Un post de Halloween sau Rece-rece, cald-cald, frige-frige!


În copilărie jucam un joc simplu pe înțelesul nostru, al copiilor. Ascundeam un obiect, și un copil căruia nu i se spunea unde e ascuns obiectul se străduia să-l găsească bîjbîind. Era comic. Era ca o farsă. Căutătorul avea un indicator: dacă se apropia de obiect strigam cald, cald. Dacă căutătorul era în iminența lui strigam frige, frige. Rece-rece, îngheți de frig – strigam cînd căutătorul se depărta de obiect. Jocul era antrenant cu suspans. Cam totdeauna se ghicea unde era obiectul.

Dar trebuie să mărturisesc, în premieră absolută, că o dată am trișat. Ne jucam jocul ăsta în clasă. Am fost invitat pe hol, dar am tras cu urechea, apoi m-am îndepărtat după ce auzisem zgomotul ușii de la teracotă. Era clar că acolo era ascuns obiectul. Nu m-au prins pentru că am fugit departe, ca și cînd nu m-ar fi interesat ce și unde ascundeau. Normal, am găsit obiectul, o călimară cu cerneală, ascunsă în focarul teracotei. Noroc că nu era iarnă și nu era foc.

Mă tem că și în ziua de azi îl ascundem pe Dumnezeu, dar nu avem bunăvoința, curajul sau poate disponibilitatea de a striga celor ce-l caută: rece-rece, cald, cald, frige-frige. Cine ar fi putut interzice balurile tematice de Halloween, petrecerile deșănțate și costumația aferentă în care părinții au investit bani, iar copii vise? Nimeni. Bănuiesc că nici măcar președintele, prim-ministrul, ministrul învățămîntului, un director de școală sau patriarhul României.

Interesant că o țară care nu este interesată, ba chiar îi urăște pe migranții orientali de altă religie, evident pe motive religioase, nu reușește să tragă o concluzie religioasă cu toate descrierile dramatice ale iadului manifestat în incendiul clubului Colectiv. Oameni ce nu prea au habar de religie (victimele) și-au apelat părinții sau prietenii și în contextul dat au spus că sunt în iad. Cald-cald!

Culmea ironiei o constituie afișul evenimentului, un robot în flăcări, titlul albumului ce tocmai se lansa, titlul și textul cîntecului ce tocmai se cînta în momentul izbucnirii incendiului devastator („The Day We Die”). Cu toate că se credeau în rai, participanții la eveniment au trăit o experiență de coșmar aidoma iadului. Pentru unii a însemnat pierderea vieții, rănirea mai mult sau mai puțin gravă sau pierderea unui prieten. Pentru părinți a însemnat un șoc ce se va prelungi ani buni de acum încolo și mai mult ca sigur doar după cîțiva ani vom putea determina adevăratul impact al momentului.

Dar dincolo de suferință, demonul banului și cel al dezorganizării românești tipice în astfel de cazuri, și-au făcut de cap. Cu toate că intrarea a fost liberă, bruma de bani economisiți cu materiale ieftine și ușile de ieșire de urgență blocate au făcut din tinerii participanți niște victime sigure. În plus nici o relatare a celor scăpați (pînă acum), nu aduce a sacrificiu de sine, ci seamănă cu obișnuita reacție scape-cine-poate. Umanist-evoluționist-materialistă. Și e vorba de generația de după 90, cea cu religia la zi.

Creștinii n-aveau ce căuta la un astfel de concert? Cu așa muzică, cu așa texte, cu așa loc, nu cred că s-ar fi aflat acolo un creștin practicant. Unul dintre intervievații de la tv mărturisea că spera ca părinții, cei de afară să se fi rugat pentru cei cărora li se aplicau manevrele de resuscitare. Poate pentru unii a fost prea tîrziu. Rece-rece!

