Românul ce a devenit papă (2)


Îmi sună mobilul. Trebuie să fie de la poștă să își ceară napoi telegrama aia idiaotă. Dar nu e Piști, e o voce feminină:

– Alo, vă sunăm de la banca ing, sunt Magdalena Constantinescu , șef operațiuni valutare. Domnul Moldovan?

– Da. În persoană.

Aici vocea deveni ușor catifelată, ușor modulată, ușor dulce de un roșu închis, aidoma vinului de Xeres. Inundată de prea multă salivă, la asocierea vocii cu gustul vinului siropos, limba-mi strigă după ajutor. Înghit în sec și deschid la maximum urechile. Nu știu de ce, dar chestia asta cu papa, vaticanu și Ing începe să sune a farsă pusă la cale de propria-mi imaginație.

– Vă anunțăm că în numele dumneavoastră s-a deschis un cont.

– Ei na! Și cine l-a deschis?

– Nu pot să vă spun cine, deocamdată entitatea a dorit să rămînă anonimă, dar pot să vă spun, dacă îmi dați cenepeul, nivelul contului dumneavoastră.

Vocea ei îmi dădea fiori, aidoma fiorilor ce i-am experimentat cînd eram mic și m-a mușcat cîinele vecinului. Parcă retrăiam experința copilăriei. Eram doar bulversat de gustul acesteia.

– Așa? Păi, î, hî, hî, opt, zero, zero, hî-hîhî. A! Și încă hă-hî-hî, patru-doi.

– Da, corespunde. Vă informez că aveți în cont suma de una sută… mii… euro.

Aș fi preferat să mă mai muște o dată Peki, cîinele vecinului ca să aflu dacă sunt treaz sau visez, dacă nu cumva am înghițit (bine-înțeles fără să fiu conștient) un flacon de fenobarbital forte sau dacă efectul olfactiv al glasului nu m-a îmbătat de-a binelea. Era imposibil!

– Repetați vă rog!

– Adică un cont de 100000 de unități euro. Și, vai, era să uit și nu mi-aș fi putut-o ierta nciodată, vă așteaptă o cheie ce puteți să o ridicați doar personal, cheie cu care veți putea avea acces la cutia dumneavoastră de valori din depozitul băncii noastre.

– Cutie de… ce?

Mi se părea că eram Harun al Rașid gata de culcare ascultînd una din poveștile Șeherezadei din 1001 de nopți. Dar pînă se lăsa noaptea mai era.

– De valori.

– Și ce conține doamnă cutia asta?

– Îmi pare rău, dar nu știm, banca noastră garantează confidențialitatea clienților noștri și nu ne interesează ce s-a depus în această cutie.

– Aha! Dar pot să vin să văd?

– Sigur domnul Moldovan. Doar să aveți cartea de identitate și certificatul de naștere cu dumneavoastră. Între orele 9 și …

Am scăpat telefonul din mînă și m-am refugiat în lumea mea, atît de sigură și predictibilă. Trebuie să fie o conspirație. Dar cine să fie conspiratorii? Trebuie să fie mai mulți, că doar o minte nu putea să ajungă așa departe. Deci: vaticanu, banca, telefoanele… Cine mai urmează?

Îmi trag sufletul și pantalonii de oraș, înșfac din borcanu de pe dulap buletinu și certificatul de naștere, încalț sandalele și ies pe ușă cu bănuiala că cineva a umblat cu cheia franceză la destinul meu. Scot mașina și de la colț intru ca un făcut într-o coloană ce părea foarte oficială. Un beamve negru cu număr de meai, un suv tot negru cu girofar și două motociclete de aceiași marcă, una în față și una în spate. O să iau o amendă… Sirenele mă stresează. La primul colț mă opresc să îi las pe sereiști și polițiști să se care, dar ei se opresc și îmi fac semn să o iau din loc. Eu nu vreau. Atunci coboară un tip în costum fî închis la culoare ce se apropie de mașina mea. Ei totuși, e vorba de o amendă. Îmi face semn să cobor geamul și îmi comunică pe un ton oficialo-părintesc:

– Domnul Moldovan, suntem escorta dumneavoastră. Avem ordin de la președinte. Dacă vreți să comunicați cu domnul Băsescu ce tocmai a ieșit din audiență de la Vatican, vă punem noi la dispoziție o stație radio. Dar vă rugăm să ne lăsați să ne facem datoria. Misiunea noastră e să vă însoțim și să vă protejăm pînă la plecare…

Ăștia cine-or mai fi?

Istoria, aşa cum o ştiu, reloaded.


Îmi amintesc de o tabără pionierească la Păuleşti, în Argeş. Acolo ne-au învăţat „Trei culori” şi „Pe-al nostru steag” (am aflat mai tîrziu că e şi imnul Albaniei) . Apoi ne-au plimbat cu autobuzele prin Piteşti să dăm poporului de ştire că poţi să strigi în gura mare că eşti român. Lumea se uita la noi ciudat. Nu a existat niciun fel de reacţie, fie ea pozitivă sau negativă.

Apoi am avut parte de prima vizită de lucru la Arad. Am stat cu toată clasa să aşteptăm trecerea „tovarăşului” prin faţa primăriei. A trecut într-o maşină decapotabilă americană. Era împreună cu Maurer. Lumea arunca flori în faţa maşinii. Părea că o fac din proprie iniţiativă. În faţa cortegiului, dintr-o maşină BMW albastră, un maior de miliţie gras şi tânăr în uniformă ne atenţiona la microfon, stând tolănit ca un belfer lîngă şofer: „Aplaudaţi, aplaudaţi!” Şi am aplaudat…

A doua zi a avut loc adunarea din faţa primăriei. Elevii au fost trimişi acasă. Eu locuiam la ultimul etaj, exact lîngă primărie. I-am putut vedea cum s-au dat jos din maşini şi s-au dus spre balcon. Scena balconului va deveni în viitor clasică în istoriografia românească. Păreau oameni obişnuiţi. Apoi a început evenimentul.  Lumea aplauda furtunos. Se strigau lozinci şi chiar strigături populare ce întrerupeau şi discursul lui Ceauşescu. Mi se părea interesant şi emoţionant. Apoi mama m-a chemat şi m-a trimis să cumpăr o căpăţînă de varză de la aprozar sau de la piaţă. La aprozar nu am găsit, aşa că am plecat la piaţă. Se putea circula lejer. Pe drumul de întoarcere, pe strada Eminescu, pe contrasens, apare aceiaşi limuzină decapotabilă cu cei doi ce făceau cu mîna oamenilor de pe trotuar. Cu aproximativ trei-patru zeci de metri în faţa mea, nu mai era nimeni. În urma mea, pustiu! M-am oprit şi eu, am pus toartele plasei de plastic pe mîna dreaptă şi cu varza veştedă atîrnînd, am început anemic să aplaud (ce m-o fi apucat?), în vreme ce cei doi se uitau la mine, singurul aplaudac din raza lor vizuală. Se îndreptau spre aeroport. Păreau obosiţi. Plictisiţi. Nu le-am putut citi nimic altceva în priviri. Nu au schiţau un zîmbet copilului aflat în faţa lor. Dar ne-am privit reciproc în ochi. Însă nu a fost o confruntare. Dar se pregătea una…

În liceu materia istoriei a fost o dezamăgire. Am făcut un singur an. Proful era prea ocupat să îşi citească cursurile de la facultatea de drept ca să ne mai dea nouă câte ceva. Colegii au observat că avea un favorit mai lung cu trei centimentri din cauză că îşi ţinea capul înclinat. Probabil şi atunci când se barberea. Noroc cu biblioteca municipală şi cu librăriile în care uneori se mai găseau carţi bune. Atunci am început să achiziţionez cărţi de istorie.