptății, îți garantează libera trecere la Dumnezeu. La fel ca și anticul șibolet/sibolet, cazul Bodnariu stă la vadul respectabilității și ești somat să te situezi pro sau contra. De asta depinde totul acum. În ochii unora, a trăi respectabil sau a muri în rușine depinde numai și numai de șiboletul Bodnariu.

De ar fi așa de simplu…

În realitate cazul Bodnariu a devenit o unealtă de presiune, de catalogare a celuilalt, de accentuare a alterității. Ar fi fost simplu dacă era o alteritate neînțeleasă. Dar este una neacceptată, respinsă și exilată. Un fel de oaie neagră. Și din păcate nu este vorba de perspectiva lui Dumnezeu ce a căutat oaia ce s-a pierdut deși mai avea 99. Aici este vorba de oaia respinsă intenționat, transformată la o adică în țap ispășitor. La cît de încinse sunt spiritele, la cît de radicale sunt sentințele și la cît de amplificată este miza acestui caz (era să spun conflict, dar m-am oprit…) nu m-aș mira să se ajungă mai departe de cît s-au gîndit unii. Mai lipsește o scînteie… Și atunci să vezi regrete, scuze și dezvinovățiri.

Aș mai adăuga că Norvegia nu a fost, nu este și nici nu o să fie dușmanul României. Dimpotrivă. Norvegia desfășoară la noi în țară proiecte de milione de euro în folosul comunităților românești, în scopul conservării și renovării moștenirii noastre istorice. Banii Norvegiei primiți pe gratis de români schimbă în bine locuri și oameni. Nu am vrea să rambursăm toți acei bani, nici măcar ca acești bani să fie direcționați spre alte țări. Chiar avem prea mulți bani și nu avem nevoie de banii lor?

Cazul Bodnariu ce i-au unit pe baptiști, penticostali, ortodocși, anteniști, băsiști și alte categorii de oameni cinstiți sau nu, nu este un caz al banilor. Cel puțin aparent. Este un caz de inimă, de pasiune nu pentru umilință, dragoste, întîietatea celuilalt și schimbarea minții, ci pentru conservarea unor valori, pentru apărarea unei identități și decredibilizarea altora. O fi apărarea bună, dar tot atacul rămîne cea mai bună apărare. Multă, multă, prea multă energie cheltuită. Nu pe ceva ce nu merită, ci pe ceva ce merita, dar drămuit, în lipsa de energie necheltuită în atîtea cauze bune și foarte bune. Căci, dacă tragem o linie, în final poate ne pomenim că am investit prea mult în prea puțin și la o probă a focului ne trezim că rămînem cu paie arse.

Pro cau contra riscăm să facem din cazul Bodnariu un șibolet ce (ne) costă prea mult. Timp, nervi, prieteni și dușmani.