Confesiuni (4): ce este tirania ideologică?


https://m.psecn.photoshelter.com/img-get/I0000XuqQ2BBjOmA/s/1200/I0000XuqQ2BBjOmA.jpg

Eram elev într-un liceu industrial din partea de vest a ţării. Făceam parte de câţiva ani din organizaţia comunistă numită generic Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) în care eram uneori votat de colegii de clasă drept casier şi încasam de la ei o cotizaţie simbolică ce bineînţeles era plătită de părinţi. Nimic altceva.

Într-o zi pe nepusă masă suntem adunaţi toţi uteciştii din liceu în sala de educaţie fizică – dacă-mi aduc aminte corect – unde are loc practic un proces. Doi dintre colegii noştri de liceu, din ani mai mari ne-au făcut de ruşine. Au trădat crezul nostru comunist. Trădătorii – naivii de ei, deşi aveau vreo 15-16 ani – au scris unui post de radio capitalist să le difuzeze nişte piese muzicale. Naivi pentru că şi-au dat numele. Trădători pentru că muzica era capitalistă, rock şi că postul de radio se numea Radio Luxembourg.

Poate asta n-ar fi contat prea mult pentru mine. Au făcut o prostie, o plătesc. Oricum eu – probabil şi familia mea – am scăpat prin clasa a treia, a patra de a fi etichetat şi sancţionat de aceeaşi manieră cel puţin, pe când mă căzneam să anunţ la o adunare de pionieri, că muncitorii nu erau chiar aşa de exploatați în capitalism, pe cum eram noi învăţaţi, după ce contemplasem acasă un prospect al firmei Fiat.

Şi cum ziceam, asta n-ar fi contat pentru mine, şi cine ştie, poate şi nici pentru alţi colegi dacă după momentele în care fapta acuzată n-ar fi fost condamnată de tovarăşa profesoară de limba şi literatura română poreclită – habar n-am din ce motive – Ruli, instructor UTC pe liceu şi membru al PCR (Partidul Comunist Român).

Dar, ca într-o adevărată scenă ruptă din realitatea istorică a secolului XVI poate, când predicatorii săreau pur şi simplu pe scena teatrului ambulant în mijlocul unei piese antice plină de suspans atacând spectatorii cu proclamări exaltate despre moartea lui Isus sau cine mai ştie ce teme, o voce găunoasă, răguşită, dar dotată cu o încărcătura cvasi-latentă de acuzaţii proletare – ei, eram într-un liceu industrial, ce mama supărării tovarăşi! – m-a distras din autoproclamata reverie în care mă ţinuse captiv discursul tovarăşei.

-Voi! Voi sunteţi vinovaţi împreună cu ei amândoi! Pentru că voi n-aţi luat seama. Pentru că voi n-aţi ştiu ce fac ei. Pentru că sunteţi colegii lor. Dacă numai unul dintre voi ar fi avut un pic de conştiinţă cetăţenească asta nu s-ar fi întâmplat. Dar ne-aţi făcut de ruşine. Ne-aţi adus atingere unităţii ideologice a organizaţiei noastre de UTC. Ruşine. Voi aţi…

Şi ca prin minune colegul nostru – că el era – colegul nostru Nilă, cel mic, că avea un frate într-un an mai mare, fu oprit tocmai de tovarăşa instructor, membru PCR, Ruli:

– Lasă Nilă, vom lua măsurile corespunzătoare.

Buzele parcă arse de febră, ochii scânteietori şi pumnii încleştaţi ai lui Nilă cel mic n-au prevăzut asta. Cum, când pot să-i sfâşii cu impunitate, să ies în evidenţă cât de devotat sunt cauzei partidului, când ei ar trebui să moară, poate şi ăştia toţi ce n-au vegheat ar trebui să le împărtăşească soarta, mă opriţi? De ce? Eu vreau binele partidului. Eu sunt altcumva decât ei. De ce nu pot să…

Mai reţin doar figura unuia dintre împricinaţi pentru că era un băiat înalt şi slăbuţ. Reţineţi că aproximativ 50% din clasa mea erau nemţi ce avuseseră o parte sau toată familia deportată în URSS sau în Bărăgan. Şi reţineţi că era în perioada de glorie a lui Ceauşescu când magazinele erau pline de mâncare, benzina era ieftină şi neraţionalizată, se construiau mii de blocuri. Dar micile şi mortalele lipitori ale tragediei optimiste de sorginte comunistă erau prezente.

Poate risc încadrându-l pe acest elev utecist român în tagma acelor familii care au beneficiat de vreuna dintre politicile comuniste, cum a fost de exemplu colectivizarea forţată. Dar body-language-ul lui, modul lui de se îmbrăca, de a vorbi şi de a acţiona – inclusiv discursul său acuzator în cel mai bun stil robespierrist, l-au încadrat în mintea mea exact acolo: un produs al profitului ideologic comunist. Un pui, un demn urmaş al totalitarismului românesc. De care la vremea aceea nu aveam habar.

Nimănui nu i-a trecut prin cap să îl întrebe pe micul, dar vajnic acuzator/agitator ce i-a trecut prin cap. Nici dacă a fost instruit să facă ce a făcut. Nici nu i-a trecut nimănui prin minte ideea a-i apăra pe acuzați, de a intra benevol în bătaia puștii ideologice și a risca să fie executat într-un mod similar sau chiar mai abject. Toți am tăcut mâlc. Era pardonabil.

N-am mai fost martor la ceva asemănător până într-o zi din anul 1995. La o capelă a unui institut biblic la care eram angajat. Nu mi-am închipuit ce va urma, dar oricum mi-am luat o carte de citit în caz că urmează ceva extrem de plictisitor. Mai ţin minte şi acum coperta verde-albă. Mai ţin minte şi numele autorului. Cartea abia apăruse şi-mi era deosebit de folositoare: Damşa, T., V., Biserica Greco-catolică în perspectivă istorică.

Dar ceea ce a urmat a întrecut ca violenţă psihică precedenta experienţă veche deja de peste 20 de ani. Ce fusese procesată, catalogată şi arhivată undeva într-un fişier dosnic al existenţei mele şi al existenţei comunismului pre-decembrist.

Şi am asistat la un spectacol de zile mari. La un proces spectacol. Evident cu public. Evident cu actori. Evident cu marele inchizitor. Şi evident de tragic, cu câteva victime. Dar show-ul totalitarismului de la vârful piramidei din care făceam parte trebuia să aibă un context, un scop şi o finalitate ce va să fie înscrisă ca să dăinuiască în etosul instituţiei. Ca să fie învăţătură de minte.

Nu ştiu dacă are sens să povestesc acum ce anume făcuseră acei studenţi. Ce nu făcuseră, dar au fost acuzaţi că făcuseră sau că pur şi simplu chiar se bucuraseră de ceea ce făcuseră şi erau acuzaţi cu o oarecare marjă de sfântă dreptate creştin-fundamentalistă extrem de conservatoare, ba chiar legalistă aș putea zice pe bună dreptate. Nu asta este important. Şi cred că n-a fost important nici atunci. Dar trebuie să menţionez că micii şi marii inchizitori au dus la îndeplinire un plan la fel de ideologizat, cvasi demonic – dacă tot suntem în acest registru asumat creştin – dar fie vorba între noi, total liberal când sunt analizate acţiunile nu vorbele conducerii, ce nu dă doi bani pe sufletul omului şi nici nu crede în existenţa demonilor – pentru a-şi pune în operă atât spectacolul de atunci, cât şi ceea ce a urmat după spectacol, atunci când presiunea sa paroxistică a dus la mărturisiri demne de cea mai haină laşitate, de un spectacol de turnătorie demnă doar de presiunile regimurilor totalitare ale secolului XX. Ei, încă eram în secolul XX…

Mi-ar plăcea să greșesc afirmând că cel ce era acuzatorul nu era tradiționalul Satan, ci tocmai idolul nostru care conducea instituția, un om pe care și noi l-am transformat – cel puțin într-o oarecare măsură – în ceea ce era. În lacrimile lui din acele momente n-am văzut părerea de rău, identificarea cu sufletul ce a greșit, ci efectul produs de deziluzia atacului mârșav săvârșit de câțiva studenți asupra instituției pe care cu onor o conducea. De parcă Isus pe cruce ar fi spus bisericii astăzi vei fi cu mine-n rai! De parcă atunci când Pavel spune că Isus a murit pentru biserică ca s-o sfințească și s-o înfățișeze fără pată se gândea la Petru ca la primul papă și la el ca la episcopul itinerant ce punea bazele ierarhice ale instituției. Dacă Isus a stat la același nivel și a murit pentru și cu un singur păcătos pe care l-a luat cu el dincolo, tocmai acest tip de episcop are sens, nu cel instituțional cu lacrimi publice, îmbrăcat în odăjdii aurite și cu coroană de nestemate pe cap.

La puţină vreme după acest eveniment traumatic la mai multe nivele, am avut ocazia împreună cu alte cadre ale respectivei instituţii de învăţământ superior, să stau la masă cu un important invitat din Statele Unite ce tocmai predicase la capelă. Predicase în acelaşi etos al capelei mai-sus-amintită. Cu toate că mă aşezasem lângă el la masă, n-am reuşit să schimb un cuvânt cu persoana în cauză. Nici măcar să mă întorc către el din politeţe şi să-i spun Poftă bună. N-am fost înstare. Am fost slab sau instinctul de conservare mi-a dictat-o? N-aş putea s-o spun. Şi nici măcar nu prefer adevărul în acest caz. Sunt – mă simt- vinovat. Nu pentru că eram părtaş aceloraşi crime, în ghilimele, ci pentru că n-am făcut sau n-am zis nimic în apărarea celor ce erau judecaţi într-un proces spectacol de sorginte totalitară. E tardiv să-mi cer iertare, dar nu e tardiv să-mi iert sufletul că a asistat la asemenea grozăvii într-un loc auto-proclamat sfânt. Cel puţin generic.

