Lecția Auschwitz-ului


Auschwitz, Shakespeare și Washington au fost primele nume pe care am învățat să le scriu pe litere. Pe vremea aceea Nietzsche nu intra încă pe scena preocupărilor mele. Ulterior am aflat că Oświęcim este numele polonez al localității unde au murit milioane de oameni.

Aseară scanam canalele TV în căutarea unui program interesant. Am dat peste un episod dintr-un documentar referitor la anihilarea evreilor. Nu era ceva nou. Am citit cărți. Dar în acest episod a apărut și Adolf Eichmann. Așa cum spunea unul dintre intervievații programului, și eu am aflat din presă de acest personaj și de procesul său. Deci pînă aici nimic deosebit.

Noutatea a apărut cînd intervievații documentarului au început să povestească reacția evreilor ce fuseseră victime ale lagărelor. Jumătate din populația Israelului se găsea în această postură, direct și indirect probabil. Și s-a tras concluzia că acest proces a dat posibilitatea ca suferințele acumulate și ascunse să iasă la lumină, să fie verbalizate și să-și găsească alinarea.

Deci printr-un act de justiție s-a dat posibilitatea ca cei ce suferiseră pe nedrept să simtă că li s-a făcut o reparație. Cumva, chiar dacă Eichamnn nu era Hitler sau Heydrich, era un pește mare. Aș spune chiar foarte mare. Și în ciuda imaginii sale cenușii, de anonim slujbaș al statului nazist, cîteva priviri tipice celor ce au sau au avut drept de viață și de moarte asupra semenilor lor au trădat personajul demonic.

Gîndul mi-a fugit la încercarea de a-i scoate pe hoții de vază ai poporului nostru de sub incidența justiției. Dacă la circa 20 de ani de la comiterea crimelor procesul lui Eichmann a însemnat ceva, oare ce mesaj transmite ne-culpabilizarea hoților care fac să sufere un popor întreg? Personal cred că sancționarea prin vot o dată la cîțiva ani constituie o pedeapsa prea mică pentru cei ce îi numim eronat clasa politică conducătoare. În lipsa unui concept corect de slujitor al statului pentru binele poporului/cetățenilor.

Ca urmare, este stric necesară judecarea și condamnarea celor ce au furat. Așa se va transmite un mesaj clar poporului: nu mai furați, furtul din avutul statului, a bunurilor întregului popor se sancționează. Mi se pare ciudat cum după 45 de ani de etatizare a proprietății nu am rămas cu un pic de respect față de această proprietate a tuturor. Cine e de vină? Probabil același stat condus de aceiași eronat numită clasă politică ce în 27 de ani nu a înapoiat ce a furat în 45 de ani. dar asta e altă problemă.

Revenind, dincolo de furtul banilor, al proprietăților mai mici sau mai mari, furtul intelectual, al timpului, al vieții noastre, s-a pus la cale și se desfășoară un furt al demnității. Acela al cinstei cetățeanului. Este vorba de o lustrație a hoților. Sau dacă vreți, în termeni religioși, un botez secular ce spală păcatele. Dar un botez inutil ca efect pentru că este lipsit de pocăința păcătosului. Căitu-s-a de faptele sale? Înapoiat-a el ce a furat? Căci dacă nu s-au întîmplat acestea, lecția de justiție adresată poporul român este: Furați căci veți fi iertați!

Poporul român n-are nevoie de o credință în imunitatea unora în fața justiției, nici una într-o justiție chioară ce murdărește harul dumnezeiesc. Poporul român are nevoie de o justiție dreaptă, după faptă. De ce spun asta? Pentru că în afară de judecata magistraților și a lui Dumnezeu urmează cea a istoriei. Chiar dacă prima este eludată, următoarele, dar cele mai dure, deși tributare timpului, sunt ireversibile. Nici istoria, nici Dumnezeu nu iau în calculul final purgatoriul.

Auchwitz? O posibilă lecție a istoriei. Nu cred că cineva are dubii despre cum arată justiția Domnului în cazul său…

