Cînd îți trece glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a șuierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a șuierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, mi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală.

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a trecut glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă ceva a realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria, alte țări. Întrebarea este: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Lecția Auschwitz-ului


Auschwitz, Shakespeare și Washington au fost primele nume pe care am învățat să le scriu pe litere. Pe vremea aceea Nietzsche nu intra încă pe scena preocupărilor mele. Ulterior am aflat că Oświęcim este numele polonez al localității unde au murit milioane de oameni.

Aseară scanam canalele TV în căutarea unui program interesant. Am dat peste un episod dintr-un documentar referitor la anihilarea evreilor. Nu era ceva nou. Am citit cărți. Dar în acest episod a apărut și Adolf Eichmann. Așa cum spunea unul dintre intervievații programului, și eu am aflat din presă de acest personaj și de procesul său. Deci pînă aici nimic deosebit.

Noutatea a apărut cînd intervievații documentarului au început să povestească reacția evreilor ce fuseseră victime ale lagărelor. Jumătate din populația Israelului se găsea în această postură, direct și indirect probabil. Și s-a tras concluzia că acest proces a dat posibilitatea ca suferințele acumulate și ascunse să iasă la lumină, să fie verbalizate și să-și găsească alinarea.

Deci printr-un act de justiție s-a dat posibilitatea ca cei ce suferiseră pe nedrept să simtă că li s-a făcut o reparație. Cumva, chiar dacă Eichamnn nu era Hitler sau Heydrich, era un pește mare. Aș spune chiar foarte mare. Și în ciuda imaginii sale cenușii, de anonim slujbaș al statului nazist, cîteva priviri tipice celor ce au sau au avut drept de viață și de moarte asupra semenilor lor au trădat personajul demonic.

Gîndul mi-a fugit la încercarea de a-i scoate pe hoții de vază ai poporului nostru de sub incidența justiției. Dacă la circa 20 de ani de la comiterea crimelor procesul lui Eichmann a însemnat ceva, oare ce mesaj transmite ne-culpabilizarea hoților care fac să sufere un popor întreg? Personal cred că sancționarea prin vot o dată la cîțiva ani constituie o pedeapsa prea mică pentru cei ce îi numim eronat clasa politică conducătoare. În lipsa unui concept corect de slujitor al statului pentru binele poporului/cetățenilor.

Ca urmare, este stric necesară judecarea și condamnarea celor ce au furat. Așa se va transmite un mesaj clar poporului: nu mai furați, furtul din avutul statului, a bunurilor întregului popor se sancționează. Mi se pare ciudat cum după 45 de ani de etatizare a proprietății nu am rămas cu un pic de respect față de această proprietate a tuturor. Cine e de vină? Probabil același stat condus de aceiași eronat numită clasă politică ce în 27 de ani nu a înapoiat ce a furat în 45 de ani. dar asta e altă problemă.

Revenind, dincolo de furtul banilor, al proprietăților mai mici sau mai mari, furtul intelectual, al timpului, al vieții noastre, s-a pus la cale și se desfășoară un furt al demnității. Acela al cinstei cetățeanului. Este vorba de o lustrație a hoților. Sau dacă vreți, în termeni religioși, un botez secular ce spală păcatele. Dar un botez inutil ca efect pentru că este lipsit de pocăința păcătosului. Căitu-s-a de faptele sale? Înapoiat-a el ce a furat? Căci dacă nu s-au întîmplat acestea, lecția de justiție adresată poporul român este: Furați căci veți fi iertați!

Poporul român n-are nevoie de o credință în imunitatea unora în fața justiției, nici una într-o justiție chioară ce murdărește harul dumnezeiesc. Poporul român are nevoie de o justiție dreaptă, după faptă. De ce spun asta? Pentru că în afară de judecata magistraților și a lui Dumnezeu urmează cea a istoriei. Chiar dacă prima este eludată, următoarele, dar cele mai dure, deși tributare timpului, sunt ireversibile. Nici istoria, nici Dumnezeu nu iau în calculul final purgatoriul.

Auchwitz? O posibilă lecție a istoriei. Nu cred că cineva are dubii despre cum arată justiția Domnului în cazul său…

NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

De ce PSD și nu PNL? De ce stînga și nu dreapta?


Nu ne jucăm jocul ăla cu de ce una și nu alta. Doar întrebam în speranța că cineva îmi va răspunde. Dar dacă mă uit la cer, la vremuri și la teve, cred că răspunsurile erau acolo înainte de ultima duminică.

De exemplu, știm că dreaptă înseamnă exploatare, asuprire de clasă, domnia capitalului, expansiunea monopolurilor, etc. Ce a făcut PNL pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Nu că n-a făcut nimic. Dar ce a făcut răsunător? Jumătate din poporul ăsta mai ține minte cînd i s-a înmînat cheia de la apartament de către președintele de sindicat al intreprinderii. Jumătatea asta mai ține minte că nu avea grija zilei de mîine. Că era suficient un job. Că și-a putut cumpăra apartamentul din jobul ăla, mașina (așa cum era…) și că se ducea la mare sau la munte tot din jobul ăla. În rest nu prea conta. De ce? Pentru că în casa sa românul nu făcea politică. Pentru că se descurca. Pentru că a învățat să fenteze autoritățile și autoritatea. Pentru că atunci cînd s-a săturat de minciună a preferat să moară decît să mai trăiască o viață fără sens.

Și din nou, știm că stînga înseamnă lupta împotriva exploatării, asupririi de clasă, a domniei capitalului, a expansiunii monopolurilor, etc. Ce a făcut PSD pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Din nou, nu că n-a făcut nimic. Dar jumătate din poporul ăsta nu mai ține minte, cozile, frigul, locuințele mucegăite, daciile proaste pe drumurile proaste, cu benzină puțină, etc. Ca să intri în normalitate nu trebuie să faci ceva extraordinar. Doar să nu mai faci prostiile ce le-au făcut alții înaintea ta.

Un pic de circ și pîine rezolvă lucrurile încă din antichitate. Și la stînga și la dreapta. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta?

Pentru că oamenii din popor ce s-au ridicat fentînd sistemul, ca pe vremea ălorlalți sunt admirați. Acești robinhuzi ai României ce au ajuns la putere, sunt de lăudat. Ei au înțeles ce n-au înțeles alții cu note mai bune la liceu, ca tine și ca mine, cu olimpiade cîștigate la mate, fizică, chimie sau alte materii. Ei sunt acei ce au cîștigat olimpiada la dirigenție. Adică au înțeles că odată lupta de clasă cîștigată, puterea este miza, și că prada trebuie împărțită și cu săracii. Care rămîn tot săraci, că altfel nu ar mai vota cu ei.

Deci moșieri, capitaliști, bancheri și alți investitori și antreprenori, poporul a cîștigat un ciolan și robinhuzii au recăpătat puterea. S-a făcut dreptate pentru că asta a vrut poporul. Poporul a cerut capul lui Moțoc și l-a primit. Acum a cerut puterea și și-a luat-o. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta? De aia!!!

Sec, dar adevărat!

În cărțile de istorie oare se vor pomeni anii de dominație neo-comunistă? Unde ești tu, bunică Rusia?

Un alt șibolet în societatea românească: familia


Periodic apar evenimente ce polarizează societatea românească. Este normal. Este normal să se dea declarații pro sau/și contra. Este normal ca unele instituții să ia atitudine sau să se sesizeze. Libertatea cuvîntului este garantată de constituție. În rest, felul cum este rostit cuvîntul variază de la individ la individ, de la instituție la instituție.