Tema predicii sale a fost imposibilitatea liderului păcătos de a mai fi reabilitat. N-a contat că contrazicea esenţial sursa inspiraţiei sale revelate divin. N-a contat că misiunea unui dascăl nu este cea de judecător al sufletului, ci de îndrumător, nici cea de ascultător al confesiunii ca un pastor ce era. A contat lecţia ce trebuia livrată și distribuită conform unei sentinţe apriori stabilite: Vinovat fără drept de apel.

Oare ce a fost în mintea lui Isus Cristos pe cruce când i-a spus păcătosului de lângă el ce își primea pedeapsa: Astăzi vei fi cu mine-n rai? La ce angaja asta individul? Pe mine? Dar instituția?

Stres, depresie și anxietate… creștină


Strategies for reducing anxiety | Kaiser Permanente

Prima nedreptate pe care am simțit-o în biserică a fost atunci când pastorul – supărat (poate furios) a strâns corul și l-a muștruluit ca pe un singur om. Probabil după modelul Du-te și vei bate pe Madian ca pe un singur om. S-o fi crezul Ghedeon? I-o fi vorbit Domnul? N-am îndrăznit să-l întrebăm. Explicabil dacă noi eram Madian. În secolul XX. Doar că majoritatea dintre noi nu eram vinovați. După muștruluiala de rigoare a urmat pocăința de rigoare. Eu m-am cam făcut că plouă. (Mi-a ajutat!)

Un exemplu tipic de manipulare, de plasare a responsabilității pe umerii executantului, nu al dirijorului, recte liderului. Ca și când ai da vina pe echipa ce s-a lăsat pe tânjală și a încasat-o acasă cu 3-0!

Și de aici a urmat o lungă listă de masturi și nu-uri cât un pomelnic de sfârșit de an. Sau de început. Ce este cert? Este foarte cert – dacă mă pot exprima așa – că pastorii, predicatorii în general (ba chiar și anonimii ce conduc – oare – ora de rugăciune), dar pastorii în special, marșează pe sentimentul vinovăției. Nu ai făcut asta. Nici cealaltă? Ești tu așa cum…? Ai făcut tu așa cum…? Crezi tu că…? Sau voi, sau noi… Aproape niciodată eu. Dincolo de impresia artistică, cea tehnică lasă se se vadă – nici măcar între-vadă – pasarea responsabilității personale predicată cu acuze colective fără pic de excepție. Și – aici intervine axiomatic cireașa de pe tortul tagmei – neprihănirea, sfințenia, predestinarea într-u giob și chemare a liderului. Eu, mua, mi, BUN – tu, voi, ei/ele – RĂI!

Care te conduce la un stres spiritual, apoi la anxietate de unde te mai scoate episodic vreun verset rătăcit de un predicator venit de pe alte meleaguri, un cântecel mobilizator de pe la radio sau vreun psalm scris acum 2700 de ani. Vivat! Cert este că predispoziția spre depresie spirituală mai mult sau mai puțin inoculată inconștient e acolo. Am trecut prin așa ceva. Mai ales cei care ni se aplică clișeul suntem de mulți ani la credință

Dar te obișnuiești cu suferința că de, și Isus a suferit, ba chiar a murit pe cruce. Moarte pe care tot o aștepți, dar nu mai vine. Ai prefera să mori ca martir ucis de islamiști fioroși decât să mai suferi falsul martiraj al împachetării spirituale numită generic ascultarea de pastor, pentru că vrând-nevrând tu nu mai ești nici măcar oița rătăcită. Nu. Eu sunt (tu ești) capra predestinată focului veșnic. Ei, cum o mai negociem și p-asta? Conștient sau inconștient.

Cert că la poarta sufletului tău s-a prezentat un alt personaj ce s-a cuibărit acolo fără să dea semne de plecare: Anxietatea. La fel de spirituală. Acea stare continuă de inadecvare. Acel Bau-bau că nu te ridici la nivelul așteptărilor. Ale cui așteptări? Ale liderului sfânt, neprihănit și total adecvat. Ale perfectului și perfecțiunii. Ale celui ce se bate cu oricine și orice și iese învingător. Și nici măcar n-a fost nevoie să moară pe cruce.

Doar că dacă stăm un moment și ne gândim… Frate, dar noi n-avem voie să gândim. N-avem voie să spunem ce simțim. N-avem voie să… De ce?

Pentru că spre deosebire de perioada bisericii primare pe care o proslăvim și spre care tindem, dar nu reușim să ajungem – de ce oare? – nouă ni se dă în cap cu TOT Vechiul Testament, cu tot Noul Testament, plus zeci, dacă nu sute de ar trebui, trebuie, musaiuri și nu-lua-nu-atinge-nu-gusta ca să ne menține un fals statut de invincibilitate implementat mai mult sau mai puțin local de interpretări haotice sau sistematice, dar total neavenite.

Pentru că – dacă o luăm logic – acei creștini minunați și biserica lor primară n-aveau la dispoziție Vechiul Testament. În orice caz nu în forma care o avem noi azi. Unul dintre motive fiind că el nu s-a definitivat de către evreii iudei decât după secolul I. În al doilea rând să nu uităm că Noul Testament a fost organizat definitiv în colecția pe care o cunoaștem azi cam prin secolul IV. Deci biserica primară nu era bombardată, mitraliată, împușcată și sinucisă cu scrieri ca pe vremea lui Gutenberg, cu concepte ca pe vremea lui Luther și Calvin sau cel puțin – ca să nu-i omitem pe alții mai dezvoltați ca noi – cu catehisme, mărturisiri de credință și alte canoane á la Trent/Trento/Trident. Sau Constantinopol.

Deci creștinii lui Petru & Co, inclusiv Pavel & Co n-au suferit de inadecvare, de anxietatea conformării provenită din cunoașterea întregii Scripturi care – fie vorba-ntre noi – are multe de condamnat, dar și foarte multe de iertat. De ce Adam și Eva nu s-au sinucis? De ce nu s-a sinucis Cain. Dar David? Oare nu trebuiau să se auto-flageleze, să se taie până la os și să plângă până când îi răzbeau o afecțiune auto-imunitară? De ce n-a pățit-o Solomon? Că erau șefi? Că n-avea cine să-i toace la cap cu Băi, ai citit ce scrie la bla-bla cu versetul bla-bla? Probabil – adică se poate proba, ca-n limba engleză – mai mult ca sigur!

Vinovăția avea un capăt. În afară de Iuda, de vreo doi-trei de prin Vechiul Testament vinovăția s-a reglat, depresia s-a disipat, eventuala anxietate s-a rezolvat în cetățile de scăpare. Ciudat că bisericile ce ofereau până nu demult așa-zisa inviolabilitate a sanctuarului s-au transformat în depozite en-gros de anxietăți personale fără putință de rezolvare în ciuda garanției celui care ne-a spus tuturor Credința ta te-a mântuit!

Și atunci despre ce este vorba? Care ar fi soluția?

Soluția – personală, individuală – care se poate aplica, chiar în cazul celor ce imprimă în suflete anxietatea – bineînțeles dacă aceștia o doresc – este un cuvânt aplicabil cu aceiași măsură, dar cu ajustare individuală, personală. Este vorba de CALIBRARE!

Eu – poate și tu – îmi/îți voi/vei CALIBRA credința în funcție de percepția mea/ta personală a ceea ce înseamnă pentru mine/tine Dumnezeu, sfințenie, biserică, lume sau comunitate, și de mediul în care eu trăiesc la cel mai realist potențial. Pentru că nimic ce mi/ți se impune fără o trăire, o asimilare conștientă, plenară, de bună voie nu constituie parte integrantă a mântuirii. Nici a răsplății.

Iar în ceea ce-i privește pe cei ce ne duc în ispită/depresie/anxietate calibrându-mă/te, le vom transmite un mesaj ușor de înțeles: Domnia voastră fără har, arbitrară, nedreasă cu sare s-a sfârșit.

Confesiuni (3): între interesant şi comic?


Are You for Real? How Brand Authenticity Leverages ...

Era prin 1986 sau 88. Era un timp când apăreau episodic americanii. Nu cei ce-i aşteptam în anii 40 să ne salveze din ghearele sovieticilor. Erau fraţi şi surori care mai lăsau din hainele bune cu care veneau, predicau interesant şi conduceau maşini gantz-gewehr închiriate din Austria. Aşa m-am plimbat şi eu cu un Mercedes nou-nouţ al cărui şofer – tot american – aveam impresia că nu va lua curba ce se profila tot mai aproape şi cu prea mare viteză. Eram prea obişnuit cu Dacia.

