Sindromul Origen


Dacă n-ați știut, Origen a fost un creștin originar din Africa și a trăit la finele secolului al doilea și în secolul al treilea după Cristos. Era o perioadă nesigură pentru creștinism cînd persecuțiile, curentele eretice și căutările legitime cu privire la esența credinței creștine se împleteau cu riscurile de rigoare. Nimeni nu știa unde începe sau unde sfîrșește granița dotrinară. Multe versete se aplicau literal.

Origen n-a fost doar creștin. A fost și un creștin curajos. A avut mult curaj. De exemplu a avut curajul să gândească dincolo de limitele limitate ale teologiei din ziua sa. Ca urmare a greșit. Sau mai bine zis evident că a greșit. Pentru nimeni înaintea sa nu a împins mai departe ca el granițele teologiei. Și cu toate că a fost cel mai prolific autor, nu prea mai avem materialul ce dovedește că a greșit. Autoritățile eclesiale, ca de fiecare dată grijuli, i-au ars cărțile. Ca nu cumva să ne rătăcim.

Oare ce s-ar fi întîmplat dacă în grădina Edenului Dumnezeu i-ar fi oferit cuplului primordial o friptură suculentă de șarpe înainte de discuția fatidică? Sau un sushi din carne de șarpe ar fi fost mai cosher? Asta dacă chiar credem că o dată șarpele lichidat ar fi murit și Satana… Pentru că post-factum, asta ar fi fost soluția. Preventivă. Să nu mai suferim.

Cum s-ar zice, Dumnezeu nu a inventat Indexul, autoritățile eclesiale au făcut asta. Să ne apere. Post-factum.

Tot autoritățile eclesiale au decis și au trecut la fapte în cazul lui Origen. Nu numai că i-au ars scrierile. I-au ars și oasele. Ca să fie treaba sigură. Biserica credea, la vremea aceea, că dacă cineva arde nu mai poate învia la a doua venire a lui Cristos. Ciudat cum poți să crezi în același timp că Cristos se va întoarce, dar nu poți să crezi că cineva va învia decît dacă există o probă materială a existenței sale… Influența văii oaselor și a mormintelor golite a fost mai mare decît nașterea din fecioară, învierea în sine și ridicarea la cer. Oare unde l-au pus pe Duhul?

Și azi ni se oferă același tipar la o scară mai mare, cu privire la alte subiecte. Post-factum. Doar că judecarea lui Origen a fost nedreaptă. Așa cum judecarea unor fapte comise în urmă cu sute de ani este nedreaptă dacă este făcută după standardele actuale. Origen a fost declarat eretic la presiunea mulțimii indignate. N-a contat torturile la care l-au supus romanii. Nici că era deja mort și gestul era inutil. Era anul 400. Apoi a mai fost condamnat încă o dată. Era anul 553.

Azi noi suntem autoritatea. Cenzurăm cărți pentru că nu se mai potrivesc cu corectitudinea politică. Coliba unchiului Tom e una dintre ele. Pe aripile vîntului e un film cu aceiași soartă. Ba și desenele animate cu Tom și Jerry au ceva hibe. De ce facem asta? Pentru că așa se întîmplă cînd gîndim doar în alb și negru. Nu mai există zone gri. Este doar bine sau rău.

Aș spune, că nuanțele există și au existat totdeauna. Binele nu este monopolul unei culori. Fie ea și una politică. Roșu? Negru? Alb? Sau galben?  Binele nu are culoare. După cum nu are nici răul. Culoarea i-o atribuim noi. După cum bate vîntul. Vîntul eticii și al moralei. Sau vîntul respectabilității. Sau sindromul Origen.

Cu toate acestea chiar Dumnezeu a stat la taclale cu Satana. Să-L condamnăm? După care standarde? Să-i aruncăm statuile-n hazna și să-i spreiăm icoanele? Cu ce l-ar afecta, dacă tot zicem că e mort? Sau să ne vedem de treabă și să fim oameni așa cum Cristos ne-a dovedit că ar trebui să fim? Să nu devenim cumva patologici…

 

 

Biserica sfinților din Sf. Stat în vremea patimilor Sfintei Pandemii sau Ce s-a mai întîmplat în ultimele două luni și de ce?


Is the Church in America Really Dying? - Joe McKeever Christian Blog

Mai dăunăzi stăteam de vorbă. Nu, nu vorbeam singur. N-am ajuns în halul ăsta.  Dar cine știe, poate nu mai am mult. Depinde de Sf Pandemia. Stăteam de vorbă cu cineva.

Despre una-alta: Sfînta Pandemie, Sfîntul Stat și vorbăreții într-ale Domnului. Ce se pretind. Pe cîțiva i-am denumit, așa mai în răspăr, cu iz ereziac, Sf Treime. Sau Banda celor Trei. Cu trimitere la Banda celor Patru… aventuri… trimiteri la Scripturi… si ce ne mai trecea prin mintea noastră obosită de atîta interdicție.

Și cam ce-a ieșit la iveala? Ce s-a devoalat? Păi că Sf Stat a decis, Biserica a luat la cunoștință și s-a executat. Jawol! Să trăiți, am înțeles. Permiteți să trecem la executare!

Adică: restricții la numărul credincioșilor. Ne-am conformat.

Interdicția întrunirii. Bună și asta. Conformitate pîn’ la loc comanda. Sfîntă!

Dacă Sf Stat ne-ar fi cerut să stăm într-un picior în biserică, să ne tundem zero ca să derapeze Covidul pe chelia credinciosului, s-ar fi găsit destui ierarhi, diaconi, prezbiteri și alte grade, nu numai să accepte măsura, ci după ce s-ar fi tuns, ar fi tras cu Bic-ul pe sfintele chelii. O dovadă a devotamentului, probă pentru îndeplinirea exemplară a cerinței. Ba ar fi impus-o oițelor din subordine. O fi de mirare că lupii sunt mai interesanți ca berbecii ăștia?

Deci, se lălăia cîntare aia comunistă: „Statu a dat, Statu a luat, Numele Statului să fie lăudat!” Mai lipsea ceva cu iubitul Conducător. Și ne mai mirăm că Dumnezeu stă sus în ceruri și rîde?

De ce rîde? De noi: „Uite la ăla. Pupa-l-ar Tata! Ce Bisericoacă și-a tras. Ha-ha! Seamănă cu Eva din momentul facerii… Cîte accesări? Doar… 120. Săracu’!”

„Da’ ia uite la ălalalt: parcă-i Adam în momentul în care-a văzut-o pe Eva! Plin de sine, plin de el, da’ tot gol ca Adam la materia de Bac. Nota zero la teologie. La opționale 10. Intră pe din dos în Rai dacă-l ia Baba cu Covidu’! Noroc că scapă.”

„Uite și la dășteptu’ ăla: se ia de guvernu’ meu! Cic-a gonit-o pe Baba cu Covidu’… Ha-Ha! Măi Satano, facem un pariu? Cine-o fi mai tare, el sau guvernu meu?

„Mă prind Doamne! Ce să fac? Ce ți-e Doamne cu Calvin ăsta… cu predestinarea lui cu tot!!! Nu pot să mă opun.”

„Mă Satană, prost ești. Cu toate că nu te-am făcut eu așa. Te-ai prostit rău de tot. Di tăt! Cîștig indiferent cine cîștigă acolo jos!”

„Da Doamne! Sluga…”

„Vezi că nici pe musulmani nu i-am lăsat în moschei. Paritate, ce mai!”

Ați băgat de seamă cît de importanți sunt banii în vremea patimilor. De la Satana, de la Dumnezeu, nu știm încă cine-a pornit urgia. Da’ banii-s importanți pentru bunul mers al lucrării. Știa Iuda ce știa. Păcat că s-a spinzurat. Mamă, unde-ar fi ajuns dacă-și făcea un plan financiar! Dacă și-ar fi luat barem licența în teologie să aibă o acoperire… Și-ar fi tras o bisericuță, un oengeu, o fundație, o lucrare… Sfînt să fii, bani să iasă! Se răsuce Sf Arsenie Boca-n mormînt! Cineva-n cer nu mai rîde. Plînge.

Mai discutăm…

Deci cum stăm cu biserica sfinților în vremea patimilor Sf Pandemii? Stăm divers. Cam ca Divertis în zilele lui bune. Și ca FNI-ul, Caritasu-ul, Banca Agricolă,  în zilele lor rele. Adică pe de o parte te umflă rîsul, dar pe cealaltă te-apucă plînsul.

Cînd vezi ce-a ajuns Biserica. Și de ce. Pentru ce-a murit Cristos?