Contează și care este tonul oficial, dar contează care este ecoul acestuia printre cei de jos. Nu de alta, dar de la vorbe la acțiune este doar un pas, uneori chiar foarte mic. Distorsionarea accidentală sau premeditată a adevărului, atitudinea față de celălalt interlocutor sau față de publicul larg poate aduce avantaje sau dezavantaje. Au căzut guverne, s-au destrămat coaliții, s-au produs falimente, au izbucnit crize financiare și s-au declarat războaie din cauze aparent banale. Să nu uităm că în cele din urmă s-a ajuns la concluzia evidentă că cheltuielile au fost incomparabil mai mari față de beneficiile obținute. Dar era prea tîrziu.

Mai trebuie să evidențiem că în România lucrurile se desfășoară cam anapoda. În general. N-aș mai vrea să mai dau exemple, că le știm cu toții. Și acum, familia!

De fapt, discuția începuse în urmă cu ceva vreme, cu marșul rușinii cînd s-a mărșăluit împotriva păcatului (ziceau unii, acum vreo zece ani și mai bine). A continuat cu cazul Bodnariu și acum dăm nas în nas cu familia clasică sau cea formată din parteneri.

Bine că nu suntem somați să luăm poziție, să semnăm o declarație că ne situăm de o parte sau alta. Și cine știe, să fim presați să abjurăm. Sau să sacrificăm pe vreun altar Atunci ar fi mai grav. Dar indiferent cum ar fi, este vorba despre ce credem sau mai precis, ce cred eu sau ce crezi tu despre acest subiect. Asta la prima vedere.

Pentru că așa cum nici un verset din Scriptură nu se tîlcuiește singur, nici poziția unuia sau altuia cu privire la familie nu se poate fundamenta doar pe declarațiile de genul Dumnezeu a inventat familia compusă dintr-un bărbat și o femeie. Pe motiv că la început, iertată să-mi fie observația, cel puțin urmașii lui Adam și Eva au trăit într-un incest inevitabil. Dar să nu deviem de la subiect. Nu știm cum bărbatul a luat mai multe soții și bănuiesc că nu era păcat de vreme ce însuși Iacov/Israel a avut cîteva, ba a avut și cîteva țiitoare și copiii lor au făcut parte din poporul ales. Oare o fi aici o lecție pentru biserică? Care? (Care lecție, care biserică…)

Ei, și acum despre familie și poziție. Deci definim sau nu definim familia, nu este cădere din har. Oricum definiția familiei nu se dă în Noul Testament. Apoi, să nu uităm că azi poporul ales nu mai este legat de țara promisă, de moștenirea pămîntului de acolo, de neamestecarea cu neamurile. Noi suntem neamurile alea și relațiile din societate nu se mai bazează pe proprietatea asupra pămîntului. Ierusalimul este cel ceresc, după cum și Canaanul este undeva fără adresă geografică. Ba de ceva timp cineva a spus că-i mai bine să vinzi tot ce ai și să dai la săraci ca să ai o comoară în ceruri. Și ce-i rămîne familiei? Poate credința. Și mîntuirea.

Dar nu uitați, niciun verset nu se tîlcuiește monosilabic, fără ochelari pe nas și fără să întrebi în stînga și-n dreapta. Drept care trecem la un alt nivel.

Cine m-a chemat pe mine să impun ceva, să somez pe cineva că dacă nu se conformează o să-l dau afară din sinagogă, o să-l chem la judecată în fața sinedriului, o să-i închid, o să-i demolez locașul de închinare și în cele din urmă o să-l ard pe rug. Și cenușa o să i-o împrăștii între cele patru zări, dar mai ales o să-i șterg numele din Cartea Vieții?

Care instituție întreagă la minte, care exponent al credinței în vreun Dumnezeu ar putea să facă asta pretinzînd că respectă întrutotul un Dumnezeu al dragostei care crede totul, suferă totul, acopere totul? O fi dumnezeul musulmanilor? Sau al ateilor? Poate!

Mă întreb de ce o fi murit pe cruce un Dumnezeu care a creat universul? Mă întreb de ce n-a chemat legiunile de îngeri sau de ce nu s-a încruntat puțin la omenirea asta stricată… Poate că a vrut să ne dea o lecție universal valabilă în ceea ce privește puterea, vulnerabilitatea, adevărul, mila, dragostea și cine știe mai cîte care nu le încap toate cărțile care s-au scris pînă-n ziua aceea… Dar același Dumnezeu va veni pe nori, va veni cu judecata și răsplata. Atunci va veni sfîrșitul pentru că va fi un nou început.

PS Dacă tot ne pronunțăm în chestiuni sexuale pe care nu le aprobăm, ce facem cu vrăjitoarele alea? Sau nu mai mai crede nimeni în așa ceva?

Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

Dumnezeu pentru o zi… (1)


Dacă n-ar fi Dumnezeu, Dumnezeu ar fi obosit de mult ocupat fiind să ne împlinească mofturile. Nouă și restului ăstora din univers. Cum îl exploatează domle, de parc-ar fi a lor! Așa că m-am apucat de voluntariat pentru instituția celestă. În afara orelor de pensie.

Cum vin din afara sistemului, toată lumea are încredere-n mine. Toți îmi dezvăluie taine. Și, deși n-o să mă credeți, mă pun bine și cu dracii. Trebuie pe unii să-i trec puntea. După aia mai vedem…

De exemplu, am preluat niște rugăciuni de îmbogățire. M-am dat puțin peste cap și am scos la suprafață niscaiva boabe de carbon. Strălucitor. Transparent. Dur. Ca la vreun milion dă tone. Aici, acolo, pe dincolo. Să aibă toți. Așa că acum caratul a scăzut la mai bine de jumătate. Data viitoare o să umblu la uncia de aur. Am în plan și uraniul.

Ieri, era s-o dau în bară. Tocmai deviasem un fluviu subteran, cînd am dat de petrol și gaze cît să se mute vreo 20 de sateliți de supraveghere a resurselor. Le picau rușilor ultimele exporturi și iar începea războiu… Așa că am scos apa înaintea hidrocarburilor, pe care le-am înfundat mai jos. Din coasta lui Isus n-a curs petrol și sînge…

Hai, gata că și mîine-i o zi!

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi…


Problema iertării este de-a dreptul… problematică. Cel puţin pentru creştini. Din mai multe puncte de vedere.

Primul pentru că Dumnezeu ne-a iertat fără ca noi să ne fi cerut iertare. Ceea ce este problematic. Numai dacă îţi ceri iertare Dumnezeu te iartă. Iertarea potenţială există în jertfa lui Cristos, dar dacă nu catadicseşti să faci uz de ea, creştin sau ne, nu ești iertat. Poate aici ar trebui discutat şi despre merite sau viaţa de sfinţenie… și cum este să-mi cer iertare.

Al doilea pentru că întrebat fiind, Dumnezeu a impus un standard: trebuie să ierţi dacă cineva îşi cere iertare. Chiar dacă nu-ţi place. Dar îmi place.

Al treilea pentru că tot Dumnezeu, învăţîndu-ne cum să ne rugăm ne spune Şi ne iartă nou greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Apare o condiţie. Dacă nu-i iertăm pe alţii, nici noi nu vom fi iertaţi. În ciuda celor de mai sus? Hmmm…

Al patrulea, se spune, adică unii spun, că e bine să-i ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău pentru că astfel nu acumulezi stres, ură, resentimete, ce-o mai fii. Deci terapeutic, este bine să ierţi.