În întâmplarea ce urmează este vorba de un cuplu însoţit de o fetiţă de vreo şapte-opt ani şi de un alt tip, înalt, frumos, musculos şi aproape blond. Primii mergeau prin oraş cu o maşină mai mare, dar nu mai ţin minte care marcă. Americanul meu – ca să-i spun aşa – conducea ultimul model de Renault 5 alb, o maşină pe care o admiram de ceva timp prin revistele auto româneşti. Cu noi era fetiţa, iar eu îi dădeam indicaţii americanului pe unde să o ia, unde şi cum să parcheze. N-a prea înţeles ce înseamnă a parca. I-am explicat că trebuia să tragă pe dreapta şi să oprească motorul. A fost interesant. Aproape comic.

Ce era interesant? Păi cum se uita lumea de pe stradă la maşini, la pasageri. Erau străini. Eu eram – sau cel puţin aşa părea – străin. Un statut invidiat de aproape oricine pe stradă. Nu prin vorbe, prin body-language. Dar nu era prea comic.

Nu-mi amintesc dacă americanii au stat prin Arad două sau trei zile. Cert este că atunci când am apărut la biserică cu ei oamenii au făcut pârtie. Respect, respect şi iar respect. Erau de vază. Se vedea de la o poştă. Pe haine, atitudine, maşini. Nici eu nu eram îmbrăcat într-un tricou lăbărţat, decolorat sau pătat. A fost aproape comic.

Americanul din maşina mare a predicat despre ceva foarte captivant şi foarte important la vremea respectivă. Aş putea să jur că era vorba despre ceva pe viaţă şi pe moarte. Singura problemă este că am uitat absolut tot ce a spus. Asta dacă nu cumva undeva, în străfundurile memoriei mele se află un fişier prăfuit cu predica respectivă. Şi cu traducerea ei. Interesant? Probabil. Comic? Posibil.

Şi ne-am dus cu toţii acasă. Au plecat în cele din urmă şi americanii. Viaţa şi-a reluat cursul cenuşiu şi ceauşist. După care duminică am revenit la biserică. Mi s-a părut foarte interesant că cei din biserică încă se mai dădeau la o parte să trec de parcă eram tot cu americanii. De parcă eram o personalitate. De parcă eram cineva. Comic. Doar pentru un moment.

Atunci – şi ce bine că atunci, nu mult mai târziu – mi-am dat seama că se dădeau la o parte din faţa unui avatar. Eu nu eram el. El nu era eu. El era altcineva. El era cel ce fusese cu americanii. Cel ce era ca americanii. Doar că eu nu eram nici american, nici ca americanii. Eventual îmbrăcat asemănător ca ei.

Ei, da! Atunci am înţeles – personal – fără să-mi şoptească cineva sau Cineva, că ceea ce fac, dacă mă complac în atitudinea asta, este să mint. Să îmi asum un statut străin de mine. De ceea ce eram. De ceea ce credeam. Şi că mulţimea – chiar şi creştină – poate greşi aşa după cum mulţimea poporului ales ar fi vrut să facă din Isus altceva decât era. Şi am făcut în mod voluntar un pas înapoi.

Unu, nu am dorit să fiu ostentativ asociat cu persoane de vază, cu cele ce aveau un anumit statut la care nu am contribuit cu nimic. Sau nu am vrut să fiu asociat cu un statut pentru care să nu fi suferit, luptat, trudit. Să nu devin şi să fiu un fariseu prin asociere. Chiar dacă persoanele respective era autentice şi aveau o credinţă reală. Într-un cuvânt nu am vrut să fiu luat altceva decât ceea şi cine eram. Poate asta pare interesant pentru unii, dar a fost o treabă foarte serioasă şi deloc comică pentru mine.

Am continuat cu această mentalitate care nu mi-a adus sau nu m-a făcut părtaş la o serie de avantaje- cele mai multe materiale – în mai multe ocazii. De exemplu nu am dorit niciodată să deţin un certificat de revoluţionar. Să fie sănătoşi cei ce le-au dobândit pe drept. Ceilalţi vor da socoteală şi ei o dată. Chestia asta trece dincolo de calificativul interesant şi bineînţeles nu este deloc comic.

Dar am căutat totdeauna să trec ce eram, nu altceva, indiferent ce avantaje mi s-au oferit sau ce dezavantaje aş fi putut să evit. Ăsta sunt eu. Probabil comic şi neinteresant pentru unii. Aş spune că nici asta nu mă interesează. Mă interesează să fiu apreciat pentru ceea ce sunt – şi uneori fac – nu pentru ceea ce aş mima că fac sau sunt, dar aş minţi. Şi chiar dacă uneori abuzez de latura sau predispoziţia mea pentru comic, prefer să mizez pe această latură mai interesantă a personalităţii mele decât să trăiesc sub masca profitoare a ipocriziei.

Puterea unui discurs articulat


Lumea se împarte în două, ba chiar în trei. Da, nu, nu ştiu. Sau pro, contra şi nu mă interesează. În aceste trei grupuri polarizarea duce uneori – în lipsa argumentelor – la manifestări gălăgioase ce se numesc contra-manifestaţii. Acestea sunt moştenirea luptelor angajate fizic din istoria omenirii. De tipul nu-mi place de tine, nu-mi place ceva, îţi dau în cap. Te scuip. Te înjur. Te ameninţ. Fac semne obscene. Fac gălăgie ca să-ţi demonstrez că nu te las să vorbeşti. Bla-bla-bla. Te împiedic să-ţi expui argumentele. Totul în numele superiorităţii mele. Dar în lipsa argumentelor.

Acest tip de dispută este prezentă şi în biserici. Uneori. Uneori nu eşti ascultat. Deşi ai argumenetele cele mai bune. Din ce cauză se întâmplă asta? Pentru că emoţiile sunt mai puternice decât argumentele. Nu poţi convinge un om ce vrea să te omoare pentru că tu-l înfăţişezi pe Satana cu argumente logice. Mai ales în domeniul spiritual. Dar nu numai. Şi în cel politic.

De aceea la alegeri anticipate în România zilei de azi va câştiga AUR. Şi bineînţeles PSD. Agresivitatea şi demonizarea celorlalţi imprimă un efect emoţional de genul Las că merită guvernul, nenorociţii ăştia de la PNL şi homosexualii ăia de la USR !

De ce? Pentru că USR şi PNL n-au avut un discurs articulat de când au intrat la guvernare. USR şi PNL s-au certat pe faţă de când au intrat la guvernare şi s-au expus indecent – ca să zic aşa – în preajma şi în timpul celor două congrese în care şi-au ales preşedinţii. Probabil că singurul punct pozitiv l-a achiziţionat USR prin faptul că Cioloş a ajuns la conducere în locul insipidului, distantului şi ambiţiosului Barna. Bănuiesc că a făcut asta printr-un discurs mai logic, articulat cu proiecţia unui viitor mai roz. Dar toate astea au fost alterate rapid din start de tembeliziunile furioase, uneori agramate, ce-au amplificat gălăgia, jignirile, minciunile şi feicniusurile ca argumente fără putinţă de combătut. Cum poţi combate decent o acuzaţie fantasmagorică? Coborându-te la nivelul celor ce o proferează? NU!

Dacă ai ajuns să fii acuzat în asemenea hal, e cam târziu să mai faci ceva. Până atunci trebuia să-ţi fi luat măsurile de prevedere. Ai cam pierdut. În acest caz nu ajută discursul articulat. Acest tip de discurs îi ajută doar pe cei care sunt de partea ta. În nici un caz nu va combate. Şi puţin, foarte puţin probabil că va reuşi să-i câştige – în focul disputei asezonată cu înjurături – pe cei nehotărâţi care spuneau până acum Nu mă interesează.

Dacă vrei să învingi trebuie să te pregăteşti. Învaţă. Citeşte. Exersează. Începe să faci ceea ce intenţionezi chiar dacă nu reuşeşti din prima. E singurul drum spre succes. Presupun că nu eşti Maradona şi n-ai nevoie de antrenamente. dacă erai nu citeai blogul meu. Nimic nu poate înlocui discursul articulat. Dar ca să-l ai trebuie să investeşti timp şi efort.

În acelaşi timp trebuie să îmbini două componente ale adresei discursului: individul şi grupul. Să faci ce a făcut Isus. Pe de o parte să te adresezi individului care are nevoie de înţelegere. Pe de altă parte trebuie să te expui mulţimii ca să fii cunoscut, să demontezi argumentele opoziţiei – indiferent care ar fi ea – ca să-ţi demonstrezi superioritatea argumentelor tale. Şi nu în ultimul rând să trăieşti aşa cum predici. Ca argumentele tale să fie testate în viaţa de zi cu zi şi să nu fii descoperit ca un alt ipocrit/fariseu.

Bineînţeles că nu vei fi Isus Christos, dar vei putea să-l imiţi la o scară mai mică. Am spus imiţi nu măimuţăreşti. Poate nu vei vindeca, nu vei alunga draci şi nu vei linişti marea, dar vei fi prezent în viaţa celor care au nevoie să le spui o vorbă bună, să fie îndrumaţi în viaţă, să devină mai maturi sau trec printr-o nenorocire. Aşa se verifică un discurs articulat în practică. Şi aşa dezarmezi opoziţia. De partea ta este nu numai discursul articulat, ci şi Duhul. Mai articulat de atâta nu se poate.

Femeia credincioasă


DIÁRIO ESPIRITUAL MISSÃO BELÉM 20/09/2018 - Lc 7,36-50 ...

Centurionul roman a pledat pentru un sclav, mama susținută de mulțimea din cetate pentru unicul fiu, dar după încredințarea dată lui Ioan Botezătorul, acel profet al pocăinței sub amenințarea botezului cu foc al judecății, oare cine va pleda pentru o femeie păcătoasă în casa unui fariseu?