 

 

 

 

 

De neînțeles


Crystal Cathedral in California Gets a New Life as a Catholic ...
În urmă cu vreo 20 de ani un pastor a fost pus la disciplină de către alți pastori pentru că manipulase necorespunzător, nebiblic, ne-nou-testamentar, dacă vreți, niște bani. Adică cum?
Adică niște pastori din România erau sprijiniți financiar de o organizație misionară. Acești bani veniseră la o biserică ce trebuia să împartă fondurile pastorilor în nevoi. Pînă aici bine. Dar banii ce veniseră centralizat fuseseră dirijați spre construcția unei biserici. Adică în loc să slujească unei investiții în oameni au ajuns să fie investiți în pietre. Nu în Petru, ci în ziduri. S-a făcut o sesizare. Unul dintre beneficiarii de drept a fost descoperit la munca în străinătate. Păi cum? Păi de nevoie. Și uite așa s-au întrebat despre distribuirea fondurilor. A fost o eroare – spuse distribuitorul român. Nu mai există altele? NU! Și gata.
Doar că n-a fost gata. După ceva timp un alt pastor a sesizat că nu primise stipendia. Distribuitorul uitase sau omise sau nu-l interesa persoana. Și, în mod logic, gîndea că o investiție în ziduri este mai importantă. Greșit. Așa au gîndit și cei ce-l anchetaseră inițial. Așa că l-au disciplinat. Nimic neobișnuit. Ba chiar lăudabil.
Doar că cei ce-l judecaseră construiau și ei ditamai biserica și ditamai campusul. Nimic rău. Doar o lipsa de viziune. O alta investiție în pietre. Pietre acum golașe de carne. Un fel de vale a oaselor peste care nu mai suflă Duhul.
Care este diferența între a sancționa o neglijență în manipularea banilor și o politică deliberată în care la o scară mult mai mare resursele sunt investite în pietre, nu în Petru? Acum în contextul pandemiei, mi se pare că cea de-a doua este mai ciudată decît prima. Mai ales pentru că este mascată de legalitate, de viziune, de unanimitatea conducerii înțelepte. Dar unde este principiul biblic, dacă vreți – din nou – nou-testamentar al investiției în oameni, nu în pietre?
Ce bine ca nu ne-au lăsat comuniștii să construim! Ce rău ca ne-au lăsat post-comuniștii să construim! Isus ne-a dat libertate, dar ne-a prevenit: ‘Nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu fie dărîmată.’ Dacă vrem să fim consecvenți cu ceea ce știm despre templu dărîmat și ceea ce a vrut să spună Isus, constatăm că au rămas pietre nedărîmate, și cum Isus, Fiul lui Dumnezeu nu putea greși, e vorba despre alte pietre, despre alt timp.
Poate la modul general este vorba despre pietrele zidite de creștini, despre așa-zisele ‘biserici’ din pietre, nu din Petri. Despre o politică ciudată în care la nivel mondial Biserica a acumulat peste 700 de miliarde de dolari (la nivelul anului 2000) în proprietăți imobiliare.
Oare pandemia asta nu ne spune ca a venit vremea demolării? Nu ne transmite nimic acest virus? Cît de rentabilă a fost investiția în pietre, nu în oameni? Ce viziune i-a condus pe lideri? Cea care zicea să construim acum pînă avem voie? De unde a venit această viziune? Să ne facem mari stabilimente ca să fie demne de un Dumnezeu așa de mare? Să investim să se vadă? Să vină oamenii la noi?
Greu de susținut. Greu de înț€les… sau greu de înțele$… cel puțin pentru mine.

Biserica noastră și puterea


Here's Why Christians Should Trust in God - Not Political Power

 

Cred că fiecare dintre noi are impresia că dacă ai noștri ar fi la guvernare ar fi raiul pe Pămînt. Grădina Maicii Domnului în viața de zi cu zi. Și cînd zic ai noștri mă refer la cei care sunt de religia noastră. Adică ortodocși, baptiști, penticostali sau alții mai trecuți pe la Biserică. De ce s-ar intîmpla așa ceva? Pentru că fiecare dintre noi are impresia că gîndirea sa e cea mai bună și evident, practica, pe măsură. Un stat ortodox sau unul baptist sau unul penticostal le-ar depăși pe toate celelalte existente.

Motive? Unul mai special, a la Gigi Becali, pentru că Dumnezeu își va întoarce fața spre noi. Apoi, mai general, că nu se va mai fura, nu se va mai divorța, nu se va mai avorta și nu se va mai omorî. Cu efecte secundare pretinse sau previzibile: bisericile vor geme de oameni, se vor închide birturile, casele de amanet, păcănelele, jocurile de noroc și pariurile, cuplăraiele așișderi. Nimeni nu va mai depăși viteza legală. Chiar credeți?

În Parlament se va vorbi din Biblie, Constituția va începe la articolul 1 cu …recunoaștem existența lui Dumnezeu, a Fiului Său ca Mîntuitor și lucrarea Duhului Sfînt… Președinții de bloc te vor păsui cu cheltuielile la întreținere, dar tu vei prefera să te împrumuți ca să le plătești la termen. Ba cel ce te va împrumuta va insista să nu-i mai înapoiezi banii ca să fie mai prieten cu Dumnezeu și să demonstreze că dragostea lui față de aproapele nu-i doar o vorbă.

Toată lumea va lucra ca pentru Domnul. Nu vor mai exista certuri, magistrații se vor reprofila, va dispare Protecția consumatorului, poliția se va organiza în coruri ce vor cînta imnuri religioase la răspîntii, direcționînd oamenii spre cea mai apropiată biserică. Avocații se vor apuca de predicat prin piețe, armele și cartușele vor fi la liber pentru că nimeni nu va omorî picior de muscă.

Ce să zic, asta este doar o palidă descriere a ceea ce va urma atunci cînd NOI vom prelua conducerea. Că de asta ne criticăm pe net, pe tot soiul de rețele de socializare: pe Facebook, pe Youtube, pe bloguri sau pagini personale, de grup sau bisericești. Toți suntem mai buni ca ceilalți. Sau dacă vreți, toți suntem mai buni ca toți ceilalți. Ah, dac-am veni noi la putere!!!

La un moment dat mi-a trecut prin minte ideea ca la un seminar să discutam ce s-ar întîmpla dacă noi (aici e vorba doar de pocăiți, adică baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie) am lua puterea. În circa 10 (zece) minute schimbam priviri semnificative și plănuiam ce le-am face celorlalți. O re-editare a experimentului lui Zimbardo cu închisoarea din subsolul universității în anii 70 sau ceva mai tîrziu Efectul Lucifer. Se poate viziona pe Youtube: https://iztok-zapad.eu/en/efektat-lutsifer#310 .

Dar concluzia la seminar a fost firească: ar fi mai rău decît este acum (prin 1999 – 2000). Studenții au rămas uimiți… Pentru că nu cunoșteau încă Florența lui Savonarola, Geneva lui Calvin și România Gărzii de fier… sau a lui Antonescu.

Deci cum ar fi dacă ai noștri ar prelua puterea? RĂU!!!

Lumea nu e făcută ca să fie condusă de talibani, fie ei și creștini. Vreți o altă lume? Schimbarea nu se poate impune de la centru, prin legi, prin interdicții, prin forță. Binele nu se face cu forța. Nu poți să faci rău pretinzînd că urmărești binele aproapelui conformîndu-te poruncii Lui Dumnezeu.

Biserica nu este un organism politic. Sau o instituție a statului pe care trebuie să-l cucerească ca să i se substituie. Vremea Evului Mediu a trecut. Chiar și pentru România.

Duminică dimineața


 
Printre lucrurile ciudate pe care le-am făcut de-a lungul timpului a fost și o oră de curs cu doi studenți. Dacă ar fi fost doar unu, l-aș fi trimis acas. Și printre lucrurile astea ciudate (impropriu spus lucruri, că de fapt nu sunt lucruri…) a fost și să predic într-o casă de rugăciune în care am putut să număr pe degete credincioșii prezenți. Nu același lucru am putut face cu cei absenți…
 
Așa că mă înființez într-o încăpere aproape goală, împopoțonată cu fel de fel de briz-brizuri, bănci, amvon, baptistier, candelabre rătăcite parcă dintr-o altă lume (nu una mai bună…) și cîteva persoane pe care, evident, nu le cunosc. Dar îmi iau în serios rolul de proroc. Pe cît se poate…
 
Am plecat spre locul cu pricina cu o oră mai devreme. Din alte motive. Agale. Computerul de bord indica un consum incredibil de mic. Animale sălbatice îmi traversau drumul, gata-gata să facă cunoștință cu roțile motoare. În viața mea n-am fost atît de depășit. Eu n-am depășit pe nimeni. Nu era cazul.
 
Am ajuns în proximitatea destinației mele spiritualizate și am mai tîndălit vreo zece minute într-o parcare pustie. Apoi am rătăcit pe ulițele pustii, dar asfaltate. Răcoare, fețe necunoscute, liniște. Ca duminica dimineața. În cele din urmă, poposind alte cîteva minute dincolo de limita geografică a destinației mele, m-am întors. Era deja ora de începere.
 
Am parcat în fața unei case ce se alinia cu drumul principal. Poarta era deschisă, ușa era deschisă și dinlăuntru răzbăteau vocile tînguitoare ale enoriașilor. Un cîntec de înmormîntare? Nu. O cîntare mai jalnică decît una de înmormîntare. Probabil că anunța decesul unei spiritualități demult apuse. Apocalipsa putea începe!
 