Al cincilea, vine iertarea cu musai. N-ai încotro.

Şi probabil, ca şi mine, te întrebi, chiar trebuie să iert pe toată lumea, pe toţi răii şi pe toţi nebunii? Părerea mea este că nebunii-s mai ușor de iertat, că-s… nebuni. În schimb pe cei ce sunt rău intenţionaţi, pe cei malefici, e imposibil. Probabil că asta presupune un dram de sfinţenie, de har, despre care eu n-am habar şi la care n-am acces. Cel puţin deocamdată. Şi vă dau cîteva exemple.

Primul, este cel al celui ce-şi cere iertare înainte de a te lovi. El are misiunea divină, sau cel puţin aşa crede el. Ca atare, el ştie că te va lovi unde-ţi este mai greu de suportat, şi ca să nu fie învinovăţit de duritate, de tropăire cu bocancii prin viaţa ta personală, îţi cere iertare preventiv. Ca o anestezie. Frate, te rog să mă ierţi, că te fac praf un pic în Numele Domnului, dar n-am încotro. Ai greşit, te lichidez.

Ce poți să zici? Mulțumesc!

La acest capitol sunt unii mai dotaţi decît alţii şi din această cauză sunt percepuţi ca foarte spirituali. Fac chirurgie pe sufletele oricărui enoriaş disponibil. De obicei în spatele darului său se ascunde un pic de autoritate mai mult sau mai puţin bisericească.

Al doilea exemplu este cel al fratelui perfect ce nu vrea să rămînă cu sechele în viaţa de sfinţenie. Şi pentru că el este perfecţionist, îşi cere iertare, trebuie-nu trebuie. El este cel ce se vede vinovat şi vrea asemenea pisicii (o ilustraţie foarte des folosită de un frate din Arad) să se cureţe mereu. Nu contează că pisica e chioară, şi-a pierdut coada şi că i-au mîncat şoarecii urechile, principalul-i că-i curată! Asemenea ipohondrie cred că ar molipsi pînă şi raiul. Nu degeaba catolicii au detectat această deformaţie paranoică la unii studenţi în teologie…

Un alt exemplu ar fi a celor pe care degeaba-i ierţi. Înţelegi că trebuie să-i ierţi, o faci, dar ei continuă în răutatea lor, ba mai mult te acuză că tu trebuie să-ţi ceri iertare de la ei. Malefic de-a dreptul. Oamenii ăştia batjocoresc sîngele Domnului. Iar cînd ţi se spune că aşa pocăinţă ca cea din gura lor nu s-a mai auzit, fugi că n-ai scăpare. Pînă la Dumnezeu te mîncă sfinții!

Ăştia-şi cer iertare în orice caz, la orice oră şi de la oricine, pentru că urmăresc ceva mult mai substanţial. Iertarea lor este motivată politic şi doar marea prăpastie între tine şi ei va face diferenţa.

Şi ultimul exemplu, tot al iertării fanfaronului este iertarea care începe cu dacă. Dacă am greşit te rog să mă ierţi. Păi e clar că ai greşit, dar tu şi cei de teapa ta sunteţi singurii care credeţi că n-aţi greşit. Şi aici fac din nou trimitere la evenimentul tragic din clubul Colectiv.

Cine şi-a cerut iertare? Cine nu şi-a cerut iertare? Cine a demisionat şi de ce? Cine este investigat şi de ce?

Requiem pentru (o) biserică


Mă produc miercurea la radio. Nu-i de mirare că producția mea stîrnește reacții. Asta și urmăresc. Dacă producția mea n-ar face așa ceva, mai bine pescuiesc la copcă.

Cu o indignare sfîntă o doamnă se terifia că mă iau de biserică. Că o critic. (Madam, dacă nu ne criticăm noi, las că ne critică alții de nu ne vedem!) Și gîndeam cu voce tare: Dacă Isus a murit pe cruce ca noi să ne-nvîrtim de trei ori de Paște în jurul unei construcții și să primim/dăm pungi cu dulciuri de Crăciun, atunci una din două: Isus a murit degeaba ori biserica nu este ceea ce trebuie.

Refuz să cred că prima afirmație este adevărată. După cum refuz să cred că cea de-a doua nu este. Dacă Dumnezeu și-a lăsat Cerul, s-a întrupat ca om, a trăit printre oameni, a murit, a înviat și s-a ridicat la Cer pentru noi, atunci Biserica ce continuă să-l ignore pe aproapele are o mare problemă.

Pe de altă parte, dacă doar pentru viața asta ne-am pus nădejdea în Isus, atunci suntem niște ființe jalnice, vrednice de milă. Și atît. Însă dacă după viața asta mai este ceva, atunci mă arunc și în foc ca să salvez pe cel ce arde.

E cazul să cîntăm prohodul unei biserici neimplicate în România. Din cenușa acestei biserici ce stă cu spatele întors la națiune în timpul a trei zile de doliu național trebuie să se nască biserica militantă, implicată, vie și gata de sacrificiu. Dacă pentru niște tineri ce au murit în chinuri groaznice s-a ieșit în stradă și a căzut guvernul. Dacă poporul s-a săturat de corupție, de profitori și de aranjamente politice după un concert rock eșuat, biserica ar trebui să-și re-evalueze agenda. Dacă s-a săturat și ea de corupție, profit și aranjamente politice.

De ce ar trebui să aștepte înaltele fețe bisericești revenirea Mielului pentru a-și arunca-n țărînă sfintele și scumpele coroanele, odăjdiile și scumpeturile acumulate din sudoarea poporului? N-ar putea da Biserica o pildă?

Am ajuns ca Franța înainte de Revoluția din secolul XVIII cînd monarhia, nobilimea și clerul făceau legea. La noi politicienii, îmbogățiții și biserica fac legea. Și huzuresc. Dar noi avem voturile. Cui le dăm?

O biserică bogată a atras totdeauna oameni avizi de bogăție. O biserică neimplicată a atras totdeauna leneși și profitori. Și absenteismul ei a  avut efect asupra moralității poporului. Unul negativ.

Cînd se spune să faci ce spune popa, nu ce face popa e cazul să te întrebi care este menirea unor astfel de slujitori ai Bisericii. Pentru că nu poți impune o ținută morală înaltă de pe o poziție ipocrită.

Nu poți cataloga tineretul ca fiind satanist cînd stai la masă cu minciuna și cu luxul vizionînd nenorocirea propriului popor și afișînd o indiferență de-a dreptul cinică. Poporul n-are ce face cu astfel de biserică. Ba aș îndrăzni să spun că nici Dumnezeu n-are ce face cu o biserică de tipul ăsta.

După 22 decembrie 1989 patriarhul și-a dat demisia. Și bine-a făcut. Apoi a revenit. Și rău a făcut. A fost repetarea greșelii. Nu a fost singurul din istoria bisericii ce a făcut asta.

Dacă poporul nu cere azi demisia patriarhului nu înseamnă că-l și aprobă. Nu. Înseamnă că nu-l mai interesează. Trist. Să fii păstor, dar să n-ai turmă… Să fii bogat, dar să n-ai cui să-i faci un bine. Să-l ai garant pe Dumnezeu și să ți se spună că Dumnezeul tău nu mai e și Dumnezeul lor.