Evident, nimeni!

De cele mai multe ori amatorii în ale predicării răscolesc literatura după amănuntele minore ale întâmplării. Explicabil. Cum să vorbești despre o femeie? Cum să vorbești despre o femeie ce l-a atins pe Isus, Dumnezeul creștinilor? Cum să vorbești în fața unei audiențe despre o femeie ce se atinge de picioarele lui Isus, când Rahav a făcut ceva foarte asemănător? Cum să vorbești despre Isus și ce-o fi simțit el în momentele acelea? Parcă se-ncadrează la dogma ,,Isus n-a dansat”. Mda. Nici n-a băut. Sigur.

Probabil că la nunta din Cana Isus a stat într-un colț, cu spatele la oameni. Ba chiar înainte de a se lansa în spațiul public Isus n-a fost niciodată la vreo nuntă, era afon și nu avea simțul ritmului. Că altfel ce concluzie să tragi când tot dogmaticienii îți spun că a fost uan handrăd părsent uom… Dar nimeni nu se atinge de subiectul sexualității în cazul lui Isus de parcă n-ar fi fost totuși și el om. Sau adolescent. Sau bărbat. Și totuși a fost. Pentru că altfel nu era inteligibilă întruparea. Nici mântuirea sută la sută a omului, pentru că ce nu este asumat nu este nici mântuit.

De data asta eu am încă o întrebare. Mai simplă. Mai neîntrebată. Mă tot întreb cum de femeia aia a trecut de bodigarzii fariseului. Dar am o bănuială: o cunoșteau că mai fusese pe acolo. Sau doar o cunoșteau în chip biblic.

Un lucru e sigur: fariseul este numit. Inculpatul se numea Simon. Pentru că este singurul inculpat. De ce? O să vedem. Isus dialoghează cu inculpatul. Aparent Isus dialoga cu femeia. Femeia ce în ciuda prafului îi sărută picioarele. Să facem abstracție de lacrimi deocamdată. Nu de alta, dar orice ziar de scandal, orice post teve ar fi relatat asta la știrile de la ora cinci. Un învățător, un proroc, un dumnezeu întrupat prins în flagrant: lasă o scursură a societății să-i sărute picioarele. Nu o dată. Apoi lasă ca să-i fie șterse de aceiași femeie. Și în final lasă să-I fie unse cu un ulei scump cumpărat cu banii celei mai vechi meserii. S-a compromis. S-a murdărit. S-a descalificat. Și-a pierdut chemarea. Dacă chiar o fi avut-o…

Trebuie să vină în fața camerei Simon, în casa căruia s-a întâmplat incidentul. Va fi caterisit. Excomunicat. Uitat. Rejectat la groapa de gunoi a religiei! Vă avertizăm că urmează niște imagini cu un mare impact emoțional!

Reporterul Credința TV: Ce credeți că tocmai s-a întâmplat în casa dumneavoastră? V-ați gândit vreodată că se poate întâmpla așa ceva având în vedere viața dumneavoastră atât de curată? Cum o să suporte șocul soția dumneavoastră? Dar copiii? De ce credeți că Isus a inventat povestea cu ceilalți doi interlopi ai societății, cămătarii aceia? Care a fost adevăratul motiv? Ce urmărea să obțină de la dumneavoastră? Va trebui să vă mutați ca să nu fiți blamați de vecinii dumneavoastră?

Din regie (în casca cameramanului): Close-up pe fața lui Simon…

Femeia cunoscută de toți, mai puțin de Isus (contradicție în termeni, nu?) intră într-o casă plină de bărbați supunându-se privirilor, gândurilor și gesturilor lor. Oricine s-ar fi gândit că (în mod normal), dacă Isus ar fi avut un pic de insight, dac-ar fi fost profesionist, n-ar fi lăsat-o să-l atingă. Evident!

Și aici mă gândesc că provocare asta a fost pusă la cale mai demult. Femeia a fost chemată. Femeii i s-a permis să intre în casă cu toate că se știa cine era. Oricine știa. Și se aștepta ca ea să-l atingă pe Isus. Sau poate invers. Cel puțin asta sperau fariseii.

Dar femeia le-a dejucat planurile. A început să plângă. Pentru că făcea parte din capcană și îi părea rău să compromită un om bun după planurile celor răi. După un scenariu. E clar că (și) ea era victima unui șantaj: nu faci ce-ți cerem, te omorâm cu pietre! De parcă pân-atunci nu puteau s-o omoare bine mersi. Dar era tolerată pentru binele societății. Cum care bine? Pentru binele bărbaților. Și pentru binele soțiilor acestor bărbați. Că doar nu era un secret ce făcea ea. Nici ce făceau ei.

Singurul secret era… cine era Isus? Cine l-a trimis? De unde avea el puterea asta? Și pe fondul conspirației pentru compromiterea sa, vine întrebarea despre iertarea unei mai mult sau mai puțin banale sume de bani. Iar vorbea Isus despre bani! Ni-este lehamite! Domle, omul ăsta nu are alte subiecte? Cămătari, bani, iertare?! Zău așa! În casa neprihănitului Simon?

Fariseu nu e prost. E doar fariseu. Cine este scăpat de o datorie mai mare îi va fi recunoscător celui care i-a achitat-o. Normal! Dar în cazul ăsta despre ce vorbim aici? Cine acumulase cea mai mare datorie? Femeia? Poate ea nu avea cu ce plăti… Dar cea mai mare datorie, și victima propriei conspirații eșuate este Simon. Isus a intrat cu bună-credință în casa sa, dar Simon omite cu bună-știință să comită cele mai elementare gesturi față de un oaspete: nu-i spală picioarele, nu-l sărută, nu-i unge capul cu untdelemn. De ce-ar fi făcut-o? Disprețul faţă de cel ce a căzut în capcană i-a interzis niște politețuri inutile. Isus nu merita. Sau nu se merita… Totul era aranjat.

S-ar fi ales Simon cu păcatele iertate dac-ar fi făcut toate astea în loc să-i pregătească lui Isus o capcană? Probabil că nu. Dar cel puțin n-ar fi implicat încă un suflet nevinovat ce n-a complotat împreună cu partida fariseilor. Și în final Isus confirmă această teorie al sufletului nevinovat. Păcatele-i sunt iertate. Nu prin ceea ce a făcut. Nu prin ceea ce n-a făcut. Ci prin credința sa. Ciudat, nu? În fața unui Dumnezeu întrupat, înainte de răstignire și de înviere, credința unei femei, nu a unui centurion, nu a unui fariseu, nu a unei mulțimi, provoacă mântuire. Personală. Și aduce pace. Peste conflict. Peste complot. Peste viață.

Aș paria că abia acum, după nereușita înscenării, după cuvintele lui Isus, Simon fariseul a înțeles că poate să-l iubească pe Isus pentru că el este cel care poate ierta mai mult. Și Simon este dator vândut. Sau doar vândut.

Să nu vorbim de apocalipsă!


1 A Better Tomorrow HD Wallpapers | Background Images ...

Baubaul apocalipsei a bântuit imaginaţia omului generând disperare. Judecata finală, torturile şi moartea au obsedat şi încă obsedează. Dar ciudat, acum când pandemia bântuie şi incendiile frig nimeni – sau aproape nimeni – nu se gândeşte la apocalipsă.

Lumea se înarmează în continuare. Lumea vrea să se dea liber circulaţiei, consumului şi distracţiei. Progres nenică că merităm!

Dar poate ar trebui să ne limităm la unele capitole. De exemplu la consum şi la aşa-zisa creştere economică. Nu de alta, dar în curând după ce vom fi terminat heliul – care este pe cale de dispariţie pe planeta noastră – vom temina şi alte elemente.

Cât despre circulaţie, dincolo de inconvenintele Covidului sau ale altei pandemii, în curând – dacă lucrurile (adică clima, consumul) merg în trendul anunţat va exista numai transport în comun şi transport privat autorizat de autorităţi. Ceva în genul circulaţiei cu număr par şi impar a la Ceauşescu. Chiar mă întreb dacă se va mai lupta pentru libera circulaţie. Pentru că poluarea va fi prea mortală.

Consumul de dragul consumului va dispare. Va fi mai puţină artă (şi alte prostii de genul ăsta) şi mai multă viaţă frugală, modestă şi naturală. Şi R.R.R.= recuperare, refolosire, reciclare.

Adio cure de slăbire. Să mâncăm doar ce ne trebuie, cât ne trebuie.

Adio modă. Să nu producem mai multe haine decât avem nevoie.

Adio două maşini. Sau maşini. De ce trebuie să aruncăm la gunoi maşini folosite doar en ani? Trăiască reparaţiile de tot felul!

Adio miliardari! Adio iahturi de lux! Adio reactoare personale! Şi Rollsuri, Jaguaruri şi alte batoze de lux: luaţi tramvaiul! Nu vă cumpăraţi tramvai personal însă.

Să lucrăm mai puţin şi să socializăm mai mult. Sau să creăm ceva. Ca lumea să revină la normalitate.

Mai puţin turism, dar mai multă cultură.

În final mai multă înţelepciune, aer curat, apă curată, costuri mai scăzute, psihoze, depresii şi sinucideri mai puţine. Mai puţine închisori. Şi automat mai puţine spitale, dacă totul merge bine.