Erau în expectativă. În curte se întrezărea toaleta parcă prea modernă în comparație cu realitatea evidentă. Iluzii. În dreptul pisoarului apa ar fi trecut de înălțimea talpei pantofilor mei de protocol. Noroc că în dimineața asta nu i-am găsit și am încălțat o pereche de pantofi de lucru cu talpă de trei ori mai groasă. Predestinare?
 
În fața adunării se oprește o mașina neagră din care coboară o familie tipică. Un el, o ea, un copil de vreo șase ani. Întîrziaseră ca mine. Doar că eu mi-am premeditat întîrzierea. Intrăm după ce dăm mîna într-o anticameră.
 
Culori patinate, așezare tipică, audiența postată strategic de la jumătatea sălii spre ieșire. Ca la ședințele de partid. Sau poate puneau în practică versetul cu locurile cele mai importante la nunți. Cine știe? Erau smeriți.
 
Fratele de la amvon citește un text. Lung. N-am înregistrat de unde. În fața mea un tînăr are Biblia deschisă la alt text. În dreapta vreo 5-6 surori. Cu tot cu mine eram șapte frați. Tot mai bine decît doi studenți. Dar ce să spui unor oameni pe care nu-i cunoști, nu știi cu ce se frămîntă, habar n-ai care sunt temerile sau problemele lor reale?
 
Din rugăciunile exprimate se pare că se deplînge plecarea unora ce fuseseră prezenți cîndva, bolile altora, munca în străinătate și absența pastorului călătorit alt-undeva cu familia. Sunt menționat și eu, bănuiesc cu indicativul Musafirul…
 
Dar eu nu eram musafir. Venisem cu un job. Cu o zi mai devreme mă chinuisem să găsesc un text. Să încropesc o predică. O predicuță… Nimic.
 
Răsfoisem texte cunoscute, vechi notițe. Pustiu. Nimeni și nimic nu-mi spunea tot nimic. Eu nu reușeam să cuplez cu divinitatea. Ea se încăpățîna să tacă. Eram pe alte lungimi de undă.
 
Rugăciunile odată mîntuite, sunt abordat. Cu bănuiala că aș fi trimis să le spun ceva. Cu întrebarea dacă mai rămîn și după-masă. Și dacă dictez și cîntările. Dacă eu le-aș fi dictat cred că aș fi fost acuzat – probabil pe bună dreptate – că am introdus ceardașul în biserică! Mi se desemnează un dictator – de cîntări.
 
Ajungem la amvon, cîntăm ceva cu intonații mortuale despre cît de mult te iubește Isus într-o încăpere 90% goală. Două muște descriu incredibile acrobații, mult mai atractive decît asasinarea fără anestezie a acestui marș din vremea Reformei. Supraviețuim.
 
Mă rog să supraviețuim experienței din ziua de azi, din acest loc, din acest sat, din această adunare, biserică, ce-o fi sau mai bine-zis, ce și-o fi închipuind unii că o fi. A fi sau a nu fi? Hamlet autohton. Mă închipui ținînd în mînă craniul cu pricina… Piei Satană!
 
Fratele dictator îmi spune că lăsăm programul mai lung și invită la contribuții, evident, emoționat. Gîndesc: să facem abstracție de origini, că n-am ales unde să ne naștem și cine să fim. Așa că urmează două cîntări în stil manelist. Tînguitoare. La sentiment. Dar sincere. Și din caiet. Un frate citește un psalm. O soră spune o poezie. Eu citesc textul. Judecători. L-am ales pe Ghedeon.
 
Mă deconspir un pic spunîndu-le cine sunt, de unde-l cunosc pe pastor și alte baliverne autentice. După o altă cîntare leșinată în care le țin isonul, deschid subiectul ca un profesionist ce sunt. Fratele dictator coborîse deja de la amvon plasîndu-se pe laterală, în corul cîndva existent.
 
Cum Dumnezeu vorbește de sus și nu prea reușeste în Vechiul testament să capteze atenția decît prin minuni care-mi sunt imposibile, fac ceva la mintea cocoșului: imediat după introducere cobor de pe muntele sfînt la nivelul audienței. Și le explic de ce fac asta: doar privindu-i în ochi de la același nivel pot să le captez atenția. Minunile pe altă dată!
 
Esența celor două zeci de minute în pas alergător: Dumnezeu stă de vorbă cu Ghedeon la nivelul său. Cu toate că el se plînge că este cel mai mic, cel mai sărac. Aș zice eu cel mai fricos și cel mai pesimist. Poate chiar necredincios. Deși crede că are vedenii.
 
Îngerul ce crease universul stă vreo două ore și-l așteaptă pe Ghedeon să-i facă papa. Dar nu o mănîncă. O arde. Nici Ghedeon nu moare. Ghedeon stă de vorbă cu Dumnezeu cam cum a stat de vorbă și Moise. Direct. Fără prorocul menționat înainte de întîmplare. Ciudat de ciudat!
 
Și îngerul îi dă o misiune, lui celui mai neimportant. Început timid cu demolarea idolilor. Apoi trîmbițarea. Adunarea. Îndoiala. Și războiul. Succes.
 
Morala? Nu contează că ți-e frică. Că ești cel mai mic, cel mai sărac. Cel mai neimportant. Dumnezeu alege lucrurile slabe pentru a-și demonstra superioritatea și a-și atinge scopul.
 
Priviri interesate. Ochi ce sclipesc. Body-language pozitiv. Zîmbete. Mă rog pentru continuarea efectului. Dau mîna cu toți și toate. Îmi iau rămas-bun. Sunt întrebat la ce biserică merg. Una necunoscută parcă… pentru zonă, pentru mediu, pentru stil. Mă opresc la primul abece și cumpăr o pîine încă caldă coaptă pe vatră. Mușc cu poftă. Duminică dimineața.

Mîna uscată a României


În Israel lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Aveau autostrăzi pe care puteai merge două mile în loc de una, pensiile se plăteau ritmic pentru că fiecare pește venea cu rubla-n gură, asistența socială își făcea datoria avînd grijă mai ales de copiii sub doi ani din Betlehem, săracii ajungeau în sînul lui Avraam și chiar dacă bogații mai strecurau cămila printre urechile acului, se făcea dreptate văduvelor ce știau să insiste și jandarmii romani nu gazau pe dai boje, la întîmplare.
Așa că Isus se adresează strict conaționalilor săi ce se înghesuiau în sinagoga cu aer condiționat, program monitorizat și în căutare de lider. În acea sinagogă se afla un om beteag de-o mînă. Putea să fie de amîndouă sau de-un ochi. (Chiar m-am întrebat de ce tocmai de o mînă și oare de care?)
Isus pune o întrebare încuietoare: „Este îngăduit în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau s-o pierzi?”
Asta le mai lipsea!
Mă deranjează că punea întrebarea într-o zi de sabat, cînd știa foarte bine și el că sfinții (de fapt soțiile lor) nu mișcau nimic, în afara de oalele de mîncare și focul de sub ele. Dar presupun, așa cum m-am exprimat și-n introducere, că în rest, în fiecare zi, peste săptămînă, toate mergeau strună. Israelul era Grădina Maicii lui, papa era din Israel, se țineau frecvent seminarii inspirate din practica și teoria lui Solomon, așa că Isus n-avea nici un motiv să se ia de vulpi, șacali și alte lighioane.
Bine că n-a început direct cu „Și cine e aproapelui tău?”
Și totuși ultima propoziție mă face să mă gîndesc că Isus deranja dincolo de zidurile sinagogii și dincolo de ziua de sabat: „Fariseii au ieșit afară și s-au sfătuit îndată cu irodianii cum să-l piardă.” Era corupție în Israel că și Solomon zicea că-i bine să te duci cu un dar acolo unde trebuie și că darurile sucesc mințile judecătorului. Este corupție și azi în Israel. Dar nu numai în Israel. Pe mine nu mă interesează Israelul. Pe mine mă interesează România.
Despre omul cu mîna uscata ați mai auzit ceva, dar totuși, cînd ați ascultat o predică despre corupție? Cînd ați citit o carte despre corupție tradusă din altă limba sau scrisă de un creștin de pe la noi? De ce? Pentru că noi nu facem politică? Pentru că noi nu avem vulpi, șacali și alte lighioane?
Pe vremea comuniștilor (vulpile de acum 30 de ani) era clar că unele biserici făceau un tip de politică. Făceau rezistență la sistemul comunist ce ne dusese țara pe rîpă. Și știam că în afară de Albania, noi eram ultimii din Europa.
Atunci se predica despre Dumnezeu, implicarea lui în istorie, în viața personală a românului, minuni și mîntuire personală. Pentru că asta intra în contradicție cu politica partidului ce propaga ateismul și nega activ existența lui Dumnezeu. Acum se predică cam la fel, dar s-a pierdut încadrarea în contextul cotidian. Adică contactul cu realitatea zilnică. Corupția este noul ateism. Corupția neagă existența lui Dumnezeu pentru că înlocuiește dreptatea sa. Dreptatea și neprihănirea lui Dumnezeu sunt cumpărate cu bani azi. Și culmea, cu bani din visteria statului. Adică cu banii pe care trebuie să-i dăm statului ca taxe. Și noi nu pescuim pești cu ruble-n gură, ci ne plătim taxele ca să nu-l înșelăm pe Dumnezeu.
Azi suntem tot la coada Europei. Și suntem poate pe primul loc la corupție. Unici în lume cu desființarea justiției. Cine știe, poate desființăm și autostrăzile, că ne-ar fi foarte ușor. Și așa nu avem prea multe… Dacă tot am desființat alte mari domenii cum ar fi învățămîntul, sănătatea, mediul… Unde bîntuie corupția, minciuna, înșelătoria.
Deci, ce ar trebui să se predice ca fariseii deranjați să se alieze cu politicienii întru pierderea lui Isus? Sau a bisericii? Deocamdată biserica primește subvenții de la politicieni. Și dacă nu-i decorează, cel puțin nu-i deranjează. Culmea e că nici bisericile care nu primesc subvenții de la stat nu-i deranjează. Ele au o altă misiune.
Prin anii 90 un oarecare mitropolit ortodox autohton spunea, răspunzînd la întrebările unui reporter TV, că nu este cazul ca Biserica Ortodoxă să se implice prea mult în ajutorarea celor nevoiași pentru că ea este singura care realizează legătura pe verticală. Celelalte biserici pot să se ocupe cu așa ceva că ele n-au darul corespondenței verticale. Interesant!
Ei, oare este o anume biserică care ar trebui să se adreseze acestui popor? Este doar o biserică orizontală care să-i țină la poarta sa, să nu le administreze sacramentele, tainele, actele de cult lighioanelor zilei? Sau e nevoie de Ioan Botezătorul? Asta în cazul în care omul cu mîna uscată din ziua de azi nu este cumva chiar biserica, și trebuie vindecată…