Nu sunt cinic. Mă puteam afla acolo sau puteam avea un copil acolo sau mai degrabă puteam fii participanți într-un eveniment similar. Oricine putea păți așa ceva. Evenimentul în sine demonstrează, o dată în plus, cît de fragilă este viața, cît de ușor se trece de la viață la moarte într-un moment de distracție maximă și cum o intenție bună cade la examenul organizării, planificării și focului. Frige-frige!

În plus, și asta cred că este cel mai important, demonstrează o crasă indiferență față de sanctitatea vieții individului, indiferent cine e acesta. Au pierit vieți tinere, printre care un tînăr de 15 ani aflat la primul eveniment de acest fel și imobilizat într-un scaun pe rotile. Au murit doi dintre componenții trupei și unul dintre organizatori, poate prea detașați realitatea existenței răului latent în lume.

Ironia sorții face ca cei care au crezut că pierduseră un eveniment remarcabil să-și scape viața. Pe plan politic, un vice-prim-ministru pe ducă, un prim-ministru penal se solidarizează cu un președinte îngrijorat și gata să tragă la răspundere penală politica tipic autohtonă e-bine-și-așa. Totuși acești mahări ar trebui să înceteze cu coloanele oficiale și să facă tot ce este posibil din punct de vedere legal ca astfel de tragedii să fie imposibile. Cald-cald!

Dincolo de perceperea evenimentului ca o răzbunare asupra celor ce se închină Satanei din neștiință sau dinadins, ca un eveniment demn de doliu național de trei zile sau ca un test național de solidaritate și gestionare a crizei, poporul rămîne cu un gust amar al unui Dumnezeu ascuns de mai-marii zilei, de arhiereii mai mult sau mai puțin evanghelici sau ortodocși. Cu toți morții și cu suferința insuportabilă acolo n-am întrezărit o față bisericească să ofere ultimul rit, alinare sau solidaritate. Parcă n-am avea mai multe biserici decît spitale! Parcă am fi într-o țară total secularizată sau paralizată de demonul indiferenței preoțești.Rece-rece, îngheți!

Încă îl căutăm pe samariteanul milostiv? Evident e nevoie de un tip autohton de samaritean, mai ne-milostiv, așa cum am mai pledat în urmă cu cîțiva ani. Din cîte observ nici preotul, nici levitul nu au înțeles lecția. În schimb jos pălăria în fața celor ce au donat sînge! Ei au înțeles ce înseamnă mila.

Deci într-o țară cu mai multe biserici decît spitale, spitalele au fost cele ce au dus greul. Una dintre instituțiile cele mai hulite, cea a sănătății naționale a fost la post. Cred că face imposibilul. De ce nu angajează Biserica să facă, sau cel puțin să încerce să facă imposibilul? Dacă tot îl are girant pe Dumnezeu… Dar mă tem că în domeniul acesta instituția stă sub nivelul spitalului. Din păcate. Sau poate tocmai din cauza păcatelor. Ale sale. Cald-cald?

Să-l mai ascundem o dată pe Dumnezeu, să încercăm cu cald-cald, frige-frige? Bine că Dumnezeu ne mai găsește încă. Doar că uneori mediul frige tare. Un copil ce trișează la un joc banal, nu înseamnă mare lucru. Se rîde. Dar să trișezi ca adult, cu pierderea atîtor vieți omenești, cu atîta suferință, cu cheltuieli inimaginabil de mari față de costul unui burete ignifugat și a unui tavan pe măsură, dar mai presus de toate să-l ascunzi pe Dumnezeu prin absența din mijlocul suferinței, este inadmisibil.

Și apropo: acum 498 de ani Martin Luther și-a afișat cele 95 de teze ce au declanșat Reforma. Happy Reformation Day!

Iohannis neamțu și Ponta… turcu!


Hai să luăm toate bilele negre ale neamțului Johannis și să le enumerăm:

1. e neamț,

2. e lutheran,

3. nu are doctorat,

4. ca primar n-a făcut nimic în Sibiu,

5. a trecut la PNL,

6. n-a plagiat,

7. n-a lucrat la stat în funcții prea importante.