Să mergem pe Marte? De ce? Nu un trai nou pe o planetă unde nu există viaţă, ci un trai decent pe planeta asta unde există viaţă. Nu ştiu pentru cât timp…

Poate şi creştinismul ar trebui să se întoarcă la modestia primului veac. Dacă mai vrea să existe. Ca să nu mai vorbim de apocalipsă.

Sindromul Origen


Dacă n-ați știut, Origen a fost un creștin originar din Africa și a trăit la finele secolului al doilea și în secolul al treilea după Cristos. Era o perioadă nesigură pentru creștinism cînd persecuțiile, curentele eretice și căutările legitime cu privire la esența credinței creștine se împleteau cu riscurile de rigoare. Nimeni nu știa unde începe sau unde sfîrșește granița dotrinară. Multe versete se aplicau literal.

Origen n-a fost doar creștin. A fost și un creștin curajos. A avut mult curaj. De exemplu a avut curajul să gândească dincolo de limitele limitate ale teologiei din ziua sa. Ca urmare a greșit. Sau mai bine zis evident că a greșit. Pentru nimeni înaintea sa nu a împins mai departe ca el granițele teologiei. Și cu toate că a fost cel mai prolific autor, nu prea mai avem materialul ce dovedește că a greșit. Autoritățile eclesiale, ca de fiecare dată grijuli, i-au ars cărțile. Ca nu cumva să ne rătăcim.

Oare ce s-ar fi întîmplat dacă în grădina Edenului Dumnezeu i-ar fi oferit cuplului primordial o friptură suculentă de șarpe înainte de discuția fatidică? Sau un sushi din carne de șarpe ar fi fost mai cosher? Asta dacă chiar credem că o dată șarpele lichidat ar fi murit și Satana… Pentru că post-factum, asta ar fi fost soluția. Preventivă. Să nu mai suferim.

Cum s-ar zice, Dumnezeu nu a inventat Indexul, autoritățile eclesiale au făcut asta. Să ne apere. Post-factum.

Tot autoritățile eclesiale au decis și au trecut la fapte în cazul lui Origen. Nu numai că i-au ars scrierile. I-au ars și oasele. Ca să fie treaba sigură. Biserica credea, la vremea aceea, că dacă cineva arde nu mai poate învia la a doua venire a lui Cristos. Ciudat cum poți să crezi în același timp că Cristos se va întoarce, dar nu poți să crezi că cineva va învia decît dacă există o probă materială a existenței sale… Influența văii oaselor și a mormintelor golite a fost mai mare decît nașterea din fecioară, învierea în sine și ridicarea la cer. Oare unde l-au pus pe Duhul?

Și azi ni se oferă același tipar la o scară mai mare, cu privire la alte subiecte. Post-factum. Doar că judecarea lui Origen a fost nedreaptă. Așa cum judecarea unor fapte comise în urmă cu sute de ani este nedreaptă dacă este făcută după standardele actuale. Origen a fost declarat eretic la presiunea mulțimii indignate. N-a contat torturile la care l-au supus romanii. Nici că era deja mort și gestul era inutil. Era anul 400. Apoi a mai fost condamnat încă o dată. Era anul 553.

Azi noi suntem autoritatea. Cenzurăm cărți pentru că nu se mai potrivesc cu corectitudinea politică. Coliba unchiului Tom e una dintre ele. Pe aripile vîntului e un film cu aceiași soartă. Ba și desenele animate cu Tom și Jerry au ceva hibe. De ce facem asta? Pentru că așa se întîmplă cînd gîndim doar în alb și negru. Nu mai există zone gri. Este doar bine sau rău.

Aș spune, că nuanțele există și au existat totdeauna. Binele nu este monopolul unei culori. Fie ea și una politică. Roșu? Negru? Alb? Sau galben?  Binele nu are culoare. După cum nu are nici răul. Culoarea i-o atribuim noi. După cum bate vîntul. Vîntul eticii și al moralei. Sau vîntul respectabilității. Sau sindromul Origen.

Cu toate acestea chiar Dumnezeu a stat la taclale cu Satana. Să-L condamnăm? După care standarde? Să-i aruncăm statuile-n hazna și să-i spreiăm icoanele? Cu ce l-ar afecta, dacă tot zicem că e mort? Sau să ne vedem de treabă și să fim oameni așa cum Cristos ne-a dovedit că ar trebui să fim? Să nu devenim cumva patologici…

 

 

Biserica sfinților din Sf. Stat în vremea patimilor Sfintei Pandemii sau Ce s-a mai întîmplat în ultimele două luni și de ce?


Is the Church in America Really Dying? - Joe McKeever Christian Blog

Mai dăunăzi stăteam de vorbă. Nu, nu vorbeam singur. N-am ajuns în halul ăsta.  Dar cine știe, poate nu mai am mult. Depinde de Sf Pandemia. Stăteam de vorbă cu cineva.

Despre una-alta: Sfînta Pandemie, Sfîntul Stat și vorbăreții într-ale Domnului. Ce se pretind. Pe cîțiva i-am denumit, așa mai în răspăr, cu iz ereziac, Sf Treime. Sau Banda celor Trei. Cu trimitere la Banda celor Patru… aventuri… trimiteri la Scripturi… si ce ne mai trecea prin mintea noastră obosită de atîta interdicție.

Și cam ce-a ieșit la iveala? Ce s-a devoalat? Păi că Sf Stat a decis, Biserica a luat la cunoștință și s-a executat. Jawol! Să trăiți, am înțeles. Permiteți să trecem la executare!

Adică: restricții la numărul credincioșilor. Ne-am conformat.

Interdicția întrunirii. Bună și asta. Conformitate pîn’ la loc comanda. Sfîntă!

Dacă Sf Stat ne-ar fi cerut să stăm într-un picior în biserică, să ne tundem zero ca să derapeze Covidul pe chelia credinciosului, s-ar fi găsit destui ierarhi, diaconi, prezbiteri și alte grade, nu numai să accepte măsura, ci după ce s-ar fi tuns, ar fi tras cu Bic-ul pe sfintele chelii. O dovadă a devotamentului, probă pentru îndeplinirea exemplară a cerinței. Ba ar fi impus-o oițelor din subordine. O fi de mirare că lupii sunt mai interesanți ca berbecii ăștia?

Deci, se lălăia cîntare aia comunistă: „Statu a dat, Statu a luat, Numele Statului să fie lăudat!” Mai lipsea ceva cu iubitul Conducător. Și ne mai mirăm că Dumnezeu stă sus în ceruri și rîde?

De ce rîde? De noi: „Uite la ăla. Pupa-l-ar Tata! Ce Bisericoacă și-a tras. Ha-ha! Seamănă cu Eva din momentul facerii… Cîte accesări? Doar… 120. Săracu’!”

„Da’ ia uite la ălalalt: parcă-i Adam în momentul în care-a văzut-o pe Eva! Plin de sine, plin de el, da’ tot gol ca Adam la materia de Bac. Nota zero la teologie. La opționale 10. Intră pe din dos în Rai dacă-l ia Baba cu Covidu’! Noroc că scapă.”

„Uite și la dășteptu’ ăla: se ia de guvernu’ meu! Cic-a gonit-o pe Baba cu Covidu’… Ha-Ha! Măi Satano, facem un pariu? Cine-o fi mai tare, el sau guvernu meu?

„Mă prind Doamne! Ce să fac? Ce ți-e Doamne cu Calvin ăsta… cu predestinarea lui cu tot!!! Nu pot să mă opun.”

„Mă Satană, prost ești. Cu toate că nu te-am făcut eu așa. Te-ai prostit rău de tot. Di tăt! Cîștig indiferent cine cîștigă acolo jos!”

„Da Doamne! Sluga…”

„Vezi că nici pe musulmani nu i-am lăsat în moschei. Paritate, ce mai!”

Ați băgat de seamă cît de importanți sunt banii în vremea patimilor. De la Satana, de la Dumnezeu, nu știm încă cine-a pornit urgia. Da’ banii-s importanți pentru bunul mers al lucrării. Știa Iuda ce știa. Păcat că s-a spinzurat. Mamă, unde-ar fi ajuns dacă-și făcea un plan financiar! Dacă și-ar fi luat barem licența în teologie să aibă o acoperire… Și-ar fi tras o bisericuță, un oengeu, o fundație, o lucrare… Sfînt să fii, bani să iasă! Se răsuce Sf Arsenie Boca-n mormînt! Cineva-n cer nu mai rîde. Plînge.

Mai discutăm…

Deci cum stăm cu biserica sfinților în vremea patimilor Sf Pandemii? Stăm divers. Cam ca Divertis în zilele lui bune. Și ca FNI-ul, Caritasu-ul, Banca Agricolă,  în zilele lor rele. Adică pe de o parte te umflă rîsul, dar pe cealaltă te-apucă plînsul.

Cînd vezi ce-a ajuns Biserica. Și de ce. Pentru ce-a murit Cristos?

