Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune „Sunt rău.”

Vinovăţia spune: „Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, „Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: „Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, „Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

Adevărul despre biserică, dragoste și alte lucruri banale (1)


Câteva precizări de început.

Aproape că a trecut vara, dar ce, asta a fost vară? Am revenit, pentru unii un pic mai târziu, pentru alții un pic mai devreme. Și eu sunt de aceiași părere.

Atunci când te afli în fața unei instanțe trebuie să juri că vei spune adevărul și numai adevărul so help me God. Sper că lucrul acesta a fost valabil și pe blogul meu, cu toate că nu am scris sub incidența anonimatului. Am căutat să fiu cât se poate de obiectiv și să dau dovadă de curaj atunci când am abordat un subiect. Cu sau fără curaj, dar cu umor sau cu altceva, am fost și voi fi eu.

În al treilea rând, trebuie să menționez pentru unii care nu sunt la curent cu ceea ce cred sau nu cred, că am rupt contactul cu orice instituție eclezială, varianta oficială (ha!) fiind că mi-am luat un an sabatic de cugetare la cele spirituale și mai mult sau mai puțin sfinte. În fine, tot la acest capitol trebuie să menționez că recent am fost convins de valabilitatea teologiei sacramentale protestante și ca atare nu mai cred în oficierea actelor de cult de către așa-zișii slujitori cu funcții (diaconi, prezbiteri, pastori) ce chipurile nu fac parte din cler, dar oficiază pentru că au fost ordinați și sunt curați ca lacrima. Prefer un profesionist pe linie apostolică care își face treaba ca la carte, chestia cu sfințenia unor oficianți rămâne problema lor personală între ei și Dumnezeul lor.

Ca să nu ne pierdem în detalii ar mai trebui să fac unele precizări referitoare la titlu: adevărul este de preferat minciunii, biserica cârciumii și dragostea urii, dar ce facem când acestea nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie sau mai bine zis, sunt cu totul altceva?

Deci, ca să încep, trebuie să spun că mie mi se pare că adevărul a fost transformat în minciună, biserica într-o peșteră de tâlhari și dragostea în ură. De aceea au devenit ceva banal, inutil și fără valoare. O altă întrebare vă va clarifica situația: cine își mai dă viața pentru adevăr, pentru biserică și pentru cel pe care-l iubește? Marele apărător al credinței ortodoxe Gigi Becalli a intrat la închisoare pentru altceva, el războinicul luminii. Mai mult, bisericile tradiționale își fac loc cu coatele ca meritele lor să fie recunoscute în noua constituție. Guvernul, parlamentul, senatul, justiția și alte instituții ale statului se joacă de-a alba-neagra cu adevărul.

Și cu toate astea trebuie să încercăm să facem ceva. Ca să fiu în ton cu muzica, cred că Pink le zice bine.

Deci:

În ultimul timp am fost marcat de faptul că biserica este locul unde se întâlnesc sfinții, doar că de atâta sfințenie nu mai este loc pentru păcătoși. Ce a devenit biserica? O fortăreață din care ieși doar mort și intri doar dacă te transformi asemenea cristalidei într-un fluture perfect. Parcă inițial biserica era acea adunătură de păcătoși ce credea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. O adunătură a rataților de marcă dintre care cel mai ratat era unul pe nume Pavel. Nu am o explicație plauzibilă pentru trecerea de la o adunare a celor vulnerabili la adunarea celor perfecți și invulnerabili. Incoruptibili. Dacă stau să mă gândesc biserica din Noul Testament pe care o tot invocă unii ca prototip perfect se chinuia cu mari probleme. Vorbesc despre ele Iacov, Pavel, Petru, Ioan, îngerii și Luca.

Apoi mă întreb de ce s-o fi făcut vulnerabil Dumnezeu atunci când l-a creat pe om, când s-a legat la cap cu Izraelul și de multe ori când s-a întrupat? De ce s-a făcut Isus vulnerabil și a fost botezat când botezul însemna că ești păcătos și că ai nevoie de iertare? De ce s-a lăsat atins de oameni? De ce s-a lăsat învins de trei instanțe și arestat ca un făcător de rele? Pentru ca biserica să fie perfectă sau vulnerabilă? De ce s-a lăsat biciuit, scuipat, lovit și batjocorit? Ca biserica să nu mai îndure vreo jignire și să îi ardă pe rug pe cei ce credeau altceva? Dumnezeu întrupat în Isus a murit pe cruce. Culmea vulnerabilității.