Trist ca un requiem. Requiem pentru o biserică…

Anunț de ultimă oră: experimentul a reușit!


Deschide cartea de istoria bisericii!

Indiferent ce carte românească ai deschide despre istoria bisericii NOASTRE vei constata că autorii consemnează, susțin și argumentează că ființa acesteia a fost conservată în Transilvania prin credința poporului. Vezi mai ales rezistența la impunerea Reformei în aceiași provincie. Vezi rezistența românilor adesea violentă împotriva unirii cu Roma, mai ales între 1700 și 1764. Vezi un pic mai tîrziu botezarea forțată întru credința ortodoxă a ungurilor de către răsculații lui Horea, Cloșca și Crișan, ale căror imortalizare în vitralii se poate constata dincolo de poarta episcopiei din Oradea.

Poporul, poporul și iar poporul. Măria Sa Poporul este lingușit, este împuternicit și este slăvit. N-am nimic împotrivă. Ba chiar îmi place acum.

Dar oare de ce acum?

Acum pentru că a treia zi după potop prea-fericirea sa bisericească a hotărît ca Biserica Ortodoxă Română se implică şi face slujbe speciale la Colectiv şi pentru victime la patru zile după tragedie, patriarhul Daniel oficiind, marţi dimineaţă, o slujbă de pomenire la Catedrala Patriarhală, după care a mers la slujba de îmormântare a femeii de serviciu de la clubul Colectiv şi la înmormântarea lui Claudiu Petre. La clubul Colectiv au fost trimişi trei preoţi de la Administraţia Cimitirelor, care au ţinut o slujbă, în timp ce mulţi preoţi au făcut slujbe în ţară, unii dintre ei donând sânge pentru răniţi. (vezi Mediafax)

De ce TOCMAI acum?

Pentru că patriarhul aceluiași popor iese public (ah, ce-mi place, să sperăm că nu e adevărat!).  După slujba pentru femeia angajată la negru de la clubul Colectiv, patriarhul a fost asaltat de jurnalişti care l-au întrebat de ce slujbele speciale au fost făcute cu întârziere. “Nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce rol are ea. Învăţaţi mai bine ce-i credinţa ortodoxă.” (Mediafax)

Și a spus asta după patru zile, confirmînd că experimentul strict secret preotul invizibil a reușit. Biserica se poate lăuda că a depășit secretele laboratoare din Zona 51, Los Alamos, Celeabinsk și Stara Zagora. Preoții de altfel ultra vizibili în odăjdii colorate, firuite cu aur și personalizate specific, ca nu cumva să se confunde cu poporul de rînd, au reușit, în ciuda tuturor piedicilor puse de stat, popor, istorie și Satana, să fie prezenți la clubul Colectiv încă din prima zi, dar să fie INVIZIBILI.

Ba, în ciuda atîtor afirmații că Biserica invizibilă nu există, Biserica Ortodoxă Română a demonstrat că tocmai ea este această biserică invizibilă. Cel puțin pentru cîteva zile. Nu vă supărați, nici altele nu au demonstrat altceva. Am văzut un singur Monsenior acolo…

Cu chiu, cu vai patriarhul a dat dezlegare la invizibilitate. Nu se cădea, dar și-a călcat pe inimă. Din respect pentru cei morți. Pentru cei vii. Pentru firma ce trebuia protejată. Adînc resemnat, patriarhul a apăsat pe butonul VIZIBIL. Cu mare RETICENȚĂ. Cu durere în inimă. Cu regrete, poate eterne…

Deci, să se facă ziuă! Să vină morții la Biserică. Să le arate preoții și prea-fericirea sa personal ce înseamnă credință. Că politicienii le-au arătat ce înseamnă înaltă ținută morală. Și spirit civic. Și modestie. Și dragoste de țară. Și trai decent. În loc de să trăiți bine, SĂ MURIȚI BINE!!!

Mint oare cărțile de istoria bisericii scrise de școliți preoți ortodocși că acest popor este cel ce conservă și duce credința ortodoxă mai departe? Ce va spune istoria bisericii în legătură cu aceste evenimente?

Primul val al migrației post-moderne


În urmă cu ceva timp, poate zece ani, nu mai mult, am văzut titluri referitoare la migrația modernă. Era vorba de Africa, Sahel, Magreb. Se întreba ce este de făcut. Ce măsuri trebuie luate pentru ca populația unei țări nenorocite de secetă, conflicte, sărăcie să n-o ia din loc in corpore și să declanșeze alte conflicte. Mi se părea ceva de domeniul viitorului sau ceva îndepărtat. Și uite că nu mai este.

Un milion de oameni neprogramați, apăruți într-o țară unde mai toată lumea plătește pentru facilități e o dereglare totală. Ce te faci cu microbii ce-i aduc, cu aglomerația, cu murdăria, cazarea, mîncarea, obiceiurile și infracțiunile. Un popor ce năvălește nu vine de dragul tău, nu va merge la cinema, la concert și nici nu va sta la terasa de vis-a-vis să-și tragă sufletul pentru următoarea etapă a călătoriei. Nu va mînca un tiramisu sau niște frankfurteri cu o bere rece. Practic te confrunți cu un milion de cerșetori, potențiali delicvenți ce nu au nimic de pierdut pentru că ei vor în Eldorado.

Evident, nimeni și nimic nu poate opri acest tăvălug ce înaintează inexorabil spre țintă. Dacă vreți o comparație cu invaziile anterioare, dar violente, acolo numărul era împuținat prin luptă. Cînd resursele invadatorilor se împuținau, invazia se oprea. Moartea, foamea, bolile, frigul sau mocirla le puneau capăt. Nu și de data asta.

De data asta invazia nu a fost tratată militar, civilii habar n-au avut ce să facă, politicienii au declarat vrute și nevrute fără să aibă un mandat din partea alegătorilor. Autoritățile locale și cele centrale s-au bîlbîit în mai multe limbi: turcă, maghiară, sîrbă (croată?), sîrbă (slovenă?), germană… Incompetența s-a revărsat pe ecrane de tot felul. Europa cea avansată și doxată a capotat.

O logică simplă ar fi cerut divizarea migranților începînd de la prima pînă la ultima graniță. Izolarea unor grupuri mai mici pentru a putea gestiona criza și ajuta oamenii cu probleme reale de sănătate, copiii, femeile, bătrînii. Parcă asta-i ordinea la noi.

Ajutoarele trebuiau acordate celor ce erau în coada migrației, apoi celor din frunte pentru a fi impulsionați și izolați. Ajungi în punctul A ți se dă asta, ajungi în B ți se dă astalaltă. Așa cum majoritatea dintre noi am constatat autoritățile au acționat asemenea unui părinte lipsit de idei și timp în fața unor copii neascultători și răsfățați ce și-au propus să-și atingă scopul indiferent de costuri.

Poate nu-i cea mai bună comparație, dar migratorii au obținut exact ce și-au propus, cu cheltuieli minime și fără să respecte cerințele ce mi se cer mie să le respect atunci cînd trec o graniță. N-au plătit pentru transport, pentru adăpost, pentru hrană, n-au avut viză, nici asigurare. Oricine apărut de unul singur la frontieră ar fi fost trimis de unde a venit sau încarcerat dacă ar fi trecut ilegal frontiera.

La ce au servit kilometri de gard în Ungaria? La ce a servit legea imigrației ilegale în Ungaria? Spațiul Shengen mai are sens în acest caz? Sau ce va face Elveția cînd se va trezi cu 100000 de migranți?