Și acum să enumerăm pe ale albe ale lui Ponta:

1. e român,

2. e comunist ortodox,

3. are doctorat în drept,

4. are mari realizări ca procuror, că de aia a fost avansat,

5. este în PSD, unde a ajuns mai sus ca Geoană,

6. a plagiat, deci știe carte,

7. n-a fost atras de salariile mari de la privați, a lucrat doar la stat.

Nemții au venit în Transilvania în valuri. Au și plecat sau au fost vînduți de stat Germaniei Federale în anii 70-80. Alții au fugit de cît de bine era. Iohannis a rămas. Și Ponta.

Ștefan cel mare i-a lăsat cu limbă de moarte fiului său să închine țara. Știa că nu o să fie mare conducător. Leșilor sau turcilor.

Ne-am bătut cu nemții în Primul și în Al Doilea Război Mondial. Am fost obligați. Dar n-am auzit de trădători nemți pe plan local. Cui să mai vîndă țara Iohannis? Germaniei? Poate n-ar strica… Cui i-ar vinde-o Ponta? Turciei? Ponta Turcul? Parcă nu sună bine.

În anii 90 spuneam că soluția cea mai rapidă ca România să iasă din comunism era să declarăm război Statelor Unite. Și să pățim ca Japonia. Aș fi vrut eu! Poate acum ar trebui să declarăm război Germaniei. Înainte să ne declare Rusia nouă. Și să avem PSD-ul coloana a 5-a.

Să ghicesc unde ar fi granița? Se cam vede!

sursa: http://www.frontpress.ro/2014/11/dvizarea-romaniei-este-posibila-o-reconciliere-politica-a-regiunilor-romaniei.html

 

Securitatea lui Mihai Pelin și nu numai


sursa: alte armate

Citesc, cît să nu mă plictisesc, Operațiunile Melița și Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, a lui Mihai Pelin, Compania, București, 2007. Adică o citesc în amestec cu Răcani, pifani și veterani. Cum ne-am petrecut armata, a coordonatorului Radu Paraschivescu și alte somități în ale culturii, Humanitas, București, 2008. Plictisitor de istoric, romanțat și astringent e Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, Proiect, București, 2007. Nu știu  pe unde au mai încăput celelalte trei cărți, legal achiziționate de pe cardurile fiilor mei minori…

În fine, de remarcat că la început arabii se mai luptau între ei, erau copleșiți de zvonurile despre trădările creștinilor (ce nu i-au trădat, ci din contră), de cele ale superiorității militare ale francilor, și cîte și mai cîte. Interesantă carte, dar parcă un pic pre sîcîitoare. Istorie, istorie, istorie.

Melița bate eterul Europei Libere. Glumesc. Zice autorul în Întîmpinare la ediția a doua că serviciile de spionaj comuniste nu puteau depăși în calitate regimurile de unde proveneau. Și banii lor. Nu se putea ca într-o Românie în care mai toate lucrurile mergeau de-andoaselea, Securitatea să meargă de-a binelea. Logic. Dacă nici un ceape nu mergea bine, nu o fi mers secu altcumva. Tot logic.

Ca exemplu stă urmărirea inginerului Nicolae Manolescu timp de nouă ani pe simplu motiv că fusese confundat cu criticul literar Nicolae Manolescu. Acoperirea cu hîrtii, lenea, incompetența și plictisul securiștilor au colaborat la căderea regimului ce nu mai reușea să miște nimic în țara aia. Acum ce ne-o mai mișca? Un Ponta, un Iliescu damblagit, un pușcăriaș Năstase, un Băse chelios sau un Antonescu ilizibil? Că de DD, Gigi, și alți indivizi cu iz de Mudava nu cred că o mai fii vorba în contextul zăngănitului de arme la poarta de est. Așteptăm vorba aia din vechime: tulburarea apelor. A venit! Pe bune.