De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (2)


Deci o scurtă trecere în revistă a epocii apostolice și a celei imediat următoare este binevenită pentru a vedea unde a ajuns biserica după despărțirea de Isus Cristos.

După episodul morții lui Ștefan a urmat plecarea multor creștini din Ierusalim. Convertirea lui Pavel și călătoriile lui misionare, împreună cu cele ale lui Barnaba au lărgit sfera influenței creștine, dar trebuie menționat că la finele secolului I creștinismul era un fenomen mai degrabă izolat decît unul de masă.

Literatura creștină nu era cunoscută, iar epistolele nu ajunseseră să cunoască titulatura de scriptură. Doar în preajma dispariției apostolilor și a celor apropiați lor au început să fie consemnate scrierile ce se vor numi mai apoi evanghelii, scrise nu de către apostolii însuși, ci de către așa-zișii evangheliști. După cum afirmă majoritatea specialiștilor, prima trebuie să fi fost a lui Marcu, apoi Matei și Luca cu partea a doua faptele apostolilor care în mod normal ar trebui să se găsească imediat după cartea evangheliei sale, și în cele din urmă evanghelia lui Ioan.

Puțini cercetători au decis că Ioan este totuși o scriere mai veche, mai ebraică decît greacă, aducînd în sprijinul afirmațiilor lor dovezi mai mult sau mai puțin plauzibile. Din punctul meu de vedere, dacă Ioan evanghelistul este tot una cu Ioan apostolul, este posibil ca vîrsta sa fragedă, în comparație cu ceilalți apostoli, să fi permis înregistrarea unor amănunte mult mai precise și inedite în comparație cu a martorilor maturi ai fenomenului Isus Cristos.

În acest prim secol scrie și Ioan apocalipsa, de unde ne parvin unele elemente noi.

De exemplu bisericile aveau cîte un înger responsabil. Ciudat. Așa ceva nu se confirmă în alte locuri în Scriptură. Prorociile sunt extrem de personale cu toate că situația generală și imagistica dau să se înțeleagă că panorama este mult mai largă. Însă nu se pomenește cu numele nici un conducător al lumii, dar în esență ei sunt, dacă nu uneltele Satanei, o altă reprezentare sau materializare a ei.

Lumea nu mai este cîmpul de misiune din perioada apostolică, ci un cîmp de bătălie care face să curgă extrem de mult sînge. Ba Ierusalimul este Babilonul, curva cea mare. Ciudat, dacă nu de-a dreptul inexplicabil.

Și totuși contrastul vine de dincolo de dimensiunea pămîntească, de ceea ce un om poate face sau concepe. Un pămînt nou și o cetate nouă? Așa ceva nu s-a văzut în nici o metanarațiune. 1000 de ani de domnie a Mielului și apoi a revitalizare a Satanei ca apoi totul să se încheie cu ultima judecată. Bine e să știi viitorul, dar la ce-ți ajută să-l știi dacă n-ai habar ce reprezintă? E ca și cînd aș vedea secvențe dintr-un film fără prea mult sonor, de-a valma și cu explicații incomplete. Cîte interpretări ale apocalipsei există? Prea multe. Mai ales că nici una nu este satisfăcătoare. Și totuși, care este legătura cu Constantin?

Unii îl văd ca fiind cel care a salvat creștinismul, s-a identificat cu el, a devenit fratele creștinilor. Alții îl văd ca fiind cel care a pus capăt unei perioade în care biserica nu avea legături cu statul, legalizarea creștinismului ducînd la pervertirea bisericii. Anabaptiștii au fost cei care au afirmat că între biserică și stat nu există nici o legătură și că între 313 și apariția lor nu a mai exista o biserică.

La această greșeală subscriu și unii teologi români de factură evanghelică susținînd fără să aducă dovezi că sub Constantin creștinismul a devenit religia imperiului roman. Fals, mai ales că în vremea sa numărul creștinilor nu a depășit nici 5% din totalul populației imperiului.

De ce o fi vrut Constantin să favorizeze o religie minoritară? Să fi fost un excentric? Un vizionar? Sau de fapt decretul de toleranță religioasă nu are o legătură unilaterală cu creștinismul, influența sa fiind mult mai redusă decît se crede?

Cert este că între biserica apostolică și cea din epoca lui Constantin au exista diferențe, ba chiar s-a produs o evoluție foarte substanțială. Aș enumera cîteva dintre ele.

În Faptele apostolilor Luca povestește cum la alegerea diaconilor apostolii s-au dezis de slujirea la mese în favoarea unei slujiri superioare cu cuvîntul. Aici cred că intervine cea mai sensibilă desprindere de epoca bisericii tip grup de ucenici, parafată de o declarație. Se face o distincție, chiar dacă nu așa de tranșantă și clară, între dedicarea pentru teorie și pentru practică.

Dar înainte de aceasta bazele au fost puse de acțiunea concertată a grupului de ucenici ce se identifica cu Templul și cu etosul acestuia în conjuncție cu activitatea directă a Cuvîntului și a Duhului. Ecclesia nu se putea desprinde de afirmarea dreptății celor ce o compuneau în contrast sau în contradicție cu vinovăția vechii religii: după cum declara Petru, voi sunteți aceia care l-ați răstignit pe Domnul slavei… știm că din neștiință ați făcut voi toate astea…  preoții și mai-marii poporului, însoțiți cu neamurile … erau adevărații vinovați …dar cu toate astea nimeni nu cuteza să stea lîngă ei, ceea ce indică puritatea din prezența lui Dumnezeu chiar în Templu și chiar sub acțiunea directă a Duhului. Întreg norodul, fără să-i pese de mai-mari, îi lăuda în gura mare, o altă dimensiune confirmării participării în asociația Dumnezeu-Templu-Duh-Isus-Mesia-Logos-Evanghelie, prin confirmarea convertirilor datorate dezvăluirii Adevărului.

Și aici, în acest context intervin minunile, opoziția sinedriului, apoi a lui Irod, întemnițarea și eliberarea lui Petru.

Martirajul lui Ștefan, a lui Iacov (de fapt abia menționat) și cel potențial a lui Petru duc importanța credinței mai departe, nelăsînd să-i scape inițiativa din mînă.

Revenind la declarația apostolilor și instituirea oficiului diakoniei trebuie făcute cîteva observații:

1. Demnitatea era oarecum inferioară

2. Exista deja o slujbă (cea a apostolilor) ce necesita o reprezentare mai înaltă a Bisericii

3. Nu oricine putea accede la ea.

Astfel apare distincția între instituția ce se numește biserică cu dimensiunea ei reprezentativă exterioară existentă și practica sau etosul low-church ce conviețuia cu unele tensiuni datorate (cel puțin la modul declarativ) distincției evrei-neamuri.

Transfer-contratransfer?


Isus a venit și a dat lovitura: le-a spus-o tuturor, i-a vindecat pe toți, a redefinit fericirea, a alungat dracii fără vreo împotrivire. Pe deasupra a înviat și s-a ridicat la cer. Inimitabil. Ca să pună capăt imitațiilor a trimis Duhul ca înlocuitor până la a sa revenire. Și a mai spus că locuința morții nu va birui adunarea celor ce cred în el.