Revenind la migrația post-modernă, nu se poate să nu remarcăm că acesta este începutul unei noi perioade. Perioada în care cel ce a văzut că migrația funcționează (mai ales vara) își va programa un pic mai atent viața pentru a supraviețui iernii și a pleca spre nord la începutul verii următoare. Dacă vreți o comparație, această migrație reușită spre inima Europei este, ca efect, exact ce a fost 11 septembrie 2001. Nimic nu va fi ca înainte.

Veți spune că autoritățile se vor pregăti. Da, se vor pregăti ca în România: unde, cum, cîți migratori vor fi primiți. Vor fi alocate fonduri și mijloace, personal și locații. Se așteaptă valul al doilea. Ăsta a fost mai mult o repetiție cu public.

Dar dacă va fi un țunami?

Nu vreau să fiu pesimist, pentru că la o populație de circa 800 de milioane un milion în Europa nu contează (dacă ar conta și estul Europei). În ceea ce mă privește România va rămîne tot România. Cu 50 de mii de migratori, din care în cîțiva ani 90% vor pleca spre vest, România va rămîne la fel de bogată, închistată și retrogradă. Sper să nu ne construim un gard la granița cu Serbia. În anii 50 s-au construit cazemate gigant și acum sunt goale.

Dar mai sper că dintre marile și iresponsabile puteri ale Europei vor înceta să facă trafic de arme în Africa și Orientul Mijlociu. Banul e ochiul dracului și dracul ăsta și-a făcut de cap cu zeci de mii de victime. Acele țări din Europa, cît și Statele Unite ce au provocat, au intervenit și au întreținut conflictele din zonă, să facă bine și să rezolve urmările acestor acte. Pentru că ei o duc tres bien merci, și au profitat de pe urma sistemului neo-colonialist. Cotele obligatorii (știm noi ce-a alea de pe vrea comuniștilor) să fie pentru ei.

Noi am vrea cote voluntare.

În concluzie, al doilea val nu se rezolvă cu întreținerea conflictelor din zonă, cote obligatorii, ele îl vor crea pe cel de-al doilea, al treilea și al enălea dacă va fi nevoie. O migrație de acest gen nu se rezolvă cu comitete, ci cu lideri care își asumă și riscuri. Va fi nevoie de specialiști, nu de diletanți.

Totdeauna o migrația are cauze. Găsiți cauzele, rezolvați-le, nu tratați pueril migrația. Așa doar o încurajați. Acestea fiind spuse, gardurile și legile dure nu își au rostul în fața unor fenomene ca acestea. Migratorii vor găsi căi de a le ocoli sau depăși.

În plus, toată această migrație a dat naștere unui fenomen infracțional inițiat de întreprinzătorii exploatatori ai migrației. Pe lîngă droguri și traficul de persoane cauzat de exploatarea sexuală sau muncă forțată, Europa se confruntă cu un alt tip de delicvență, a traficanților de migranți. Un alt tip de exploatare. Să adăugăm la asta și corupția inevitabilă?

Deci să ne pregătim pentru al doilea val.

Prostia, dumnezeița României


Am tot schimbat titlul. Mai întîi regele. Nu mergea că nu se acorda în gen. Apoi zeul. Aceiași problemă. În cele din urmă m-am decis: Prostia este dumnezeița țării noastre. Cu ocazia asta mi-am adus aportul personal la dezvoltarea limbii române. La mai mare!

Ieri am cumpărat o drujbă. Dacă vreți în termeni tehnici un fierăstrău electric cu lanț. Unde o fi lanțul nimeni nu știe.

M-am dus la Sinter Stop, după ce am verificat pe net cine este dealerul ce comercializează produsul meu preferat. Produsul meu preferat (ce mi-a fost subtilizat de niște adolescenți pus pe furăciuni din pivnița personală între pauza existențială dintre doi cîini personali, cel mort și cel viu) era disponibil și accesibil, conform angajatei de sex feminin cu care am conversat la telefon.

Am văzut-o pe Makita 3541A, am plăcut-o și am plătit-o. Cu cardul. Nici un bai. Ba mi-a făcut un mic discont, și în cutie mai era un lanț de rezervă. Am luat și o pilă și am plecat.

Peste noapte mintea românului cea de pe urmă: ar fi fost mai bine să fi luat una mai mare cu 300 de lei mai scumpă, aproape identică cu cea furată. Așa că telefon la doamna de la firmă: se poate să returnez și să o iau pe aia mare? NU. De ce? Că ea nu-și asumă responsabilitatea. Că șeful și subșeful sunt plecați. Dar probabil că ei ar aproba că vreau un produs mai scump. Și ar putea să-mi dea numărul de telefon al șefului. Nu. Că e în străinătate. Dacă vin mîine cînd șeful…

Sun la Protecția consumatorului Arad și-mi răspunde o tanti ce nu spune cine este. E doar comisarul de serviciu. Îi spun ce și cum și îmi spune și ea ce și cum. Dacă drujba nu e defectă nu o pot returna. Așa e legea. Și-mi explică legea. Dar, zic eu, nu e normal să se poată schimba? NU. Că așa e legea. Dar nu e normal să se facă ca în alte părți? Nu, că așa e legea. Dar în UE? Nu, că așa e legea. Și cei ce fac la noi o fac pentru că așa le iese mai bine comerțul. Și n-ar trebui să se schimbe legea? Să contactez senatorul, depiutatul, parlamentul, uotever dacă… Doamna mă întrerupeam ori de cîte ori voiam să-i deschid un pic cu un depărtător logic mintea și mă aducea la lege. Aia ce se respectă întocmai în țara noastră…

Încerc s-o fac să mă asculte și atunci tace ostentativ cînd eu o întreb dacă n-ar fi bine ca ei ca instituție de stat ce are cazuri din astea vreo mie pe an, cu cîte județe sunt să centralizeze cazurile și să propună comercianților că ar fi în avantajul tuturor dacă și produsele fără defecțiuni s-ar putea returna? NU. Păi domnă nu lucrați la instituția asta a statului? Și ce dacă? Nu e atribuția mea?

Deja stăteam de vorbă cu dumnezeița Prostia. Să conversezi cu prostia personală poate e relaxant, dar să porți un dialog al surzilor cu dumnezeița Prostia devine aberant. Același dialog l-am purtat la aceiași instituție referitor la un tort Doboș după ce inspectorul a recunoscut că nu este un tort Doboș. Am primit răspusn prin poștă că era tort Doboș. Nimic despre contrafacere. Legea-i lege.

Aceiași discuție la fostul Poliție la o coadă de o oră despre eficientizarea serviciului cu un șef îngust ca doamna de mai sus, dar cu epoleți. Aceiași duiscuție după ani de zile la evidența populației Lipova cînd fiul meu de 14 ani avea nevoie de semnătură din partea mamei că stă la domiciliul (culmea!) conjugal. Nimic despre asta pe situl instituției. În schimb nervi, timp, benzină și uzură pentru o chestie absolut inutilă. Să nu se ardă instituția… condusă de dumnezeița Prostia.

Pentru internarea în spital este nevoie de niște acte. Bineînțeles că pe sit se cere una și în realitate alta. Nu te întîlnești cu tehnicianul IT ce administrează situl, ci cu doctorul și asistenta care fac internarea. Pe ei nu-i interesează, Nici pe tehnician. Și aici și- băgat coada dumnezeița Prostia.