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (4) – practică şi doctrină


De-a lungul şi de-a latul istoriei au existat practici şi ceremonii ciudate. La fel de ciudate au fost considerate de către cei ce nu erau creştini botezul şi cina. Nu se putea concepe cum o simplă baie te putea curăţi de toate păcatele săvîrşite într-o viaţă de om. Aceasta nu a mai fost o problemă după adoptarea botezului nou-născuţilor, care nu au făcut nici un păcat şi nu se vorbea prea multe despre păcatul original. Dar botezul nu constituia un monopol al creştinilor. El fusese practicat de alte religii dintre care poate cel mai incitant a fost botezul în cultul lui Mithra, destul de răspîndit printre legionarii romani. Spre deosebire de creştinism care folosea apa, în mithraism botezul se făcea în sîngele unui taur. Se eliminau astfel o sumedenie de întrebări inutile ce apăreau în cazul creştinismului:  cum să fie apa, dacă se cufundă sau se stropeşte, dacă se spune o anume formulă sau alta, ce se face cu apa după botez, dacă se binecuvînta apa, dacă e curgătoare sau nu, sărată sau… etc.? Cum apa se murdărea, era simplu ce se făcea cu ea… Importanţa botezului se poate deduce din marile dezbateri referitoare la acest subiect, declanşate mai ales după Reformă. Nu trebuie să uităm că reformatorii nu au renunţat însă la botezul nou-născuţilor. Botezul a căpătat o aură de mister, împăratul Constantin botezîndu-se pe patul de moarte, el fiind imitat şi de alţi creştini ce vărsau (mult) sînge. La cealaltă extremă s-a ajuns mai tîrziu, botezul fiind atît de important în romano-catolicism încît Conciliul de la Trent prevedea că în lipsa unui preot sau al unui bărbat, chiar şi o femeie putea să boteze copilul nou-născut. Noi şi ortodocşii încă mai aşteptăm să treacă încă cîteva săptămîni ca nu cumva după naştere mama să spurce biserica. Nu este o doctrină, dar este un obicei. Rău.

Cina Domnului sau euharistia i-a determinat pe unii să spună că suntem canibali, de vreme ce mîncăm trupul şi sîngele unui alt om şi că de fapt se mănîncă un copil nou-născut. Cînd aceste acuzaţii au fost lansate creştinismul era mai aproape de o organizaţie secretă decît de un cult al Dumnezeului care a făcut cerurile şi pămîntul. Apologeţii antichităţii au informat despre creştinism susţinînd că suntem oameni la fel ca ceilalţi, diferenţa evidentă fiind viaţa morală pe care o trăiam şi închinarea faţă de un Dumnezeu invizibil a cărui Fiul s-a jertfit în locul nostru pentru păcatele ce unii pretindeau că sunt şterse prin botez. Cina era un prilej de a comemora moartea lui Isus Cristos, astfel că nu avem de-a face cu întrebări de genul: cine are dreptul să se împărtăşească atît cu trupul, cît şi cu sîngele Domnului. Cu timpul creştinismul s-a standardizat şi a devenit mai sigur şi mai simplu, dar în acelaşi timp a început un proces  de chiţibuşare, în care fiecare lucru trebuia enunţat, justificat, explicat, sistematizat şi catalogat. Ca urmare, cu toate că în mărturisirile de credinţă evanghelice găsim cel mult o consubtanţiere, adică elementele cinei, pîinea şi vinul nu îşi schimbă proprietăţile, acestea ne “comunică” trupul şi sîngele lui Cristos prin credinţă, noi optăm pentru o comemorare a evenimentului inţial ce a fost instituit de Isus. Problemele practice ce le întîmpină “puriştii” sunt legate de accidentele ce pot avea loc la o astfel de împărtăşanie: ce e de făcut cu pîinea ce cade pe jos, ce se întîmplă cu vinul rămas. Ortodocşii, greco-catolicii şi catolicii au rezolvat astfel de probleme pentru că la ei cina, la fel ca şi botezul sunt sacramente (şapte de toate), adică prin ele Dumnezeu revarsă o porţie de har, face el ceva, pe cînd noi le considerăm nişte rînduieli lăsate de Dumnezeu, dar care sunt făcute de Biserică, fără a avea un efect asupra noastră. În plus ce să faci cu elementele care deja au devenit trupul şi sîngele lui Cristos şi n-au fost consumate? Pot ele să se risipească?

În istoria Bisericii cina Domnului a dat mult de furcă teologilor şi neteologilor, astfel că la un moment dat numai clerul catolic se putea împărtăşi cu vinul, laicii nefiind demni de aşa ceva. În credinţa populară azima era considerată un panaceu, adică un medicament universal, fiind capabil să vindece orice boală. Celui ce murea a început să i se dea ultima împărtăşanie în speranţa că va intra curat şi fără suferinţă pe porţile raiului. Cina a devenit un ceremonial atît de important, dar atît de preţios cu cît ste împărtăşeai mai rar, chiar şi cei mai credincioşi împărtăşindu-se de vreo două-trei ori în viaţă. Era foarte important să vezi momentul transformării (de fapt elementele cinei nu îşi pierdeau caracteristicile fizice şi chimice vizibile cu ochiul liber sau apreciate prin gust) în timpul elevaţiei, cînd preotul ridica ostia spre cer rugîndu-se. Ceea ce a făcut Isus sa transformat într-o adîncă taină, un mister care nu va putea fi explicat niciodată prin cuvintele omului. De aici mai multe superstiţii: că asta ţi-ar conferi noroc în dragoste, succes în afaceri şi te fereşte de multe rele. dar între teologia populară şi cea a cărturarilor exista o mare diferenţă. Probabil că practica misionarilor şi cea a creştinilor încarceraţi ar trebui să ne readucă cu picioarele pe pămînt (cu toate cvă mă îndoiesc că prea mulţi dintre noi au ajuns să atingă cerul în această practică). De exemplu, în nordul îngheţat, misionarii au folosit grăsime de balenă tăiată bucăţele şi sînge de focă pentru a-i împărtăşi pe băştinaşi, ce habar n-aveau ce e aia pîine şi vin. Dar pentru ei elementele folosite de misionari erau mai mult decît relevante. Un alt exemplu vine din timpul teroarei comuniste din România, cînd creştinii arestaţi abuziv şi condamnaţi la 25 de ani de muncă silnică deţinuţi într-unul din lagărele de muncă au primit un pachet în care se afla şi o sticlă de sirop de zmeură. A doua zi ei au luat cina Domnului, elementele fiind pîinea cu rumeguş şi sirop de zmeură. Har şi bucurie! 