După care ne-am pus amprenta pe ce a zis și a făcut el. Am inventat sinodul, am definit disciplina, am proiectat autoritatea și ca să nu ne prindă ploaia și să nu ne anchilozeze frigul le-am pus pe toate astea într-o casă. Și așa biserica a început să meargă la biserică. Pentru că era serviciu divin, liturghie, întâistătător, vecernie, maslu, parastas, daruri de bună-voie, veșminte speciale sau de duminică.

După care am decis că dacă tot ne favorizează statul sau poate numai capul său, de obicei numit șeful, e bine să primim tot ce ne dă. Ba mai apoi am intervenit să ni se dea mai mult. Dacă se poate totul. Pentru că oricum spiritualul și puterea sa este mai mare decât amărâta aia de putere a sabiei. Dacă Dumnezeu este șeful cine ne poate sta-mpotrivă?

Așa c-am început să dăm cu bâta-n oile negre, în alea risipite, în cele care gândeau prea mult sau prea puțin. Și să le curățim prin foc. Nu ne-am făcut prea multe procese de conștiință pentru păgâni, atei sau habarniști. Cristos a murit pentru noi și doar pentru noi. Noi eram iertați, justificați și sfinți. Restul erau pleava.

Și cum rămâne cu facerea de ucenici? Încercați sa faceți așa ceva. E periculos de mortal. Vine dracu cât ai clipi. Pe orice cale. Și nu se lasă.

De ce n-a fost ales Peter Costea în PE?


Există mai mulți cetățeni și cetățene, frați și surori care se întreabă de ce Peter Costea, ce a candidat la un loc în PE, nu a întrunit suficiente voturi în 26 mai 2019. Încerc sa găsesc cîteva explicații.
Au fost două campanii de publicitate pozitivă pentru Peter Costea: una la referendumul pentru re-definirea familiei și a doua la campania pentru alegerile în PE. Ce au arătat rezultatele ambelor campanii?
Prima, cu rezultatele știute, adică neîntrunirea numărului de votanți ca referendumul să fie acceptat, a demonstrat că românii nu sunt preocupați de subiectul supus la vot. Nu că ei ar fi pro LGTB. Probabil și mai pregnant, românii au vrut să transmită inițiatorilor acelui referendum, printre care s-au numărat PSD și ALDE, că nu sunt de acord cu o inițiativa venită din această direcție.
Asocierea cu aceste partide, sau mai degrabă, asocierea subiectului referendumului cu care se identifica Peter Costea, fondator al Alianței Familiilor din România și se identificau și aceste partide (cu lideri deja condamnați), a ridicat semne de întrebare rămase fără răspuns din partea sa. Nu a existat o delimitate clară între Peter Costea și aceștia.
În plus, vizitele unor lideri ai acestor partide în unele biserici, sponsorizarea construcției unei anumite biserici venită din partea guvernului și a primăriei capitalei, au ridicat și mai multe întrebări și a generat confuzie. Nu atît în ceea ce privește referendumul, ci în ceea ce privește simpatiile venind dinspre putere, o posibilă (deși improbabilă) afiliere PSD-ALDE.
Reacția post-referendum a președintelui Iohannis a creat mai multă confuzie în rîndurile alegătorilor evanghelici, împingîndu-i spre extrema dreaptă talibană autohtonă. Nici că se putea mai rău din partea unui președinte foarte gînditor și extrem de tăcut. Dacă tăcea, de data asta, filosof rămînea! Mitingul de susținere al Oradiei, și nu numai, exprimările liderilor din aria eclesială au convers spre distanțarea de Iohannis, în ciuda pericolului trimiterii alegătorilor spre tabăra adversă acestuia, PSD-ALDE.
Ca urmare, fără să fi făcut propagandă PSD-ALDE la primul referendum, nici ulterior campanie electorală în favoarea acestei alianțe malefice în mediul politic românesc, Peter Costea a fost asociat, cel puțin în subconștient, cu duetul politic Dragnea (coruptul condamnat și divorțat) – Tăriceanu (multe neveste). Cu toate că referendumul a obținut 3531732 de voturi pentru, acestea nu s-au dat pentru Peter Costea, ci noii definiții propuse pentru familie.
La cel de-al doilea vot și la referendumul pe justiție, Peter Costea a avut un handicap serios, în ciuda faptului ca a obținut înscrierea pe liste ca independent.
În primul rînd concurentul principal a fost referendumul, justiția care a ținut știrile ani de zile, nu alegerile în PE.
În al doilea rînd, Peter Costea și susținătorii domniei sale au crezut (poate în mod naiv) că voturile de la referendumul pentru familie se vor regăsi și la alegerile pentru PE. Un calcul total eronat. La referendumul pentru familie implicarea politică a opoziției n-a fost directă, ci indirectă. Opoziția s-a manifestat prin absența de la vot. Acum miza era una a implicării directe.
În al treilea rînd, din cele trei milioane și jumătate ce au votat pentru schimbarea
definiției familiei au existat și susținători ai altor partide decît PSD și ALDE. Ca urmare, susținătorii PNL (de exemplu) nu au votat Peter Costea. Dar aceștia au preferat să voteze și la referendum pentru a transmite un mesaj politic puterii. Rezultatul alegerilor tranșat în favoarea PNL vorbește de la sine. Alegătorii UDMR ar fi poate al doilea mare domeniu conservator pierdut de Peter Costea.
În cele ce urmează voi adăuga și alte elemente ce cred că au influențat eliminarea lui Peter Costea din cursa pentru PE.
Dincolo de originea sa românească Peter Costea nu a convins că este un candidat al poporului. Dacă toți evanghelicii l-ar fi votat poate că ar fi reușit sa strîngă destule voturi. Dar Peter Costea nu a convins pentru că nu a mirosit a evanghelic român… Cam cum n-a mirosit a Românie de salam cu soia Rațiu la primele alegeri libere de acum 30 de ani.
Peter Costea a fost și încă este, prea american. Prea distant, prea inexpresiv și prea necarismatic. N-are alura de salvator. Nici măcar de predicator.
Asocierea sa cu unele personaje din Statele Unite (cum ar fi pastorul penticostal Cristian Ionescu) cu agendă politică intrusivă în bisericile din România a generat o reacție de respingere sau cel puțin de reținere, în mediile autohtone cu o orientare mai naționalistă. Aceeași reacție poate fi bifată si în dreptul cercurilor evanghelice moderate, în care identitatea Peter Costea – Biserică-Dumnezeu-autoritate nu înseamnă neapărat același lucru cu Dumnezeu-Biblie-har-implicare-responsabilitate.
Ca urmare Peter Costea nu a reușit sa convingă. Aceasta nu din cauză că ar avea un caracter nepotrivit, înclinații dubioase sau patimi ascunse, nici din cauza mesajului său, ci pur și simplu, pentru ca nu s-a potrivit momentului politic și mediului la care a făcut apel. Spus pe limba sa, The wrong guy in the wrong place at the wrong time…
După două încercări ar urma a treia. Ca aceasta să reușească Peter Costea ar trebui să se adapteze, să se identifice cu poporul român, dincolo de mediul evanghelic conservator. Ar trebui să își ia un timp de meditație asupra evenimentelor și oamenilor, asupra obiectivelor și resurselor ce le-a avut la dispoziție pentru a pregăti mai bine sau cel puțin diferit, următoarea campanie.
Succes!

O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat?


Fariseii și cărturarii, din a căror tagmă fac și eu parte, așteptau. Ce așteptau? – se întreba mulțimea. Așteptau să vadă ceva. Dacă Isus (sau Iisus) nu va zice cumva ,,În numele Partidului conservator iudeu, scoală-te și umblă!ʽʽ

Dar, n-au auzit așa ceva. Ce s-ar mai fi bucurat! Ce s-ar mai fi veselit! S-ar fi zguduit templul de laude! Rugăciunile noastre au fost ascultate – ar fi strigat ei.

Ba vestea s-ar fi dus pînă hăt-departe… Neamurile s-ar fi temut! Romanii s-ar fi fost alarmat. Înarmat și concentrat. Din toate colțurile imperiului. Și ar fi venit la Ierusalim. Mai repede. Mai groaznic. Nasol de tot.

Ar fi fost fără răstignire între doi tîlhari, cum era prorocit. Fără purtarea crucii – că n-ar mai fi fost timp. Doar cu execuții. La grămadă. Fără pază la mormînt. Și fără înviere. Poate cel mult cu una politică. Că n-ar mai fi existat ucenici. Ar fi fost și ei pe cruci. Cu Iuda-n frunte. Devenit erou național. Cu un nume glorios și predestinat: Iuda.

Făra Toma. Fără Galileea. Și fără ridicare la cer. De unde n-ar mai fi venit Mîngîietorul…

O dată.

Patruzeci de ani mai tîrziu a doua șansă. Trei conducători iudei se luptă pentru controlul asupra Ierusalimului cînd acesta era asediat de Titus cu circa 80000 de soldați. Poate sub numele lui Isus s-ar fi unit ca sa nu se lupte între ei. Cine știe?

Romanii cuceresc orașul, incendiază templul, răstignesc o mare parte dintre evrei, cei rămași vii după asediu devin sclavi. Israelul este aproape desființat.

De două ori.