Și ca să n-o sfîrșesc apocaliptic cu mincinile lui Putin, a ministrului lui de externe și a presei ruse aliniate sovietic, nici nu văicărelile Occidentului ștruțizat în nisipul euro-atlantic bîntuit de spaime islamiste cînd cronice, cînd acute de peste hotare, să-i zicem cîte una-două din Radu Paraschivescu a cărui interviu l-am ascultat pe telefon în Purgatoriu. Zic cei 14 trupeți mai toți teriști că armata a fost așa și pe dincolo. Confirm. ba a fost și mai nasoală. Chiar și mai bună. Nu s-alege!

Un lent-colonel, ofițer superior, deh zice: ,,Aflu eu care-i mîna criminală care-a dat cu picioru-n ușă!” Sau: ,,Voi sunteți cinzeci și ceva de boi, iar eu sunt unu singur!” – demonstrînd incapacitatea dedublării la persoana I-a. Sau un lent-major, ofițer inferior deci, băgîndu-și capul într-o sală de clasă pe cînd 2 trupeți se pregăteau de curățenie: ,,Bre soldat, ia împărțiți sala asta în trei părți egale și luați fiecare cîte-o jumătate!”

Nu-i de mirare că mai acu cîțiva ani boboru român avea mare încredere în armată și biserică. Despre biserică data viitoare!

Fundamentaliști din toate țările uniți-vă! Teoria conspirației vă unește!


sursa:http://www.elefant.ro/carti/conspiratii-si-scandaluri/islamistii-cum-ne-vad-ei-pe-noi-156345.html

Citiesc și recitesc de cîteva zile Anne Nivat, Islamiștii. Cum ne văd ei, Corint, București, 2011. Prefața scrisă de Dominique Wolton.

Nivat merge în 2005 în Pakistan, Afganistan și Irak și se întîlnește cu islamiști. Cu Abdoul Rashid Ghazi, aflat în arest la domiciliu în Pakistan din 2004, director adjunct al unei madrasa de 2500 de băieți și 3000 de fete. Cu Anis Ahmad, director adjunct al Institutului de Studii Politice din Islamabad. Cu Abou Bakar Siddique, redactor șef al uni ziar, doctor în studii religioase, licențiat al Universității din Cairo. Cu Atiq-Ur-Rehman, directorul madrasei Jamia Islamia, membru al partidului islamic de opoziție Jamiat Ulama Islam. Cu Ahmed, refugiat din Afganistan, instructor la Abou Hanifa ce formează institutori pentru medrasa. Foarte interesantă discuția cu șoferul său, tot un refugiat afgan.

În Afganistan Nivat se întîlnește cu Sardar, un vechi perieten, Sami, Daoud, apoi cu un reprezentant al talibanilor.

În Irak ea se întîlnește cu Nidret, o turcmenă, profă de limba engleză la universitatea din Kirkouk, cu Leila, victima unui atentat, și soțul ei Hussein, șiit, apoi cu fra Youssouf Mirkis de la mănăstirea dominicană din Bagdad,Walid Al- apoi cu Tariq Al-Hashimy, directorul adjunct al Partidului Islamic Irakian. Ea îl intervievează și pe șeicul Abdel Salam Dawoud Al-Kubaisi, liderul Asociației suniților ulema. Este primită de către Walid Al-Hilly, un înalt funcționar al partidului șiit Dawa.

La Falludja ghidul Omar îi facilitează un interviu cu Youssouf, emir al Armatei lui Mohamed.

Indiscutabil ceea ce spun oamenii ăștia e mult mai interesant decît ce debitează cei ce n-au pus piciorul într-o țară musulmană, darămite una islamică. Printre temerile islamiștilor se numără, globalizarea, influența media, recrudescența pornografiei, a nudității, a imoralității în general. Frica că un grup de mari bogătași dețin frîiele puterii asemenea unui guvern mondial ce hotărăște ce vrea fără să țină seama de identitatea religioasă. Vă sună cunoscut?

Musulmanii, dar mai ales islamiștii nu își dau seama de ce Occidentul nu pedepsește la fel violul și crima, pentru că ele atentează în mod egal la demnitate. În același timp atît Occidentul, cît și islamul recurg la stereotipuri, la descrierea caricaturală a celuilalt, în ultimă instanță la demonizarea celuilalt.