La CAS dacă nu apare că ești asigurat trebuie să mergi personal să le dovedești celor de acolo că ești asigurat. Lor le este prea greu să deschidă ușa colegului de serviciu să verifice. Mai bine vii tu cu hîrtii, cu o zi pierdută, cu bani cheltuiți din buzunar. Pe ei îi plătește statul și le dă de lucru dumnezeița Prostia.

Nimeni în țara asta nu are inițiativa de a corecta lucrurile dacă are salar de la stat? Pentru o sesizare prin care s-ar elimina niște nervi, timpi morți, bani aruncați pe apa sîmbetei și salarii plătite degeaba. Exact ca și cu drumurile proaste: dacă se fac prea bune, nu mai trebuie reparate, nu se mai pot lua și da bani dumnezeiței Prostia. Că benzina arsă prin gropi, piesele de schimb și mapopera la nivel național ne costă mai mult decît valoarea drumurilor, nu contează.

Slavă dumnezeiței Prostia, România va fi templul ei etern!

PS Poate ne spune cineva cum de încă se mai ia carnetul de conducere pe 200 euro și în centrul Aradului încă mai sunt schimbători de valută ilegali?

Semnale de alarmă?


Pe net spune cîte un pastor, recent unul baptist, apoi unul adventist, apoi iar unul baptist din America că trag semnale de alarmă. Personal n-am văzut ca bisericile să fie dotate cu așa ceva. Recunosc, nu am fost în toate. Dar în cele în care am fost nu existau în dotare mecanismele de oprire rapidă în caz de pericol. Că la astea sunt bune semnalele de alarmă ce au fost instalate în vagoanele de tren.

Ce admir la acești pastori este că au curajul de a le trage. Cam tîrziu, cam anemic, cam inutil. Trenul bisericii merge înainte așa cum zicea un alt pastor baptist din străinătate ca pe vremea Noului Testament. Pentru că dacă stăm să ne socotim, zice el, nici pe vremea lui P & P (Petru și Pavel) nu era mai bine, dar creștinii erau mai pozitivi, mai optimiști. Și eu sunt optimist și spun că se poate și mai rău!

Eu, asemenea cetățeanului turmentat din renumita scrisoare a lui Caragiale vreau doar să pun o întrebare: Ce ați făcut domniile voastre în ultimii 25 de ani de maximă păstorire a turmei personale?

Funcții ați avut. Oarece sponsorizare extra-bugetară idem. Nimeni nu va demolat adunarea. Nimeni nu va luat nici măcar pisica din prag. Și nici nu ați fost confruntați cu călătorii primejdioase de s-a rupt corabia sau avionul sub voi. N-ați căzut între frați mincinoși. Nu v-a lovit Satana cu vreun beteșug inexorcizabil. Dimpotrivă, vă văd bine mersi, la costum, la mașină, zîmbitori și iresponsabili.

Pentru că dacă ați păstorit turma de mioare, ar fi trebuit să fiți responsabili și să spuneți, că vă asumați responsabilitatea eșecului. Că doar nu victima este responsabilă. Victima cine-i, ca să nu pierdem din vedere esențialul? Ați condus, ați învățat, ați predicat, ați dat exemplu. Cum?

Urmările se văd acum și le recunoașteți, dar e dificil, ba chiar nasol de recunoscut că responsabilitatea vă aparține. Doamne, am dat-o-n bară! Păi ați dat-o-n bară bine, că lucrurile merg mai rău decît pe vremea comuniștilor, cînd nu era permis să meargă mai bine.

De aceea nu este de ajuns să trageți unul, două, nouă, o mie, un infinit de semnale de alarmă! Trageți-vă de păr, sfîșiați-vă hainele, faceți rost de saci și cenușă și vedeți că poate vă pocăiți de toate alea cîte le-ați menționat voi.

V-a ajuns cuțitul la os? Constatați că acum e rău. Ce bine! Asta dovedește că sunteți în deplina facultate mintală și că nu ați luat-o pe lîngă. Conștienți, lucizi, obiectivi în oarecare măsură, a venit ceasul, după cum mărturisiți să vă cereți iertare pentru păstorirea falimentară, pentru conducerea de doi bani. Ați înțepenit în scaune, ați manipulat în așa fel încît ați ajuns infailibili și acum recunoașteți că ați ajuns la capătul liniei.

Bun. Vă rugăm, nu vă mai cramponați de mînerul semnalului de alarmă. Coborîți, dați în primire și dacă vă recunoașteți vina poate veți fi iertați. Dacă nu, nasol!

E vremea unei schimbări masive în România. Mă bucur că ați oprit trenul Bisericii ce l-ați îndreptat spre dezastru. De aici poate continua Isus Cristos.

 

Creștinism… de poezie


De mic copil am urît poeziile. Nu le prea țineam minte, mă fîstîceam (nu s-ar zice, nu?) și mai și plîngeam că nu-mi ieșea! Dar, nu vă speriați, îmi plăcea poezia. În serile de iarnă, la gura sobei și în lipsa tatălui plecat în tură de noapte, mama ne citea poezii de tot soiul. De la Somnoroase păsărele, la Peneș Curcanul și mai cîntam uneori și Mai am un singur dor. În șoaptă, pe ascuns ne fredona Trăiască regele în pace și onor…

Școala m-a făcut să țin minte poezii de lemn proletcultiste, rime grele din După melci, iar lapona Enigel încă mă mai bîntuie în nopțile friguroase. Mihai Beniuc, Dan Barbilian, Alecsandri, Goga, Coșbuc, Eminescu, Blaga, Nina Cassian, Tiberiu Utan și Victor Tulbure au fost unii dintre cei cărora nu le mai pot uita versurile. Dar ca orice versuri, dincolo de conținut, ideea poeziei m-a urmărit insistent, dar fără urmări. Nu am murit la Plevna, Grivița sau Smîrdan, după cum n-am arat ogoarele patriei cu tractorul colectivei pentru a scăpa de haturile și răzoarele impuse de proprietatea privată funciară. Visele copilăriei mi s-au spulberat datorită vîrstei, dar n-am devenit acel om de tip nou care și-ar fi pus întreaga viață la dispoziția partidului, a patriei socialiste sau a cauzei proletariatului. Tezele lui Nicolae Ceaușescu au avut efectul invers scontat.

Dar cînd am devenit creștin am observat un alt gen de poezie. Nivelul declamărilor nu trecea de clasa a VI-a (am avut o vecină actriță, așa că știu ce vorbesc), textele autohtone, cîndva poate vîrful de lance al liricii evanghelice miroseau a pășunism, înregimentare și lipsă de inspirație. Nu mai vorbesc de lungimea unor producții ce te făceau să cazi în dese și prelungi răpiri de un anumit gen.

Cina, botezul, nunta și evanghelizarea, dar mai puțin înmormîntarea, Crăciunul și Paștele, erau toate împănate cu texte re sau răs-produse, știute de mai toată lumea pe din afară, dar citite din carnețele editate cu multă pioșenie, dacă nu cu sfințenie de acum tipică. O nouă apariție era copiată mai ceva ca ultima casetă de muzică populară a fraților Petreuș sau ca să vin mai acasă, de o anumită muzică, cea a fraților Groza.