Prin 132-135 răsculatul Bar-Kobha sau Simon Ben Kosiba a fost continuatorul luptei pentru eliberarea poporului evreu de sub jugul roman. Continuatorul lui Isus (sau Iisus). Nu ucenicii. Nu Biserica. Bar Kobha a bătut monedă. Cu fațada Marelui Templu și inscripția Pentru eliberarea Ierusalimului. Ba unii spun că a dat sfoară-n țară ca ar fi Mesia, primit cu ramuri de finic. A pierdut. Din nou jale. Israelul este risipit.

Dumnezeul iudeilor nu s-a arătat pe Muntele Templului. Nu și-a salvat Templul, nici orașul. Nu s-a arătat nici un înger. Sau poate s-a arătat, dar cei ce l-au văzut au murit. Să fi fost o judecată? Israele, Israele, dacă-ai fi luat aminte…

Ar fi fost a treia oară.

Ce lecție ar fi de învățat din ce a făcut și cine a fost Isus și ce ar fi vrut oamenii să facă din el? Ei l-ar fi vrut rege. Naționalist. Și conservator, ca fariseii ce dădeau chiar 10% din iarbă Domnului. De parcă nu toate erau ale Lui… Să impună mai abitir legea. Să fie totul alb sau negru. Israelul alb, restul negru. Ce femeie din Sidon, canaanita aia, ce sutaș roman, ce vameși, prostituate și banchete cu vin? La post, rugăciune și Templu! Că altfel vin romanii și impun legile lor!

De ce a riscat Isus? De ce a mers pe schimbarea inimii, nu a legilor? Nu putea fi cel mai bun rege al iudeilor? Cel mai bun ambasador la Roma? N-ar fi cîștigat chiar Roma? Închipuiți-vă o Romă iudee… Cu un templu a lui Yahwe în capitala imperiului. Cam ca o biserică în Constantinopol? Cam așa…

Și totuși de ce a preferat Dumnezeu să aștepte încă două mii de ani în loc să se întronizeze în Ierusalim prin AD 36? Nu era mai simplu? Mai logic? Mai aproape de așteptările poporului?

Pentru că poporul poate întroniza doar un om, nu un Dumnezeu. Pentru că n-a vrut să inaugureze un regat al prosperității. O epoca de aur cu moarte. Cu politică. Cu alianțe. Cu inamici. Cu democrație. Sau fără.

De aceea între politică și evanghelizare aleg evanghelizarea. Chiar dac-ar fi să mor pentru asta. Chiar dacă unii le aleg pe amîndouă. Chiar dacă politica o să-mi închidă biserica. Pentru că politica poate să-mi închidă biserica, dar nu mă poate opri să fiu ceea ce sunt. Adjudecat?

Cristos n-a murit pentru politică. Nici ca să conducem noi lumea. Nici ca să conducă el lumea. Ci ca să o salveze din halul în care a ajuns de coruptă la toate nivelele, el regele Universului.

Provocare


Îl mai țineți minte pe Henric VIII? Ăla  cu multe soții… Dar și ăla ce scoase Anglia de sub papalitate. Regele devenit capul bisericii. Interesant, nu? Și n-a murit nimeni, decît executat. N-a început apocalipsa în variantă englezească.

 

Și n-a început apocalipsa nici cînd Elisabeta I i-a urmat la tron după domnia catolică a celei poreclite Bloody Mary. Și așa o femeie a devenit capul bisericii din Anglia. Din punct de vedere tehnic…

 

Blestem? Apocalipsă? Catastrofă? Dezastru? NU! Dezastrul Armadei spaniole pornită în expediția de pedepsire a Angliei. Dezvoltarea flotei și începuturile celui mai mare imperiu de pe planetă.

 

Vai ce groaznic! Ce au mai suferit englezii! Ce lovitură pentru biserică! Ce Blasfemie că o femeie să fie capul bisericii!

 

Las că v-ați prins că sunt ironic.

 

Și acum despre biserica din România. Nu știu ce-a demosntrat referendumul. Vom vedea probabil în următorii doi ani. Dar pot să vă spun ce a demonstrat conservatorismul religios al românilor de-a lungul timpului și din prezent. Că nu acceptăm să ne schimbăm. Că luptăm cu mersul societății în detrimentul intereselor noastre de dragul păstrării unor obiceiuri religioase. Adică vrem să conservăm o formă desuetaă în lipsa fondului dispărut.

 

Fără să fiu feminist mă uit la scandalul abuzurilor sexuale din biserica catolică și îmi este de ajuns. În România nu este vorba despre așa ceva. Știm cu toții despre ce este vorba la noi. Dar nu schimbăm nimic dacă statul nu impune schimbarea…

 

Mă uit la Reformă. La mai puțin de 100 de ani efectele ei esențiale au dispărut. Preoția universală sau a tuturor credincioșilor? O lozincă. Era vorba doar de preoția universală a bărbaților. Mîntuirea prin credință? Succesul transformat în dogmă.

 

Mergem mai departe. Tarele bisericilor evanghelice din România se știu. Nu mai trebuie să le amintesc. Bisericile dispar. Se micșorează. Și totuși nu se caută soluții noi pentru timpuri noi. Se impune conservatorismul de dragul progresului. O contradicție în termeni.

 

Am fost în Anglia cînd anglicanii au decis ca femeile să aibă o implicare majoră în biserici. M-au întrebat cum simt chestia asta ca român. Era limpede: cînd leadershipul masculin schioapătă, cel feminin îi ia automat locul. Este ceva natural. Și oarecum normal. Mai bine să mă conducă o femeie deșteaptă, decît un bărbat prost. Ei, dar în afara unor nemulțumiți ce au trecut la catolici, fiind obligați să accepte ÎNTREAGA dogmă și practică romano-catolică, cei care au rămas n-au suferit apocalipsa. Ierusalimul n-a căzut încă o dată. Nu s-a prăbușit St Paul. Dar în Biserica Anglicană a intervenit o schimbare. Pînă acum nu se vede că ar fi una malefică, ci benefică. Poate e o provocare…

 

Make you think!

La Sfîntu-așteaptă… sau dedicație de 1 Mai


La Sfîntu-așteaptă… era o expresie din bătrîni, mai puțin uzitată azi. Că nu e cul. Adică la calendele grecești sau cînd o zbura porcu. Porcu o zburat, cu tot cu nevastă-sa, dar ne-am umplut de purceluși mulți, hrăpăreți și corupți.

Ce o fi la Sfîntul ăsta? La Sfîntul ăsta PSD va ajunge la punctual terminus. Tot la Sfîntul ăsta va ajunge opoziția la putere. Și cam tot atunci va fi România o țară normală. Fără corupție. Cu învățămînt normal. Nici măcar mai avansat. Doar normal. Cu drumuri. Nici măcar cu autostrăzi.

Nu vă spun în ce calendar se află Sfîntu-așteaptă ca să nu dați iar vina pe Biserică. Cum care? Oricare! Că doar noi și voi suntem biserica. Cum care? A noastră!

La Sfîntu așteaptă o să văd România din ceruri. Nu că o să fiu acolo. Ci că văzută de departe pare mai frumoasă. Și mai nelocuită. Și mai curată. Și mai europeană.

Oare ce se întîmpla dacă aici era Ungaria? Sau Austria? Sau Turcia? Sau Serbia? Sau Polonia? Sau Statele Unite ale Transilvaniei? Asta la Sfîntu-așteaptă! Să fim ca și China și Taiwanul? Ca Moldova și Valahia? Ca Belgia? Am vrea noi, dar nu vor ei.

La Sfîntu ăsta se vor desființa pușcăriile sau se vor închiria statelor limitrofe. China, Usa și Rusia.  Tot de ziua asta se va lichida datoria externă. Pe bune.

La Sfîntu-așteaptă Parlamentul și Senatul  României va avea circa 100 de aleși, nimeni în țara asta nu va mai avea pensie specială, nu va mai exista cumulul de funcții și anaful se va desființa pentru că-și va pierde obiectul muncii. Toată lumea își va plăti dările în primul trimestru al anului cu această sărbătoare.

La Sfîntu-așteaptă poliția te va ajuta să treci drumul și polițistul te va saluta primul. Sistemul de sănătate va trata americani, britanici și români pe gratis, rapid, eficient și politicos.

În prima zi de Sfîntu-așteaptă, care este o sărbătoare perpetuă de cum ajungem la ea, învățămîntul se va da de trei ori peste cap și va deveni mai correct, mai bine pregătit și mai modern decît în Finlanda, Danemarca și Norvegia la un loc.

Și așa mai departe…

Să ne rugăm în Biserica noastră ca dracul să nu-și bage coada, că iar se va amîna sărbătoarea asta!

Ptiu, piei Satano!

Risipitori, risipitoare, samariteni și samaritence…


În ultimul timp m-am confruntat cu un fenomen oarecum sinistru. Politrucii. Nu este vorba de politrucul sovietic, ci acel personaj angajat orbește, cel ce susține un partid sau un partizan (din nou, nu mă refer la înțelesul încetățenit a.k. luptători de guerilă, ci la un lider/membru al unui partid ce se identifică uan handrid părsent cu partidul său). Oameni pînă mai ieri cu scaun la cap susțin un partid sau un lider ce mimează idealuri creștine, dar taie și spînzură după bunul lor plac. Politrucii creștini îi susțin indiferent de obstacolele ideologice, spirituale sau morale, dezgropîndu-le, inventîndu-le și susținîndu-le ideile și acțiunile pentru că scopul lor ar fi creștin sau mai… creștin.

