La-nceput a fost diagnosticul (5)


Acum cîteva zile m-am înscris pe un site de cărți. Te uiți, mai citești cît te lasă și le dai steluțe. Poți să alegi dintre vreo 30 de domenii. Mai și comanzi o carte. Hîrtie sau electronică. Printre genurile alese a fost și Promo Levi, Survival in Auschwitz. Un tînăr italian ce ajunge în lagăr.

Nu m-am așteptat să găsesc atîtea asemănări între suferința datorată unei boli incurabile și detenția într-un lagăr de exterminare. Încerc să traduc:

Zorile s-au ivit ca o trădare; soarele părea să se alăture inamicilor noștri spre pierzarea noastră. Emoțiile ce ne copleșeau, resemnarea, inutila răscoală, abandonare religioasă, frica, disperarea, s-au contopit într-o panică colectivă după o noapte nedormită. Vremea meditației, vremea deciziilor s-a dus. Gîndurile noastre păreau un torent dominat doar de crîmpeiele unor amintiri fericite, a unui cămin aflat așa de aproape, atît în timp cît și în spațiu, și dureau precum loviturile de sabie.

Multe s-au spus și s-au făcut atunci; dar mai bine ca ele să fie pierdute în memorie.

Implacabilul se mutase pe strada mea. Depresia-și găsise cuib la streașina casei mele. Și nu voia să plece.

De aceea cineva din exterior poate schimba ceva. Poate vedea mai bine. Poate ajuta mai eficient. În ciuda tuturor prognozelor. A fatalității. Cel puțin aparente.

De aceea contează să stai de vorbă cu cineva care a trecut prin așa ceva. Și care, deși n-a trecut de partea cealaltă a gardului instituției, îți poate spune că dincolo de lozinca de la intrare și ieșirea de pe scena viilor mai este ceva.

Într-o după-masă am asistat fără să vreau la un eveniment oarecum ciudat. Au trecut grăbite prin fața salonului două fete cu capetele îmbrobodite. Apoi unul dintre foștii mei studenți ce a dat binețe fiecărui salon. Era respectuos. Nu m-a recunoscut. Normal. Aproape că nu mai aveam păr. Și cel ce-mi mai rămăsese era complet alb.

Au intrat într-unul dintre saloanele de la capătul nordic și au început să cînte. Aveau și o chitară. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. N-am sesizat nici o reacție. Nu știu ce s-a mai spus în acel salon. Nu am avut curiozitatea necesară să aflu. Dar totul avea un iz de înmormîntare. Sumbru. Parcă omul era îngropat înainte de a muri. Și eu care sperasem că tinerii vor cînta ceva ce ne-ar schimba mood-ul. Ne-ar da speranță…

Era ciudat să stai la Auschwitz și cineva să intre de la viață ca să-ți cînte ca la Auschwitz. Ce fel de teologie o fi asta?

Dar vine eliberarea! Nu pot fi distrus.

 

 

 

La început a fost… diagnosticul (1)


Am ambiție!

Cîteodată prostească. Cîteodată. Și asta doar pentru că sunt un încăpățînat fără pereche. Dacă aș mai fi găsit unul la fel de încăpățînat, unul dintre noi ar fi murit. De încăpățînare. Trist, dar adevărat. Nu știu dacă asta m-a salvat sau dacă încăpățînarea asta fără pereche m-a condus la situația în care n-am mai putut da înapoi, nu m-am mai putut agăța de încăpățînarea mea, ci pur și simplu a trebuit să raționez și să mai las de la mine. Dureros, dar pînă la urmă benefic.

În urmă cu cîțiva ani (2001-2008) am avut o aventură la limita existenței, plină de adrenalină, nerv și pericole. Eram în mijlocul acțiunii, fie că dormeam, fie că spălam vase, conduceam mașina, mă uitam la televizor sau citeam o carte. O banală plimbare pe dealuri sau ceva și mai prozaic, cum ar fi cumpărăturile la magazinul din sat, se putea transforma într-un eveniment major ce ducea la desprinderea mea de existența pămîntească. Condiția era dată de un diagnostic deloc banal: leucemie. Sau în termeni populari, cancer lichid. În termeni medicali, mai concreți și preciși limfom non-Hodgkin.

O boală fără dureri în primele stadii. Cu toate acestea, dincolo de periculozitatea potențială a unui asemenea diagnostic, pericolul imediat venea din faptul că splina se profila tot mai mult în afara gabaritului obișnuit al abdomenului. Nu mai puteam să-mi relaxez mușchii abdomenului ce se bomba tot mai mult în partea stîngă. Mîncam puțin și des pentru că splina apăsa organele din cavitatea abdominală. Dar dincolo de aceste neajunsuri inerente pericolul cel mare venea din partea unei vene ce ajunsese la 18 mm diametru. Nimeni nu garanta că acestă venă nu se va sparge la o eventuală acțiune violentă. Rezultatul ar fi fost evacuarea rapidă a sîngelui în cavitatea abdomenală. Moartea ar fi survenit în mai puțin de un minut. Era inutil să sun la 112. Chiar și intervenția elicopterului SMURD, pe atunci inexistent, ar fi fost inutilă.

Mă comparam cu personajele din Allien ce creșteau fără să vrea o ființă ce le devora în ultimă instanță existența. Era, o bombă cu ceas. Mortală. Și dincolo de încăpățînarea mea am fost pus față-n față cu o alegere. Trebuia să decid dacă voiam să mor cînd exploda bomba ce crescuse-n mine sau să risc dezamorsarea ei de către profesioniști.

Nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Poate o singură dată-n viață am fost pus în fața unei situații aparent fără ieșire, dar pînă la urmă am suferit doar de stres post-traumatic. Și am scăpat.

În schimb de data asta nu știam cu ce mă confrunt. Veți spune că lucrurile erau clare. Dintr-un punct de vedere așa este. Dintr-al meu era altcumva.

Să mă explic.

Dincolo de diagnostic eram… eu. Dar nu eram singur. Îmi aduc aminte de proful meu de Vechi Testament, Deryck Sheriff (aici găsiți unul dintre articolele sale, cu un an înainte de a-i fi student https://www.google.ro/search?q=derrick+sheriff+London+Bible+College&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=XKfPVInhK8faasyJgAg). Trecea printr-o situație ce nu depindea de el. Nu știu dacă mai credea că Dumnezeu va face ceva. Dar era acolo, preda, era disponibil. Bineînțeles în felul său. Uneori neînțeles.

L-am abordat într-o zi întrebîndu-l de ce nu scrie o carte despre ceea ce se petrece în viața sa. Mi-a răspuns imediat: Cine-ar citi o carte despre suferință? Sunt citite cărțile care se termină cu happy-end. Asta n-are așa ceva…

Cred că despre asta o să scriu și eu.