O altă piatră de încercare ar fi punerea mîinilor sau binecuvîntarea, hirotonirea sau dedicarea, ceva ce nu au inventat creştinii. Cu toate că nu este considerată la fel de importantă ca şi cina şi botezul, aceasta este o practică des întîlnită în bisericile evanghelice. Noi-născuţii sunt binecuvîntaţi conform pricipiilor Vechiului Testament, ungerea în slujbă este asemănătoare, cu toate că nu se mai foloseşte ulei. Şi această practică ridică o sumedenie de întrebări de genul: dacă ungerea nu este sacrament pînă cînd cel uns poate îndeplini slujba respectivă? Poţi activa şi în afara Bisericii ce te-a uns? Ce sau cine te dez-unge şi cînd?  De asemenea care este efectul binecuvîntării dacă vedem că din viaţa celui binecuvîntat s-a ales praful şi că trăieşte o viaţă ce n-are prea mare legătură cu Dumnezeu şi sfinţenia sa? În mediul evanghelic există dedicarea unei clădiri, de exemplu cea a unei şcoli, dedicarea anului şcolar şi cîte şi mai cîte. Nu mi se pare că e mare deosebire faţă de sfinţirea casei practicată de exemplu la ortodocşi. Cu toate că nu avem o doctrină în această direcţie, am auzit, şi foştii studenţi de la UEO pot să confirme, a existat o ocazie în care Paul Negruţ a spus că porcul donat pentru cantină de cutare frate este sfinţit pentru Domnul. Nici nu a fost rău la gust probabil. Singura mea întrebare în această direcţie este cînd anume se face această sfinţire, care este garanţia că ea există şi cît anume ţine efectul acestei practici?  Fără glumă, probabil că depinde de gradul de credinţă, de dedicarea, de implicarea şi de importanţa celui ce o face, că altfel ce rost ar mai fi avut să imităm ceea ce a făcut Isus?

N-au uitat nici de spălarea picioarelor. Nu ştiu dacă se mai practică la ortodocşi şi la greco-catolici, dar ea exista, episcopul spălînd o dată pe an picioarele a 12 teologi (studenţi la teologie) în încercarea simbolică de a comemora, imita, ceea ce a făcut şi Isus apostolilor. Mi-ar face mare plăcere să văd practica aceasta imitată şi în biserica evanghelică, în special la baptişti şi la penticostali. V-o puteţi închipui? Oricum Isus nu le-a spus ucenicilor să persevereze în spălatul picioarelor, practica fiind una foarte normală pentru Orient şi pentru vremurile acelea. Neobişnuit era că Învăţătorul, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, le-a spălat picioarele umilindu-se. Un episcop nu poate face acest lucru într-un ceremonial minuţios pus în scenă, după cum nici un conducător de cult baptist sau penticostal nu ar putea face faţă spălînd picioarele a 12 credincioşi de rînd, cu atît mai puţin 12 studenţi. Avem şi noi limitele noastre în ceea ce priveşte simbolurile, comemorările şi practicile. Aici nu mai există întrebări referitoare la ce se face cu apa ce rezultă în urma evenimentului. E limpede…   

Cum lucrurile s-au complicat de la Reformă şi continuă să se complice parcă în progresie geometrică, eu unul aş prefera să revin la simplitatea creştinismului primar, cu toate că nu mai este posibil. Ne confruntăm cu aceste întrebări, după cum catolicii, ortodocşii şi greco-catolicii se confruntă cu unele poate prea complicate pentru noi, ce rămînem sau cel puţin încercăm să rămînem, la o sursă mai sigură şi mai îngustă în ceea ce priveşte autoritatea în materie de teologie: Scriptura.