Mi se pare ciudată această atitudine dezechilibrată. Dacă aș face o comparație l-aș asemui pe acest tip de politruc cu un Isus ce l-ar fi lăudat pe Irod că a terminat construcția celui de-al doilea templul de la Ierusalim, ba mai mult, ar fi făcut din Irod un exponent al adevăratei credințe, un al doilea Solomon, Neemia, Ezra sau cine știe cine… Desigur toate astea pot fi susținute cu texte, mai mult sau mai puțin testamentare, cu logică, bunul simț personal sau… marmeladă pe pîine.

Politrucii ăștia…

Evident subiectele pe care ne batem azi cu politrucii sunt cele mai arzătoare la ordinea zilei: familia, sexul, poluarea, armele, democrația, alegerile, banii, extratereștrii și extraterestrele. Politrucii sunt neclintiți, chipurile de la linia biblică, convinși de marele adevăr pe care evident, orbii (adică toți ceilalți) nu-l văd.

În acest context super-politizat m-am întrebat cum ar fi citite două dintre pildele lui Isus. Cea a fiului risipitor și cea a samariteanului milostiv. De ce m-am oprit la acestea două? Pentru că mi se pare că ele descoperă cine este și cum este Dumnezeu și ne dau, fără să facă lege din aceasta, direcția în ceea ce privește reacția noastră vis-a-vis de omul de lîngă noi, indiferent cine ar fi acesta.

Dincolo de ideile susținute sau combătute, mi se pare că de cele mai multe ori politrucii, la fel ca și partizanii, nu țin cont de fiii risipitori și fiicelor neîntoarse încă acasă. Oare am putea ghici care este rolul lor în pilda fiului risipitor? Nu este cel al bunicului, pentru că bunicul ar fi mai îngăduitor. Evident nu este cel al tatălui. Deduceți dumneavoastră de ce… Un unchi? Posibil. Sau mai degrabă cineva aflat deasupra tuturor. Un fel de regizor? Hmmm… Poate un scenarist. Unul încăpățînat. Unul care nu vede dincolo de text. De textul propriu, personal, unic. Unul care bate totul în cuie. Sau unul care se pune în locul celui bătut în cuie pe lemn și anulează această pildă.

De fapt, politrucii joacă destul de bine rolul încăpățînatului fiu rămas la vatră. După cum interpretează el situația, risipitorii și risipitoarele nu au nici o șansă să fie acceptați nici măcar ca ajutor de gunoier pe moșia neîntinată a tatălui. Ce ți-e domle cu dreptul primului născut! Și așa se duce pe rîpă pilda. Evident, după 2000 de ani și-a trăit traiul și și-a mîncat interpretarea. Cel/cea cu convingeri politice puternice n-are cum să se-mpiedice de o pildă.

Totuși angajarea politrucilor nu seamănă cu una bucătoacă/bucățică de lemn situată într-un ochi partizan? Probabil că da. Și ca să nu fiu criticat că umblu cu bîrna în ochiul personal, hai să abordăm cea de-a doua pildă. Ne place să ne regăsim și visăm uneori cu ochii deschiși identificîndu-ne cu personajul pozitiv. În ciuda faptului că ne susținem neprihănirea israelită… Deci, pilda samariteanului milostiv. Și de n-o fi cu bănat aș vrea să pun o întrebare primitivă, naivă și obsesivă: cum de ne identificăm cu samariteanul, dar nu facem nimic să trecem dincolo de condiția preotului și a levitului?

Pentru că în contextul actual, atît în România, cît și aiurea, trumpizarea, încriminarea unora și altora îl proiectează pe samaritean peste niște granițe deloc de neglijat. Dacă acum 2000 de ani samariteanul n-o fi fost dus la templu, îmbăiat ritualic, îmbrăcat șic și dedicat ful taim creatorului universului, azi eu mă gîndesc la un samaritean cel puțin la fel de atipic.

Isus nu voia să negocieze statutul celui care a arătat milă față de universul respingerii totale. Cine ar fi azi ipoteticul samaritean propus de Isus? Mai mult ca sigur ar fi unul/una ce n-are cetățenie iues și ia jioburile americanilor, sau cine știe, aparține comunității lgbt, un musulman/o musulmană, un extraterestru sau o extraterestră. Atunci să vezi reacția auditoriului! Cui nu i s-ar strepezi dinții, nu i s-ar întoarce stomacul pe dos și nu ar dori să se facă că plouă? Reacția firească față de noul samaritean/noua samariteană. Isus e același, preoții, la fel, leviții nu s-au schimbat.

Mi se pare ciudat că pe de o parte politrucul se identifică cu samariteanul (oare vrea să devină și el un paria?). Dar pe de altă parte continuă să-i lichideze pe samariteni. Ciudat, nu? Evident, indiferent de ce cred și fac politrucii, agresivitatea la adresa celor percepuți ca fiind scursurile societății nu o să ducă la eliminarea (a se citi convertirea) sau transformarea acestora după chipul și asemănarea politrucilor. Simptomatică este abordarea lui Isus. El nu se angajează în recuperarea samariteanului, ci în recuperarea co-religionarilor aflați în zona sa imediată de influență. Recuperarea lor va aduce transformarea societății.

Recuperarea fiului rămas acasă, după întoarcerea fiului risipitor închide cercul. Părerea de rău a preotului și levitului (și efectele sale asupra celor cu care intră în contact de acum încolo) ar duce la efectul scontat. Nu de la samariteni se va aștepta fondarea Ordinului ospitalierilor…

Care ar fi totuși soluția? Ce se poate face? Sec pe doi? Soluția ar fi să deșurubăm politrucul, să dăm liber la partid, politrucii să-și pună pe umăr bocceluța risipitorului/samariteanului (risipitoarei/samaritencei). Atenție: în nici un caz nu trebuie lichidați risipitorii/risipitoarele, samaritenii/samaritencele.

Semne de întrebare


Se pare că Malraux n-a spus literal că secolul 21 va fi religios sau nu va fi, ci că va fi spiritual sau mistic sau mai știu eu ce… În definitiv (oare de ce îmi cîntă ceva huhurez tocmai acum de mă face să ies afară să-l văd?) dacă cineva a spus că religia ar fi singura scăpare pentru omenire în acest secol, mai bine să nu fi zis. Sau să-și ia cuvintele napoi că doar nu e Dumnezeu să lanseze astfel de predicții…

Mă uit la cum se aruncă unii-n aer, la cum se joacă alții de-a Balena bleu-marină și îmi aduc aminte că adolescent fiind am încercat și eu cîte un cuțit să văd cum taie, dar nu mi-a trecut prin cap să fac prăpăd în jurul meu. Părinții mei, comuniști cu frică de Dumnezeu mă mai urecheau, dar asta n-a avut un impact negativ asupra mea încît să plec la concertul trupei Phoenix cu un rucsac plin cu cuie și azotat de amoniu.

Că cică nu religia e de vină. Evident nu religia, ci ceea ce au înțeles unii să facă din ea. Să cucerească, să jefuiască, să ia în robie și să pretindă că Dumnezeu, oricare i-ar fi numele, este cel care le cere asta. Că pînă atunci Dumnezeu era foarte frustrat că nimeni nu-l bagă-n seamă… De unde și chemările la jihaduri, cruciaduri și alte slujbe asemănătoare. Așa cum era dulce ca mierea să mori de glonțul patriei, era nirvana să mori într-un război declarat sfînt. Te identificai cu îngerul Mihail, doar că na, nu puteai să zbori…

Îmi place cum scot unii religia de la naftalină, o dau cu peria, puf, puf, un pic de parfum și gata, religia poate explica orice (huhurezu ăla iar huhuie!). Cînd vrea să fie învingător că n-are cu cine se bate, comunismul se bate cu religia. După ce lichidează comunismul, ăștialanții se bate tot cu religia că n-a mai rămas nimeni în viață. Și așa religia, sau cel puțin Dumnezeu, e o țintă favorită. Nu duci niciodată lipsă de un Dumnezeu cu care să te bați. Real sau virtual.

Ba mai tragi un marș. Unii să demonstreze că Dumnezeu le-a nesocotit drepturile. Cei cărora le-au fost nesocotite drepturile se iau de cei care nu le-au fost nesocotite, și ăia se iau de ei. Mă rog, o întreagă tura-vura în care omul căzut crede că e mai bun ca omul decăzut moral. Și mîine dimineața o luăm de la capăt. Că n-avem ce face.

Islamul ăsta o fi o religie a păcii, dar mi se pare și o religie a fricii. De frică să nu te omoare faci ce zic ăia sau ăialalți. De frică să nu te jefuiască zici ceva de salam, nu mai papi anumite hanimale, te travestești în dună monocromă dacă trebuie să aștepți după ruda ce te scoate în oraș. Ca femeie constați că islamul e terenul de joacă al băieților. Nu e o modă. În cele mai multe țări islamice.