Nimic rău însă în asta. Oricum și muzica a evoluat cu profesioniști foarte bisericoși. Dar dincolo de declamarea textului producțiilor lirice, mesajul, de cele mai multe ori adresat etajului emoțional, nu depășea condiția unei biserici înguste, n-avea o anume țintă programată, ci părea mai degrabă descărcarea unui covor de bombe dintr-un avion ce se tîra cu motoarele păcănind a-melodic. De cele mai multe ori o biserică inofensivă ce trebuia să livreze un mesaj de care depinde viața ta nu reușea să transmită  prin mesajul liric acuta nevoie de Dumnezeu. Era mai degrabă o foială, decît o sforțare, era un murmur, mai degrabă decît un tunet.

Și mă gîndesc că tot astfel a rămas această biserică: avem un creștinism de poezie. Versurile povestesc despre minuni, dar minunile nu se mai re-editează. Ni se recită texte lirice fără accente tragice, cu tablouri cvasi idilice: sărbătoarea roadelor, a copiilor, a tinerilor, a fanfarelor, a corurilor, a școlilor, a grădinițelor, a cantinelor, a excursiilor, a agapelor și a taberelor. Ca să amintesc cîteva doar.

Și ne mai mirăm că la București se va construi cea mai mare moschee din Europa. Și cea mai mare Biserică din Europa. Că cea mai mare construcție e deja gata și-i adăpostește pe cei care aprobă toate legile.

Ne-am băgat creștinismul în construcții. În investiții pe termen lung. Și am uitat investiția pe termen scurt: omul. Omul pierdut. Sufletul. Creștinismul nostru de poezie n-are impact. Botezurile dispar. Convertirile s-au pierdut. Putem doar să scriem poezii despre așa ceva. Creștinismul nostru a rămas la nivelul vorbelor.   Al meselor rotunde. Al congreselor și conferințelor. Al discuțiilor. Al poeziilor. Un creștinism estetic, dar urît și ineficient, în ciuda intențiilor și a cuvintelor frumoase.

 

Pierdut premier, declarăm nul!


Actele cu o anumită valoare se declarau pierdute la mica publicitate într-un ziar de circulație națională și prin aceiași declarație se anulau. Dacă cineva le găsea și le folosea se ajungea la litigiu, proces, condamnare, despăgubire, bani. De exemplu „Pierdut chitanțier, declarăm nul.” Acum cu asta cred că se ocupă altcineva…

De mai mult timp, tot mai mulți îl imploră pe Țepeș să se-ntoarcă. Să tragă-n țeapă pe cei ce ne-au dat țeapă.

Ei, varianta modernă a lui Țepeș este însuși un țepar ce nu a ajuns să simtă cum e să stai la expoziție pe cea de-a doua țeapă din stat. Nu că ar avea merite deosebite. Omul e doar nesimțit. Țepeșul ce ne țepuiește fără să fie țepuit este Ponta.

Și pentru că s-a dus să se opereze la Poartă, credem că s-a pierdut.

De aceea declarăm conform formulei încetățenite: Pierdut premier, declarăm nul!

Citește și dă mai departe! 🙂

Din ciclul Opriți țara, vreau să cobor: aurul lui Decebal și made în Reșița de pe turnul Eiffel


Un amic în ale naționalismului mi-a spus cu ceva timp în urmă, dar nu pe vremea lui Decebal, că proto-părintele nației noastre (dacă după 2000 de ani am mai fi avut o genă, un cromozom de la el) a avut mult aur. Romanii au fi dus la Roma cîteva care pline cu aur trase de mulți boi. Și că Roma s-a redresat financiar după cucerirea Romei. Iacă deci că am salvat și Roma.

Obiecția mea la aurul dacic ținut la saltea i-au bulbucat ochii amicului cu pricina. Și probabil, dacă nu mai mult ca sigur și unor cititori ai acestor rînduri. Decebal a fost un mare prost! Nu rectific. Că nu se poate numi deștept un om care are tone de aur, se află în război cu cea mai mare putere a lumii și păstrează aurul la ciorap.

De banii ăia putea cumpăra un alt împărat. De banii ăia putea face o alianță anti-romană. De banii ăia putea cumpăra arme. De banii ăia putea angaja mercenari. De banii ăia putea angaja asasini. Sau cel puțin de banii ăia putea incendia podul de peste Dunăre, izola și lichida armata invadatoare. Dar Decebal n-a avut această inspirație. Probabil se ocupa cu astronomia, cu scrierea dacă, cu conceperea ultimului tip de matriță dacică pentru baterea monezilor locale, cu îmbunătățirea relației cu fiica sa, Dochia.

Da, istoria e nedreaptă. Mai ales cu învinșii. Cu cei care n-au știut să profite. Un român a inventat stiloul. Un altul broasca yale. Un altul insulina. Un altul a descoperit aplicațiile sonicității. Și?

Am cunoscut în anii 80 un inginer care a fost șeful programului platformei de foraj Gloria. A ajuns în stare gravă la spital pentru că platforma era în pragul dezastrului. Oțelul se coroda din motive necunoscute. Americanii știau ceva, nu erau siguri, și nu spuneau nimic. El a descoperit secretul și a rămas anonim. Cîte platforme de foraj marin au americanii?

Parcă e o boală. Parcă ne lipsește ceva. E o conspirație a tuturor împotriva noastră sau e ceva în genele noastre dacice? Avem aur, dar nu e al nostru. Avem petrol, dar nu e al nostru. Avem gaze, dar nu sunt ale noastre. Avem telefonie, dar nu e a noastră. Avem curent, dar nu e al nostru. Avem lemn, dar nu e al nostru.

Și culmea, cică pe materialul din care este fabricat turnul Eiffel din Paris este ștanțat Made in Reșița sau Călan sau Oțelul Roșu sau… Am fost pe turn. M-am uitat. Nu scrie așa ceva. Numai dacă un dac mai mucalit n-a dat cu marker-ul pe cînd suia sau cobora treptele…

Stau și mă întreb, zău așa, de ce avem 3 milione de români în afara țării în loc să avem 5 milioane de străini lucrînd în România?

Cu jumătate de an în urmă aș fi zis: De Decebal, măi Traiane!

Din ciclul Opriți țara, vreau să cobor: Eu nu-mi iau țara înapoi…


S-ar putea să mă categorisiți ca un tip lipsit de patriotism. Nu mă supăr. Dar ascultați-mă puțin.

Apar pe net diverse sloganuri ale unor personaje ce deplîngeau starea lucrurilor de acum circa 100 de ani. Un Vuia, un Caragiale, un Iorga, un Antonescu și alții ca ei. În mare oamenii ăștia spuneau că atunci era ca acum. Sau că era nasol. Înainte de Primul război mondial, după și în timpul celui De-al doilea război mondial. În primul am luat mai multe bătute, dar ne-am făcut o țară dodoleață. În al doilea am luat tot niște bătute, dar am dezertat și ne-am subțiat teritoriul. Dar per ansamblu corupție, prostie, sărăcie și tot așa.

M-a pus Ăl-de-Sus să îmi bag nasul vreme de cîțiva ani în Transilvania cu ungurii, sașii, secuii și românii autohtoni de prin 1460 pînă pe la 1764, mai ales din 1700. Lăsînd la o parte  Moldova și Țara Românească unde s-au văzut vînzări și cumpărări de tronuri autohtone, apoi fanariote, ocupație austriacă, turcă, tătară, rusă și de alte naționalități mai trecătoare fără atîta importanță ne-am lichidat să punem mîna pe putere și să mulgem cît putem și cum putem.