 

 

 

 

 

De neînțeles


Crystal Cathedral in California Gets a New Life as a Catholic ...
În urmă cu vreo 20 de ani un pastor a fost pus la disciplină de către alți pastori pentru că manipulase necorespunzător, nebiblic, ne-nou-testamentar, dacă vreți, niște bani. Adică cum?
Adică niște pastori din România erau sprijiniți financiar de o organizație misionară. Acești bani veniseră la o biserică ce trebuia să împartă fondurile pastorilor în nevoi. Pînă aici bine. Dar banii ce veniseră centralizat fuseseră dirijați spre construcția unei biserici. Adică în loc să slujească unei investiții în oameni au ajuns să fie investiți în pietre. Nu în Petru, ci în ziduri. S-a făcut o sesizare. Unul dintre beneficiarii de drept a fost descoperit la munca în străinătate. Păi cum? Păi de nevoie. Și uite așa s-au întrebat despre distribuirea fondurilor. A fost o eroare – spuse distribuitorul român. Nu mai există altele? NU! Și gata.
Doar că n-a fost gata. După ceva timp un alt pastor a sesizat că nu primise stipendia. Distribuitorul uitase sau omise sau nu-l interesa persoana. Și, în mod logic, gîndea că o investiție în ziduri este mai importantă. Greșit. Așa au gîndit și cei ce-l anchetaseră inițial. Așa că l-au disciplinat. Nimic neobișnuit. Ba chiar lăudabil.
Doar că cei ce-l judecaseră construiau și ei ditamai biserica și ditamai campusul. Nimic rău. Doar o lipsa de viziune. O alta investiție în pietre. Pietre acum golașe de carne. Un fel de vale a oaselor peste care nu mai suflă Duhul.
Care este diferența între a sancționa o neglijență în manipularea banilor și o politică deliberată în care la o scară mult mai mare resursele sunt investite în pietre, nu în Petru? Acum în contextul pandemiei, mi se pare că cea de-a doua este mai ciudată decît prima. Mai ales pentru că este mascată de legalitate, de viziune, de unanimitatea conducerii înțelepte. Dar unde este principiul biblic, dacă vreți – din nou – nou-testamentar al investiției în oameni, nu în pietre?
Ce bine ca nu ne-au lăsat comuniștii să construim! Ce rău ca ne-au lăsat post-comuniștii să construim! Isus ne-a dat libertate, dar ne-a prevenit: ‘Nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu fie dărîmată.’ Dacă vrem să fim consecvenți cu ceea ce știm despre templu dărîmat și ceea ce a vrut să spună Isus, constatăm că au rămas pietre nedărîmate, și cum Isus, Fiul lui Dumnezeu nu putea greși, e vorba despre alte pietre, despre alt timp.
Poate la modul general este vorba despre pietrele zidite de creștini, despre așa-zisele ‘biserici’ din pietre, nu din Petri. Despre o politică ciudată în care la nivel mondial Biserica a acumulat peste 700 de miliarde de dolari (la nivelul anului 2000) în proprietăți imobiliare.
Oare pandemia asta nu ne spune ca a venit vremea demolării? Nu ne transmite nimic acest virus? Cît de rentabilă a fost investiția în pietre, nu în oameni? Ce viziune i-a condus pe lideri? Cea care zicea să construim acum pînă avem voie? De unde a venit această viziune? Să ne facem mari stabilimente ca să fie demne de un Dumnezeu așa de mare? Să investim să se vadă? Să vină oamenii la noi?
Greu de susținut. Greu de înț€les… sau greu de înțele$… cel puțin pentru mine.

Biserica noastră și puterea


Here's Why Christians Should Trust in God - Not Political Power

 

Cred că fiecare dintre noi are impresia că dacă ai noștri ar fi la guvernare ar fi raiul pe Pămînt. Grădina Maicii Domnului în viața de zi cu zi. Și cînd zic ai noștri mă refer la cei care sunt de religia noastră. Adică ortodocși, baptiști, penticostali sau alții mai trecuți pe la Biserică. De ce s-ar intîmpla așa ceva? Pentru că fiecare dintre noi are impresia că gîndirea sa e cea mai bună și evident, practica, pe măsură. Un stat ortodox sau unul baptist sau unul penticostal le-ar depăși pe toate celelalte existente.

Motive? Unul mai special, a la Gigi Becali, pentru că Dumnezeu își va întoarce fața spre noi. Apoi, mai general, că nu se va mai fura, nu se va mai divorța, nu se va mai avorta și nu se va mai omorî. Cu efecte secundare pretinse sau previzibile: bisericile vor geme de oameni, se vor închide birturile, casele de amanet, păcănelele, jocurile de noroc și pariurile, cuplăraiele așișderi. Nimeni nu va mai depăși viteza legală. Chiar credeți?

În Parlament se va vorbi din Biblie, Constituția va începe la articolul 1 cu …recunoaștem existența lui Dumnezeu, a Fiului Său ca Mîntuitor și lucrarea Duhului Sfînt… Președinții de bloc te vor păsui cu cheltuielile la întreținere, dar tu vei prefera să te împrumuți ca să le plătești la termen. Ba cel ce te va împrumuta va insista să nu-i mai înapoiezi banii ca să fie mai prieten cu Dumnezeu și să demonstreze că dragostea lui față de aproapele nu-i doar o vorbă.

Toată lumea va lucra ca pentru Domnul. Nu vor mai exista certuri, magistrații se vor reprofila, va dispare Protecția consumatorului, poliția se va organiza în coruri ce vor cînta imnuri religioase la răspîntii, direcționînd oamenii spre cea mai apropiată biserică. Avocații se vor apuca de predicat prin piețe, armele și cartușele vor fi la liber pentru că nimeni nu va omorî picior de muscă.

Ce să zic, asta este doar o palidă descriere a ceea ce va urma atunci cînd NOI vom prelua conducerea. Că de asta ne criticăm pe net, pe tot soiul de rețele de socializare: pe Facebook, pe Youtube, pe bloguri sau pagini personale, de grup sau bisericești. Toți suntem mai buni ca ceilalți. Sau dacă vreți, toți suntem mai buni ca toți ceilalți. Ah, dac-am veni noi la putere!!!

La un moment dat mi-a trecut prin minte ideea ca la un seminar să discutam ce s-ar întîmpla dacă noi (aici e vorba doar de pocăiți, adică baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie) am lua puterea. În circa 10 (zece) minute schimbam priviri semnificative și plănuiam ce le-am face celorlalți. O re-editare a experimentului lui Zimbardo cu închisoarea din subsolul universității în anii 70 sau ceva mai tîrziu Efectul Lucifer. Se poate viziona pe Youtube: https://iztok-zapad.eu/en/efektat-lutsifer#310 .

Dar concluzia la seminar a fost firească: ar fi mai rău decît este acum (prin 1999 – 2000). Studenții au rămas uimiți… Pentru că nu cunoșteau încă Florența lui Savonarola, Geneva lui Calvin și România Gărzii de fier… sau a lui Antonescu.

Deci cum ar fi dacă ai noștri ar prelua puterea? RĂU!!!

Lumea nu e făcută ca să fie condusă de talibani, fie ei și creștini. Vreți o altă lume? Schimbarea nu se poate impune de la centru, prin legi, prin interdicții, prin forță. Binele nu se face cu forța. Nu poți să faci rău pretinzînd că urmărești binele aproapelui conformîndu-te poruncii Lui Dumnezeu.

Biserica nu este un organism politic. Sau o instituție a statului pe care trebuie să-l cucerească ca să i se substituie. Vremea Evului Mediu a trecut. Chiar și pentru România.

Duminică dimineața


 
Printre lucrurile ciudate pe care le-am făcut de-a lungul timpului a fost și o oră de curs cu doi studenți. Dacă ar fi fost doar unu, l-aș fi trimis acas. Și printre lucrurile astea ciudate (impropriu spus lucruri, că de fapt nu sunt lucruri…) a fost și să predic într-o casă de rugăciune în care am putut să număr pe degete credincioșii prezenți. Nu același lucru am putut face cu cei absenți…
 
Așa că mă înființez într-o încăpere aproape goală, împopoțonată cu fel de fel de briz-brizuri, bănci, amvon, baptistier, candelabre rătăcite parcă dintr-o altă lume (nu una mai bună…) și cîteva persoane pe care, evident, nu le cunosc. Dar îmi iau în serios rolul de proroc. Pe cît se poate…
 
Am plecat spre locul cu pricina cu o oră mai devreme. Din alte motive. Agale. Computerul de bord indica un consum incredibil de mic. Animale sălbatice îmi traversau drumul, gata-gata să facă cunoștință cu roțile motoare. În viața mea n-am fost atît de depășit. Eu n-am depășit pe nimeni. Nu era cazul.
 
Am ajuns în proximitatea destinației mele spiritualizate și am mai tîndălit vreo zece minute într-o parcare pustie. Apoi am rătăcit pe ulițele pustii, dar asfaltate. Răcoare, fețe necunoscute, liniște. Ca duminica dimineața. În cele din urmă, poposind alte cîteva minute dincolo de limita geografică a destinației mele, m-am întors. Era deja ora de începere.
 
Am parcat în fața unei case ce se alinia cu drumul principal. Poarta era deschisă, ușa era deschisă și dinlăuntru răzbăteau vocile tînguitoare ale enoriașilor. Un cîntec de înmormîntare? Nu. O cîntare mai jalnică decît una de înmormîntare. Probabil că anunța decesul unei spiritualități demult apuse. Apocalipsa putea începe!
 
Erau în expectativă. În curte se întrezărea toaleta parcă prea modernă în comparație cu realitatea evidentă. Iluzii. În dreptul pisoarului apa ar fi trecut de înălțimea talpei pantofilor mei de protocol. Noroc că în dimineața asta nu i-am găsit și am încălțat o pereche de pantofi de lucru cu talpă de trei ori mai groasă. Predestinare?
 
În fața adunării se oprește o mașina neagră din care coboară o familie tipică. Un el, o ea, un copil de vreo șase ani. Întîrziaseră ca mine. Doar că eu mi-am premeditat întîrzierea. Intrăm după ce dăm mîna într-o anticameră.
 