„Othernessˮ sau alteritatea este total desconsiderată de fundamentaliști. Mi se pare interesant că tocmai eliminarea alterității duce mai repede și mai ușor la realizarea globalității, la o conducere mai ușoară și la manipularea facilă în cazul apariției unui guvern mondial. Partizanii unui dumnezeu dur, intransigent și răzbunător, fundamentaliștii cer lichidarea celorlalți ce nu sunt ca ei. În numele cui? A ce?

Dacă nu sunt capabili să-și imagineze altcumva fericirea pe pămînt, să nu ne mirăm că ne pasc mai multe războaie, că pacea se face prin uciderea celuilalt și că drepturile și libertățile vor fi restrînse. Teoriile conspirației se vor înmulți, serviciile secrete și măsurile de control, îngrădirile de tot felul se vor înmulți.

S-ar putea ca islamiștilor și în general musulmanilor să le fie mai ușor, avînd în vedere că islam este supunere, dar niciunde în partea asta de lume teroarea și asuprirea nu a biruit. Amenințarea islamică sau islamistă este o reacție ce poate fi explicată, chiar înțeleasă. Islamul concentrează nemulțumirile, frustrările și angoasa credincioșilor musulmani. Țintele predilecte: armata de ocupație, bazele militare, colaboratorii. Cam aceleași cu țintele aliaților din Al doilea Război Mondial. Cine mai are dreptate?

Teologia românească cea de toate zilele sau Miroslav Volf, Budha și testul elefantului


sursa:http://www.mbird.com/2012/09/knocked-unconscious-part-ii/peanuts-theology/

Teologia românească cea de toate zilele era calmă, distantă, pioasă și la locul ei. Cu greu puteai găsi un autor autohton evanghelic înainte de 1990. Mai mult îl bănuiai pe Richard Wurmbrand decît îl știai. În schimb stăinii erau pomeniți numai de bine. Nu contează cine erau, contează cum erau apreciați. Mai tot credinciosul avea acasă cîteva cărți de teologie populară intrate ilegal în țară. La astea se adăugau cărțile de cîntări, sau pe limba noastră cîntece bisericești, ce enunțau și ele o anumită teologie. E adevărat că autorii cîntecelor proveneau din diferite straturi ale credinței creștine, dar tocmai asta mă face să mă întreb cum de înainte de 89 nu ne dădeam cu cîntecele-n cap și acum ne dăm? Nu conta cine-i autorul (de cele mai multe ori enoriașul din bancă habar n-avea cine a scris textul, cine a compus melodia și din ce denominație face parte) și se cînta fără încruntări de sprîncene. O tempora! O mores!

Tot înapoi în România anilor 1990 baptiștii și penticostalii școliți la școlile profesionale de pastori de la București (ITB și ITP) și nu numai, au avut parte de un șoc cînd au stat față-n față cu cîțiva profi, doctori în teologie, cu studii făcute pe bune în adevărata lume academică, nu în România savantei de renume mondial ce polimeriza și poli-pruniza specific polimerii. A se citi Elena Ceaușescu. Tinerei sub 40 de ani le dădeau cu tifla eroilor credinței ce lăsau de obicei biserici întregi cu gura căscată după predici fulminante. Era bătaie de joc? Nu era bătaie de joc. Era realitatea. Senzația pe care ți-o lăsa o astfel de întîlnire era una de neputință, de inutilitate și primitivism. Și era vorba de teologie anul I made in GB! Ani și ani de studiu, de interpretare, de aplicare și de dogmă erau puse sub semnul întrebării. Teologia noastră cea de toate zilele era sub asediu. Care teologie?

Participanții cursurilor deja școliți autohton aveau un ego atît de mare încît unul dintre profi a prorocit că cutare personaj nu va îndrăzni să ia teologia de la zero de teamă să nu fie flituit de tinere de 18-19 ani cu convingeri la fel de puternice, dar diametral opuse. Chiar aș fi vrut să asist la o astfel de dezbatere teologică… Unii n-au riscat și au obținut doctorate fără studii în  teologie.