Îmi aduc aminte de atmosfera din instituțiile noastre de învățământ. Nu era tocmai una marcată de vulnerabilitate. Din contră. Cu toate astea acum ceva timp au anunțat un seminar dedicat creativității, imaginației și inovației. Adică un seminar pentru studenți  (https://www.facebook.com/events/131834337000548/?ref=3&suggestsessionid=3f2378be5a537f3b438716e3c05d8b87) într-un mediu prietenos și relaxat, propice noilor idei. Sper că a fost așa. O singură mențiune: doar vulnerabilitatea crează cadrul propice pentru inovație, imaginația și creativitate. Vulnerabilitatea este cadrul perfect pentru schimbare, ceva ce bisericile și instituțiile de învățământ din țara noastră nu admit. Pesimist? Nu. Depresiv.

Ca să nu rămânem cantonați în depresia noastră cea de toate zilele, hai să recunoaștem un lucru: opusul vulnerabilității, frica și rușinea sunt la mare căutare în locurile menționate mai sus. De ce? Pentru că în caz că vrei să schimbi ceva, să fii altcumva, ți se spune: Cine te crezi? Nu știm noi cine ești? Cam aceleași întrebări cu care a fost confruntat și Isus. Totuși într-un astfel de context, nu te face decât  să vrei să pleci, să te faci nevăzut și să uiți că ai dat pe acolo.

Adevărul dureros despre biserica secolului XXI este că avem o biserica obeză, grasă de atâtea resurse, de cursuri, școli, grădinițe, posturi de radio și teve, întruniri și conferințe, centre și locuri de odihnă, biblioteci, filme, edituri și librării și cu toate astea calitatea și numărul creștinilor devotați trup și suflet este în scădere. Parcă ceva merge pe dos. Parcă rezultatele ar trebui să fie altele. Sau poate mi se pare doar mie.

Cu toate că este percepură ca o slăbiciune vulnerabilitatea, după cum spune Brene Brown, este de fapt un act de curaj. Îți trebuie curaj să schimbi, să încerci altceva, să nu rămâi înțepenit în lege. Să fii botezat ca adult, să accepți să ajungi în ipostaze dificile și să riști să fii jignit, necăjit, bătut sau omorât. Îmbrăcați în armură, cu pavăza lăsată, aflați în cel mai inaccesibil turn al inviolabilei noastre biserici vrem să facem mari lucrări pentru Domnul, cel ce a fost batjocorit, biciuit și a murit răstignit între tîlhari. Parcă nu prea sună a evanghelie a prosperității…

Încercăm să găsim adevărul? Try!

Puterea lui Isus: vulnerabilitatea


În urmă cu cîțiva ani i-am cerut sfatul unui prieten cu privire la o relație cu un eventual prieten. Mi-a spus că doar dacă o să accept să mă fac vulnerabil o să se întîmple ceva bun. Cine știe. M-am făcut, dar nu am perseverat. În urmă cu aproximativ doi ani am încercat din nou, de data asta cu un grup. Mamă ce am încasat-o! Și nu mă astîmpăr.

Mi se pare ciudat că în ceea ce îl privește pe Dumnezeu vorbim (doar atîta facem) despre puterea sa, despre înțelepciunea sa, despre Duhul Sfînt, tot așa. Spunem că Duhul Sfînt e o putere. Hmm… Și uităm ceva ce ar putea să schimbe total fața bisericii și relația ei, a noastră cu toată lumea. Ar schimba și relațiile din biserică. Ar aduce înțelegere și acceptare.  Nimeni sau aproape nimeni nu spune nimic despre vulnerabilitate, rușine, curaj. Mă întreb de ce am căzut în cursa asta, mimîndu-l pe Dumnezeu într-un mod care nu ne face bine, nu ne face creativi și nici nu ne face mai inovatori. Doar îi mimăm puterea.

Cred că Isus s-a făcut vulnerabil și a putut trece dincolo de perdeaua din templu pentru că a îndurat rușinea, nu pentru că și-a arătat puterea, dumnezeirea și înțelepciunea. Un Dumnezeu mort pe cruce ar trebui să ne pună mai multe semne de întrebare asupra crizei în care se zbate atît biserica, cît și creștinul, criza controlului. Nu se vorbește în biserică despre asta pentru că este o rușine, nu se arată asta pentru că trebuie plătit prețul abandonării. Dar foarte puțini dintre noi își dau seama că a da dovadă de vulnerabilitate înseamnă a da dovadă de curaj.

Cum face această femeie, Brené Brown. Ce părere ai?

peTED. com găsiti si traducerea la acest film

Păcat că nu se face asta acolo unde se trîmbițează atît de mult despre valori absolute și eterne!