Îmi pun întrebarea de ce Dumnezeu a iubit atît de mult lumea încît a dat pe singurul său fiu să moară pentru lumea asta? Și sunt unii spun că nu-i bai că au murit cei din Manchester că erau niște stricați/stricate. Probabil că n-au citit pilda samariteanului. Nici alte pilde.

Apoi ăștia care se tot aruncă-n aer sau omoară alți musulmani ca de frică să se întoarcă la ei. Orice religie pe limba ei piere. Dacă e bună, e acceptată. Dacă e rea dispare. Chiar menținută cu frica, prin teroare, în cele din urmă nu ține pasul cu societatea chiar dacă e bătută în cuiele unui profet. Omul va face ceva să se elibereze. Islamul, o religie mondială pe gustul tuturor oamenilor? Mă îndoiesc. N-a reușit creștinismul, va reuși islamul? Cînd petrolul islamic va fi abandonat islamului îi vor cădea coarnele. Ce are dedesubt? Tradiții pentru oamenii deșertului de acum 1300 de ani. Dacă astea vor fi relevante pentru că întreaga planetă va fi devenit un mare deșert, depinde de fiecare dintre noi. De lăcomia noastră, de avariția noastră, adică de păcatele sau de dragostea noastră.

Și apropo, nu toate religiile duc la același Dumnezeu. Nu de alta, dar dacă e Dumnezeu nu ar fi spus într-o revelație că Isus e fiul său și în alta că nu e. În una să-l iubești pe aproapele tău, în alta să-l supui or else… Ca urmare una din două: Biblia sau Coranul. Cum să fie adevărate amîndouă?

 

Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Să-ți spun ceva: nimeni nu-ți garantează postul…


Nu știu dacă am auzit prima dată la Oradea prin 95 această afirmație. S-ar putea să o fi auzit și înainte. Dar atunci era un context diferit. Cel ce o pronunțase era capo di tutti capi. Și ca să nu fim invidioși sau să nu credem că avea ceva cu noi, a mai spus că nici postul său nu era garantat. Sau că nimeni nu garantează nici postul său. Ca să ne băgăm mințile-n cap. El fiind capul…

Ca să zic așa, dacă cineva ar fi avut cheful, inițiativa, timpul și gațul să-l contreze, trebuie să se ia de ceea ce se lua el de obicei cînd se lua de altcineva mai jos ca el. De exemplu cum rămîne cu chemarea. CHEMAREA… Adică cum vine să ai certitudinea că cineva de sus îți spune să faci ceva, undeva, cumva pentru el. Și vine neica capul și-ți spune că ba. Nu-i nimic garantat. Cam ca și cînd ar spune că ce ai auzit, ce ai crezut, nu e chiar așa de valabil. Poate…

Poate nu se mai găsește loc pentru tine. Și nu pot spune că s-a înșelat. Înainte de a împlini zece ani în biznis mulți au trecut pe la etajul ăsta. Din păcate. Sau din fericire. Oricum aș paria că ei nu s-au înșelat. Nici Dumnezeu. Poate altcineva.

Dar asta e istorie. Cine știe, chiar a bisericii.

Dar aud că și în alte instituții mai mult sau mai puțin creștine li se spune angajaților, cam tuturor angajaților, că locul lor de muncă nu este garantat. O fi economia de piață? O fi un dumnezeu mic sau o fi inepția vreunui cap sau altul… Cert este că această atitudine, voită sau prostească, face mai mult rău decît bine.

Angajatului i se aprinde un beculeț ce se colorează pe zi ce trece din roz în roșu din ce în ce mai intens. Avarie! Ca urmare începe să nu mai fie atît de implicat, apoi interpretează semnele și minunile în sensul depărtării de imponderabilitatea periculoasă a actualului loc de muncă. E un loc nesigur, se pregătește debarcarea sa, e mai bine să-și pregătească și ieșirea. Așa că își va căuta un alt loc de muncă. Dacă nu o va face va fi în detrimentul său.

Dacă pleacă pierde un salar. Dacă pleacă ia cu el toate abilitățile sale. Toate realizările sale trec la noul angajator. Ce are avantajul să nu fi investit nimic în angajat, dar să se aleagă cu un angajat instruit, rutinat și dornic să-și uimească noii șefi. Uite pentru ce ne-a pregătit Domnul…

În încheierea lecției, un cuvînt la adresa angajatorilor: aveți angajați calificați, prețuiți-i, asigurați-vă că locul lor de muncă e acolo și mîine pentru ei. Nu de alta, dar dacă aveți de gînd să îi puneți pe liber, sun o leită va trebui să angajați pe altcineva pe postul lor. Asta dacă nu ies în șomaj și postul acela va fi blocat. În plus omul ce are garanția locului de muncă va investi doar acolo. Kip him hepi tă meic iu hepi! Sau viceversa.

Și nu puneți la îndoială chemarea sa. Nici măcar Dumnezeu nu o face.

Prorocii prăfuite?


În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

  1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
  2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…

Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

Între autoritate și înțelepciune


Am citit prorocia lui Florin Ianovici. Cam eronată. Am citit Comunicatul cultului cu privire la decizia sa. Cam…

Să fiu sincer, nu știu cine-i Florin Ianovici. Nu l-am întîlnit, nu i-am vorbit. Nici el nu mă știe. Dar nu asta contează.

Nu știu dacă acuzațiile la adresa sa sunt adevărate. Și nici nu știu dacă el avea dreptate. Dar nici asta nu contează.

Ceea ce contează din comunicat este absența lui Dumnezeu. Elusivitatea lui este mai accentuată decît în Evanghelia lui Marcu. Ca să nu mai amintesc de Estera. Duhul Sfînt pare să nu se fi pogorît, dar na, vor fi și critici ce-mi vor atrage atenția că numai ce-a avut loc  învierea… Dar pentru că este o chestiune penticostală, parcă Duhul Sfînt ar fi trebuit să fie prezent. Cel puțin cît pentru o lucrare, o prorocie sau o vorbire în limbi. Că astea contează.

Nu am băgat de seamă să fi apărut pe acolo numele Domnului, Isus Christos. Sau Hristos. Semn că tot ce s-a făcut o fi în numele altcuiva? Ar conta asta…

Dar în definitiv, de ce mă amestec în ceva ce nu mă privește? Fiți liniștiți, nu mă amestec, nu dau sfaturi, nu iau partea. Doar observ.

Observ că se face caz de autoritate. De mare autoritate. De AUTORITATE. Și aici observ cuvinte multe, dar mici. Umflate, dar goale. Pentru că în lipsa autorității de sus, autoritatea cu a mic este palidă, de conjunctură și reprezentativă. Doar. Pe alocuri criza reprezentării rezonează cu aroganța. Ceea ce contează enorm.

Am spicuit din comunicatul oficial:

oamenii de bună credință, comportamentul, perioada de suspendare, nu a convins, să-i mai dea o șansă, monitorizarea lui și a Bisericii, 2018, care este an electoral în Cultul Creștin Penticostal, Conducerea Cultului Creștin Penticostal, nici vreo altă biserică dintre cele 3000 care-i aparțin, Conducerii Bisericii, Conducerii Cultului Penticostal, servicii divine, legitimația de pastor, sediul Cultului, etc.

Multă fibră lemnoasă într-un comunicat dat de liderii uni cult în care prorociile, glosolalia și șoapta Duhului sparg tiparele. Să nu conteze? Poate.

O limbă de lemn vecină cu cea a feseniștilor anilor 90 unde făceau legea cetățenii de bună credință. Că cei de rea credință erau în partidele istorice. Oare unde se află acum credincioșii de rea credință?

Dar trebuie să recunoaștem, boala este aceiași. Ca cea a cultului baptist și a instituțiilor sale. Dovedită în ultimul timp. Experimentată de diferite persoane. La toate  nivelele.

Domnilor, s-a terminat! Limba asta a murit! Dacă tot vreți să vorbiți o limbă moartă, învățați limba latină.

Cu toate acestea lecția nu este despre limbă, ci despre autoritate și înțelepciune. Acolo unde este autoritate și înțelepciune de sus lucrurile se leagă și au continuitate. Acolo oamenii nu trebuie suspendați. Dar acolo nu există o limbă de lemn, ci cu totul altceva. Limba harului, a milei, a acceptării.

Este trist că Dumnezeu este împiedicat să vindece. este trist că Duhul nu mai poate comunica. Și este trist nu numai că Isus Christos nu mai este prezent, ci că el nu mai este nici măcar invocat.

Peste ani, ironic și amar vine acea frază ce a urmat instalării comuniștilor la putere și a acceptării legionarilor în partidul comunist: Căpitane nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist! Să fie oare nevoie de o parafrazare, dacă anul 2018 tot este un an electoral? Ce-a ajuns Biserica Domnului? O scenă pentru reglarea conturilor, pentru înțelegeri politice și ambiții bizare. Și din păcate asta contează foarte mult. Dacă nu aici jos, cel puțin sus în ceruri.