Culori patinate, așezare tipică, audiența postată strategic de la jumătatea sălii spre ieșire. Ca la ședințele de partid. Sau poate puneau în practică versetul cu locurile cele mai importante la nunți. Cine știe? Erau smeriți.
 
Fratele de la amvon citește un text. Lung. N-am înregistrat de unde. În fața mea un tînăr are Biblia deschisă la alt text. În dreapta vreo 5-6 surori. Cu tot cu mine eram șapte frați. Tot mai bine decît doi studenți. Dar ce să spui unor oameni pe care nu-i cunoști, nu știi cu ce se frămîntă, habar n-ai care sunt temerile sau problemele lor reale?
 
Din rugăciunile exprimate se pare că se deplînge plecarea unora ce fuseseră prezenți cîndva, bolile altora, munca în străinătate și absența pastorului călătorit alt-undeva cu familia. Sunt menționat și eu, bănuiesc cu indicativul Musafirul…
 
Dar eu nu eram musafir. Venisem cu un job. Cu o zi mai devreme mă chinuisem să găsesc un text. Să încropesc o predică. O predicuță… Nimic.
 
Răsfoisem texte cunoscute, vechi notițe. Pustiu. Nimeni și nimic nu-mi spunea tot nimic. Eu nu reușeam să cuplez cu divinitatea. Ea se încăpățîna să tacă. Eram pe alte lungimi de undă.
 
Rugăciunile odată mîntuite, sunt abordat. Cu bănuiala că aș fi trimis să le spun ceva. Cu întrebarea dacă mai rămîn și după-masă. Și dacă dictez și cîntările. Dacă eu le-aș fi dictat cred că aș fi fost acuzat – probabil pe bună dreptate – că am introdus ceardașul în biserică! Mi se desemnează un dictator – de cîntări.
 
Ajungem la amvon, cîntăm ceva cu intonații mortuale despre cît de mult te iubește Isus într-o încăpere 90% goală. Două muște descriu incredibile acrobații, mult mai atractive decît asasinarea fără anestezie a acestui marș din vremea Reformei. Supraviețuim.
 
Mă rog să supraviețuim experienței din ziua de azi, din acest loc, din acest sat, din această adunare, biserică, ce-o fi sau mai bine-zis, ce și-o fi închipuind unii că o fi. A fi sau a nu fi? Hamlet autohton. Mă închipui ținînd în mînă craniul cu pricina… Piei Satană!
 
Fratele dictator îmi spune că lăsăm programul mai lung și invită la contribuții, evident, emoționat. Gîndesc: să facem abstracție de origini, că n-am ales unde să ne naștem și cine să fim. Așa că urmează două cîntări în stil manelist. Tînguitoare. La sentiment. Dar sincere. Și din caiet. Un frate citește un psalm. O soră spune o poezie. Eu citesc textul. Judecători. L-am ales pe Ghedeon.
 
Mă deconspir un pic spunîndu-le cine sunt, de unde-l cunosc pe pastor și alte baliverne autentice. După o altă cîntare leșinată în care le țin isonul, deschid subiectul ca un profesionist ce sunt. Fratele dictator coborîse deja de la amvon plasîndu-se pe laterală, în corul cîndva existent.
 
Cum Dumnezeu vorbește de sus și nu prea reușeste în Vechiul testament să capteze atenția decît prin minuni care-mi sunt imposibile, fac ceva la mintea cocoșului: imediat după introducere cobor de pe muntele sfînt la nivelul audienței. Și le explic de ce fac asta: doar privindu-i în ochi de la același nivel pot să le captez atenția. Minunile pe altă dată!
 
Esența celor două zeci de minute în pas alergător: Dumnezeu stă de vorbă cu Ghedeon la nivelul său. Cu toate că el se plînge că este cel mai mic, cel mai sărac. Aș zice eu cel mai fricos și cel mai pesimist. Poate chiar necredincios. Deși crede că are vedenii.
 
Îngerul ce crease universul stă vreo două ore și-l așteaptă pe Ghedeon să-i facă papa. Dar nu o mănîncă. O arde. Nici Ghedeon nu moare. Ghedeon stă de vorbă cu Dumnezeu cam cum a stat de vorbă și Moise. Direct. Fără prorocul menționat înainte de întîmplare. Ciudat de ciudat!
 
Și îngerul îi dă o misiune, lui celui mai neimportant. Început timid cu demolarea idolilor. Apoi trîmbițarea. Adunarea. Îndoiala. Și războiul. Succes.
 
Morala? Nu contează că ți-e frică. Că ești cel mai mic, cel mai sărac. Cel mai neimportant. Dumnezeu alege lucrurile slabe pentru a-și demonstra superioritatea și a-și atinge scopul.
 
Priviri interesate. Ochi ce sclipesc. Body-language pozitiv. Zîmbete. Mă rog pentru continuarea efectului. Dau mîna cu toți și toate. Îmi iau rămas-bun. Sunt întrebat la ce biserică merg. Una necunoscută parcă… pentru zonă, pentru mediu, pentru stil. Mă opresc la primul abece și cumpăr o pîine încă caldă coaptă pe vatră. Mușc cu poftă. Duminică dimineața.

Mîna uscată a României


În Israel lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Aveau autostrăzi pe care puteai merge două mile în loc de una, pensiile se plăteau ritmic pentru că fiecare pește venea cu rubla-n gură, asistența socială își făcea datoria avînd grijă mai ales de copiii sub doi ani din Betlehem, săracii ajungeau în sînul lui Avraam și chiar dacă bogații mai strecurau cămila printre urechile acului, se făcea dreptate văduvelor ce știau să insiste și jandarmii romani nu gazau pe dai boje, la întîmplare.
Așa că Isus se adresează strict conaționalilor săi ce se înghesuiau în sinagoga cu aer condiționat, program monitorizat și în căutare de lider. În acea sinagogă se afla un om beteag de-o mînă. Putea să fie de amîndouă sau de-un ochi. (Chiar m-am întrebat de ce tocmai de o mînă și oare de care?)
Isus pune o întrebare încuietoare: „Este îngăduit în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau s-o pierzi?”
Asta le mai lipsea!
Mă deranjează că punea întrebarea într-o zi de sabat, cînd știa foarte bine și el că sfinții (de fapt soțiile lor) nu mișcau nimic, în afara de oalele de mîncare și focul de sub ele. Dar presupun, așa cum m-am exprimat și-n introducere, că în rest, în fiecare zi, peste săptămînă, toate mergeau strună. Israelul era Grădina Maicii lui, papa era din Israel, se țineau frecvent seminarii inspirate din practica și teoria lui Solomon, așa că Isus n-avea nici un motiv să se ia de vulpi, șacali și alte lighioane.
Bine că n-a început direct cu „Și cine e aproapelui tău?”
Și totuși ultima propoziție mă face să mă gîndesc că Isus deranja dincolo de zidurile sinagogii și dincolo de ziua de sabat: „Fariseii au ieșit afară și s-au sfătuit îndată cu irodianii cum să-l piardă.” Era corupție în Israel că și Solomon zicea că-i bine să te duci cu un dar acolo unde trebuie și că darurile sucesc mințile judecătorului. Este corupție și azi în Israel. Dar nu numai în Israel. Pe mine nu mă interesează Israelul. Pe mine mă interesează România.
Despre omul cu mîna uscata ați mai auzit ceva, dar totuși, cînd ați ascultat o predică despre corupție? Cînd ați citit o carte despre corupție tradusă din altă limba sau scrisă de un creștin de pe la noi? De ce? Pentru că noi nu facem politică? Pentru că noi nu avem vulpi, șacali și alte lighioane?
Pe vremea comuniștilor (vulpile de acum 30 de ani) era clar că unele biserici făceau un tip de politică. Făceau rezistență la sistemul comunist ce ne dusese țara pe rîpă. Și știam că în afară de Albania, noi eram ultimii din Europa.
Atunci se predica despre Dumnezeu, implicarea lui în istorie, în viața personală a românului, minuni și mîntuire personală. Pentru că asta intra în contradicție cu politica partidului ce propaga ateismul și nega activ existența lui Dumnezeu. Acum se predică cam la fel, dar s-a pierdut încadrarea în contextul cotidian. Adică contactul cu realitatea zilnică. Corupția este noul ateism. Corupția neagă existența lui Dumnezeu pentru că înlocuiește dreptatea sa. Dreptatea și neprihănirea lui Dumnezeu sunt cumpărate cu bani azi. Și culmea, cu bani din visteria statului. Adică cu banii pe care trebuie să-i dăm statului ca taxe. Și noi nu pescuim pești cu ruble-n gură, ci ne plătim taxele ca să nu-l înșelăm pe Dumnezeu.
Azi suntem tot la coada Europei. Și suntem poate pe primul loc la corupție. Unici în lume cu desființarea justiției. Cine știe, poate desființăm și autostrăzile, că ne-ar fi foarte ușor. Și așa nu avem prea multe… Dacă tot am desființat alte mari domenii cum ar fi învățămîntul, sănătatea, mediul… Unde bîntuie corupția, minciuna, înșelătoria.
Deci, ce ar trebui să se predice ca fariseii deranjați să se alieze cu politicienii întru pierderea lui Isus? Sau a bisericii? Deocamdată biserica primește subvenții de la politicieni. Și dacă nu-i decorează, cel puțin nu-i deranjează. Culmea e că nici bisericile care nu primesc subvenții de la stat nu-i deranjează. Ele au o altă misiune.
Prin anii 90 un oarecare mitropolit ortodox autohton spunea, răspunzînd la întrebările unui reporter TV, că nu este cazul ca Biserica Ortodoxă să se implice prea mult în ajutorarea celor nevoiași pentru că ea este singura care realizează legătura pe verticală. Celelalte biserici pot să se ocupe cu așa ceva că ele n-au darul corespondenței verticale. Interesant!
Ei, oare este o anume biserică care ar trebui să se adreseze acestui popor? Este doar o biserică orizontală care să-i țină la poarta sa, să nu le administreze sacramentele, tainele, actele de cult lighioanelor zilei? Sau e nevoie de Ioan Botezătorul? Asta în cazul în care omul cu mîna uscată din ziua de azi nu este cumva chiar biserica, și trebuie vindecată…

De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (2)


Deci o scurtă trecere în revistă a epocii apostolice și a celei imediat următoare este binevenită pentru a vedea unde a ajuns biserica după despărțirea de Isus Cristos.