În esență, am remarcat că în Transilvania, românii sau cum s-or fi numit în vechime ai noștri, erau grei de cap. Nu pricepeau de unde vin avantajele. Plîngeau și se omorau să-și păstreze vechea lege. Ba se omorau între ei. Fără să aibă capacitatea de a vedea în viitor. Doar trecutul era important: moșii, strămoșii, datinile, obiceiurile dă la noi. Austriecii le-au oferit egalitate în drepturi în dauna maghiarilor, cei mai mulți românii nu au vrut-o. Nu e bună că ne dăm nemți. Nu ne vindem țara! Și tot ce ține de ea. Chit că țara era a ungurilor.

Românul n-a știu să fie pragmatic, să se orienteze. Să devină om politic susținut de o majoritate compactă. Și a pierdut. La 1764 episcopul bisericii ortodoxe române era un sîrb adus din străinătate. Și la revedere pînă la 1848-49 cînd am mai pierdut un tren. Apoi la 1867 cînd n-am mai avut tren pînă-n 1918. Apoi înghițirea de către patria mumă. Gara principală era la București. De ce a confiscat Iorga pe cînd era prim-ministru Lincolnul Banatului din Timișoara? De Mitică!

După care corupția tradițională, sărăcia sărăciei, prostia românului ce le știe pe toate, dar habar n-are de nimic. Cu ce se deosebește situația de atunci de cea de acum? Cu nimic.

Plîngem după industria noastră, ce era sublimă. Plîngem după vremurile eroice, triumfale. Plîngem după ceva ce n-am avut, dar am idolatrizat. Și unii vor să-și ia țara înapoi.

Păi în primul rînd țara asta nu mai e țara aia. În al doilea, dacă tot vrem să mergem înapoi nu o să mai ajungem niciodată „înainte”. Chiar dacă înainte era mai bine! Și uite-așa ajungem să batem pasul pe loc și să fim depășiți.

Ce tractoare făceam! Ce camioane făceam! Ce avioane făceam! Ce irigații făceam! Ce combinate aveam! Cîți navetiști aveam!

Domnilor și doamnelor, după cîștigarea independenței pînă și Algeria și-a făcut industrie și producea camioane. Că așa era moda. Progresul socialist se măsura în indicatori capitaliști vechi de un secol: industrie siderurgică puternică, industrie extractivă, industrie de mașini-unelte și învățămînt gratuit. Acum vedem unde ne-au dus toate, dar idealizăm trecutul ca să uităm de prezent și poate-poate viitorul trece pe lîngă noi fără să ne bage-n seamă. Ceea ce nu este posibil.

Cu riscul de fi catalogat lipsit de patriotism, mie nu-mi mai trebuie țara asta. Țara mineriadelor, a afacerilor corupte, a politicienilor bătuți în cap, a hoților de tot felul, a plagiatorilor și a cabotinilor. Știu că nu există o țară perfectă, dar cel puțin aia nu e patria mea, nu mă doare. Așa că eu unul nu-mi iau țara înapoi. Oricum n-a mai rămas mare lucru din ea.

Hocus-pocus-preparatus!


Formula Hocus-pocus-preparatus este folosită de scamatori. Etimologic cuvîntul derivă din scam, din limba engleză, ce înseamnă înșelătorie. Sau din franțuzescul scamator, ce înseamnă înșelător. Este o formulă garantată prin care ceva normal se schimbă în ceva neașteptat și de dorit sau garantează apariția bruscă a diverse ființe și obiecte: flori, iepurași, porumbei, și femei arătoase.

Magia este inițiată și de agitarea unei tipice baghete magice. Formula, bagheta și publicul deja doritor de magie constituie rețeta destul de previzibilă ce garantează succesul unui de-formator al realității. Cam aceleași condiții sunt îndeplinite și de de-formatorii de imagine și opinie.

Acum se știe că Richard Nixon și-a cîștigat primul mandat de președinte al SUA  datorită unei noi imagini promovate de o firmă de profil. El nu era omul care fusese ales ca președinte, dar a fost transformat pentru piața alegerilor în candidatul ce era de dorit în fotoliul prezidențial. Alegătorii nu au ales omul, ci ideea de președinte întruchipată de politician.

Garanția acestui tip de transformare de imagine sau de fațadă, nu de substanță sau profunzime este foarte tentantă.

De ce nu? Este rapidă, concretă, avantajoasă în ciuda tarei morale ce o incumbă. Recent s-a dovedit că un misionar român într-o țară musulmană poate fi extras de urechiușe din joben ca iepuraș nevinovat. Asocierea unor personaje cu rang înalt de publicitate n-a dus la materializarea dorită, publicului larg fiindu-i servită o iluzie de tipul Now you see me, now you don’t!

Cu toții ne-am jucat pînă la vreo doi anișori celebrul joc internațional Cu-cu, bau! Copii nevinovați, ne căzneam să-l găsim pe ditamai adultul ascuns în spatele palmelor sale de parcă era celebrul Houdini. Dacă nu-și arăta fața la zece centimetri de ochii noștri am fi fost în stare să răscolim lumea întreagă pentru a-l găsi. Noroc că ne jucam, că dacă treaba devenea serioasă începeam să plîngem!

Recent unii și-au creat faima misionarului pe muchia martirajului după aceiași rețetă. De ce avem nevoie și noi creștinii de scamatorii de tipul celor de pe siturile subvenționate de unii și de alții? Poate pentru că și noi le alegem pe cele ce ne întăresc convingerile. Pentru că ne place ca lumea să fie așa cum vrem noi. În ciuda realității ce nu concordă cu realitatea imaginată de noi, ne place să credem că adevărul este cel aliniat convingerilor noastre.

Se știe că manipularea nu reușește doar pentru că cineva oferă produsul manipulator, ci pentru că noi ne dorim acel produs și trăim într-un spațiu în care acest produs are credibilitate sau tocmai noi îi oferim această credibilitate. Această aliniere a cererii și ofertei ne transformă în complici mai mult sau mai puțin activi. În plus biserica a devenit un spațiu deschis unor manipulări de acest tip de la sine înțeles pentru că creștinul ia multe prin credință, nu prin vedere. Creștinul are în genele sale transformarea de la Vechiul la Noul Testament. Are așteptările Apocalipsei cu fiarele de rigoare. Cu catastrofele iminente, inerente și indubitabile.

Din această cauză este mult mai facil să te ocupi de leadership decît să faci ucenici. Un lider creștin fabricat are succes, este mai credibil pentru că merge pe o rețeta succesului garantat. El este autor de cărți. Chiar dacă nu le scrie. El este văzut și certificat de mulțime. Pentru că se bagă în față. Nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce presupune că va face.

De aceea putem victime sigure ale unui misionar virtual îmbuibat cu destule știri și activitate socială (dar virtuală) ce îl fac credibil. Încă din antichitate ni s-a dus vestea că suntem creduli. Nu doar credincioși.

Imaginea de fațadă face mai mult decît o mie de cuvinte. Formula succesului nu înseamnă trudă și suferință, ci unul sau mai multe Hocus-pocus-preparatus. Rostite atunci cînd trebuie, cu bagheta de rigoare agitată pertinent, în fața unei audiențe ce trăiește cu expectanțe îndelung pregătite, nu-i de mirare că reacția este cea scontată. Așteptările ne sunt împlinite la comandă. Scriptura e blocată. Duhul e alungat ca prin vrajă.

De ce îmi vine în minte cel mai scurt verset din Biblie?