După episodul morții lui Ștefan a urmat plecarea multor creștini din Ierusalim. Convertirea lui Pavel și călătoriile lui misionare, împreună cu cele ale lui Barnaba au lărgit sfera influenței creștine, dar trebuie menționat că la finele secolului I creștinismul era un fenomen mai degrabă izolat decît unul de masă.

Literatura creștină nu era cunoscută, iar epistolele nu ajunseseră să cunoască titulatura de scriptură. Doar în preajma dispariției apostolilor și a celor apropiați lor au început să fie consemnate scrierile ce se vor numi mai apoi evanghelii, scrise nu de către apostolii însuși, ci de către așa-zișii evangheliști. După cum afirmă majoritatea specialiștilor, prima trebuie să fi fost a lui Marcu, apoi Matei și Luca cu partea a doua faptele apostolilor care în mod normal ar trebui să se găsească imediat după cartea evangheliei sale, și în cele din urmă evanghelia lui Ioan.

Puțini cercetători au decis că Ioan este totuși o scriere mai veche, mai ebraică decît greacă, aducînd în sprijinul afirmațiilor lor dovezi mai mult sau mai puțin plauzibile. Din punctul meu de vedere, dacă Ioan evanghelistul este tot una cu Ioan apostolul, este posibil ca vîrsta sa fragedă, în comparație cu ceilalți apostoli, să fi permis înregistrarea unor amănunte mult mai precise și inedite în comparație cu a martorilor maturi ai fenomenului Isus Cristos.

În acest prim secol scrie și Ioan apocalipsa, de unde ne parvin unele elemente noi.

De exemplu bisericile aveau cîte un înger responsabil. Ciudat. Așa ceva nu se confirmă în alte locuri în Scriptură. Prorociile sunt extrem de personale cu toate că situația generală și imagistica dau să se înțeleagă că panorama este mult mai largă. Însă nu se pomenește cu numele nici un conducător al lumii, dar în esență ei sunt, dacă nu uneltele Satanei, o altă reprezentare sau materializare a ei.

Lumea nu mai este cîmpul de misiune din perioada apostolică, ci un cîmp de bătălie care face să curgă extrem de mult sînge. Ba Ierusalimul este Babilonul, curva cea mare. Ciudat, dacă nu de-a dreptul inexplicabil.

Și totuși contrastul vine de dincolo de dimensiunea pămîntească, de ceea ce un om poate face sau concepe. Un pămînt nou și o cetate nouă? Așa ceva nu s-a văzut în nici o metanarațiune. 1000 de ani de domnie a Mielului și apoi a revitalizare a Satanei ca apoi totul să se încheie cu ultima judecată. Bine e să știi viitorul, dar la ce-ți ajută să-l știi dacă n-ai habar ce reprezintă? E ca și cînd aș vedea secvențe dintr-un film fără prea mult sonor, de-a valma și cu explicații incomplete. Cîte interpretări ale apocalipsei există? Prea multe. Mai ales că nici una nu este satisfăcătoare. Și totuși, care este legătura cu Constantin?

Unii îl văd ca fiind cel care a salvat creștinismul, s-a identificat cu el, a devenit fratele creștinilor. Alții îl văd ca fiind cel care a pus capăt unei perioade în care biserica nu avea legături cu statul, legalizarea creștinismului ducînd la pervertirea bisericii. Anabaptiștii au fost cei care au afirmat că între biserică și stat nu există nici o legătură și că între 313 și apariția lor nu a mai existat o biserică.

La această greșeală subscriu și unii teologi români de factură evanghelică susținînd fără să aducă dovezi că sub Constantin creștinismul a devenit religia imperiului roman. Fals, mai ales că în vremea sa numărul creștinilor nu a depășit nici 5% din totalul populației imperiului.

De ce o fi vrut Constantin să favorizeze o religie minoritară? Să fi fost un excentric? Un vizionar? Sau de fapt decretul de toleranță religioasă nu are o legătură unilaterală cu creștinismul, influența sa fiind mult mai redusă decît se crede?

Cert este că între biserica apostolică și cea din epoca lui Constantin au existat diferențe, ba chiar s-a produs o evoluție foarte substanțială. Aș enumera cîteva dintre ele.

În Faptele apostolilor Luca povestește cum la alegerea diaconilor apostolii s-au dezis de slujirea la mese în favoarea unei slujiri superioare cu cuvîntul. Aici cred că intervine cea mai sensibilă desprindere de epoca bisericii tip grup de ucenici, parafată de o declarație. Se face o distincție, chiar dacă nu așa de tranșantă și clară, între dedicarea pentru teorie și pentru practică.

Dar înainte de aceasta bazele au fost puse de acțiunea concertată a grupului de ucenici ce se identifica cu Templul și cu etosul acestuia în conjuncție cu activitatea directă a Cuvîntului și a Duhului. Ecclesia nu se putea desprinde de afirmarea dreptății celor ce o compuneau în contrast sau în contradicție cu vinovăția vechii religii: după cum declara Petru, voi sunteți aceia care l-ați răstignit pe Domnul slavei… știm că din neștiință ați făcut voi toate astea…  preoții și mai-marii poporului, însoțiți cu neamurile … erau adevărații vinovați …dar cu toate astea nimeni nu cuteza să stea lîngă ei, ceea ce indică puritatea din prezența lui Dumnezeu chiar în Templu și chiar sub acțiunea directă a Duhului. Întreg norodul, fără să-i pese de mai-mari, îi lăuda în gura mare, o altă dimensiune confirmării participării în asociația Dumnezeu-Templu-Duh-Isus-Mesia-Logos-Evanghelie, prin confirmarea convertirilor datorate dezvăluirii Adevărului.

Și aici, în acest context intervin minunile, opoziția sinedriului, apoi a lui Irod, întemnițarea și eliberarea lui Petru.

Martirajul lui Ștefan, a lui Iacov (de fapt abia menționat) și cel potențial a lui Petru duc importanța credinței mai departe, nelăsînd să-i scape inițiativa din mînă.

Revenind la declarația apostolilor și instituirea oficiului diakoniei trebuie făcute cîteva observații:

1. Demnitatea era oarecum inferioară

2. Exista deja o slujbă (cea a apostolilor) ce necesita o reprezentare mai înaltă a Bisericii

3. Nu oricine putea accede la ea.

Astfel apare distincția între instituția ce se numește biserică cu dimensiunea ei reprezentativă exterioară existentă și practica sau etosul low-church ce conviețuia cu unele tensiuni datorate (cel puțin la modul declarativ) distincției evrei-neamuri.

Transfer-contratransfer?


Isus a venit și a dat lovitura: le-a spus-o tuturor, i-a vindecat pe toți, a redefinit fericirea, a alungat dracii fără vreo împotrivire. Pe deasupra a înviat și s-a ridicat la cer. Inimitabil. Ca să pună capăt imitațiilor a trimis Duhul ca înlocuitor până la a sa revenire. Și a mai spus că locuința morții nu va birui adunarea celor ce cred în el.

După care ne-am pus amprenta pe ce a zis și a făcut el. Am inventat sinodul, am definit disciplina, am proiectat autoritatea și ca să nu ne prindă ploaia și să nu ne anchilozeze frigul le-am pus pe toate astea într-o casă. Și așa biserica a început să meargă la biserică. Pentru că era serviciu divin, liturghie, întâistătător, vecernie, maslu, parastas, daruri de bună-voie, veșminte speciale sau de duminică.

După care am decis că dacă tot ne favorizează statul sau poate numai capul său, de obicei numit șeful, e bine să primim tot ce ne dă. Ba mai apoi am intervenit să ni se dea mai mult. Dacă se poate totul. Pentru că oricum spiritualul și puterea sa este mai mare decât amărâta aia de putere a sabiei. Dacă Dumnezeu este șeful cine ne poate sta-mpotrivă?

Așa c-am început să dăm cu bâta-n oile negre, în alea risipite, în cele care gândeau prea mult sau prea puțin. Și să le curățim prin foc. Nu ne-am făcut prea multe procese de conștiință pentru păgâni, atei sau habarniști. Cristos a murit pentru noi și doar pentru noi. Noi eram iertați, justificați și sfinți. Restul erau pleava.

Și cum rămâne cu facerea de ucenici? Încercați sa faceți așa ceva. E periculos de mortal. Vine dracu cât ai clipi. Pe orice cale. Și nu se lasă.