În fine, dacă tot vorbim de teologia noastră cea de toate zilele, după 1994 unii au suferit un șoc constatînd că pregătirea profilor de teologie în exercițiu la București era una pe măsura teologiei noastre cea de toate zilele. Parafrazîndu-l pe Caragiale se putea afirma că teologia asta era sublimă, dar lipsea cu desăvîrșire. Nu e un secret că domniile lor au scos cărți utilizînd această teologie de succes. Cărți ale unor autori străini și-au schimbat titlul, un pic textul și s-au tras concluziile ce trebuiau să rimeze cu teologia noastră cea de toate zilele. Apoi cărțile au ajuns pe rafturile bibliotecilor. Personale sau instituționalizate. Ei eu continuat să predea. Nu ar trebui să ne mai întrebăm care este calitatea teologiei lor, ci ce fel de teologie au născut în tărtăcuțele celor ce le-au citit produsele. Rezon! Cred că s-a închis cercul. Sau cerul…

Și acum despre Miroslav Volf. Păi nu este nimic de spus despre Miroslav Volf decît că a căzut în mediul românesc cu o astfel de teologie și că este judecat conform acestei teologii. Nu numai de teologi ci de tot felul de cititori de teologie românească, cea de toate zilele. Ce bine că Volf nu știe cine suntem, nici cum gîndim. Să sperăm că n-are prea mulți prieteni p-aici care să-i spună adevărul!

Volf a fost atacat, luat în derîdere, ironizat și minimalizat de teologii amatori de teologie populară românească. Ce știu ei despre Volf? Mai nimic. Dar asta nu contează. Volf le insuflă neîncredere, nesiguranță și dubii. Care ar fi motivele? Cu siguranță se găsesc în conținutul prelegerii de la ITP și printre rîndurile cărții recent traduse în limba noastră. Sau altundeva.

Și acum despre Budha. Nu vă speriați, n-am trecut la hinduism, nici nu sunt adeptul cristbudismului. Dacă cumva așa ceva chiar există. Dacă nu există, precis se va găsi un român vajnic care să-l inventeze. Sper să nu fiu acuzat de cristbudism, dar le dedic amatorilor de teologie românească o istorie povestită de Budha.

„Cîndva, demult, trăia un împărat, care chemându-şi servitorii, le-a spus:”Adunați-vă cu toţii, servitori credincioşi, apoi mergeţi de strângeţi la un loc pe toţi orbii din naștere din împărăţie, pentru a le arăta un elefant.”
„Prea bine, mărite” au spus servitorii, după care fiecare a plecat spre a îndeplini voia împăratului lor.
Când toţi orbii au fost adunaţi în locul desemnat de împărat, acesta a venit în mijlocul lor şi le-a spus, „V-am adus un elefant”. Un orb a pipăit capul elefantului, altul orb trompa, altul urechea şi aşa mai departe, fiecare crezînd că ceea ce a pipăit a fost un elefant.
Apoi împăratul îi întrebă pe orbi cum arată un elefant.
Cei care au pipăit doar capul elefantului au spus că elefantul este ca o oală. Apoi cei care au pipăit doar urechea au spus că elefantul este ca un coş de fructe; cei care au pipăit colţii de fildeş ai elefantului au spus că elefantul este ca un plug; cei care au pipăit trupul elefantului au spus că elefantul este ca un grânar; cei cărora au pipăit picioarele au spus că elefantul este ca şi coloanele ce susţin un templu; cei care au pipăit coada au spus că elefantul este ca o perie, iar cei care au pipăit trompa au spus că elefantul este ca un șarpe mare.
Apoi toţi orbii adunaţi în acea piaţă au început să se îmbrâncească şi să ţipe:

„Așa arată elefantul!”

„Ba nu, elefantul nu arată aşa!”

„Ba da!”

„Ba nu!”

În curând lucrurile au scăpat de sub control şi orbii s-au luat la bătaie.

Maestrul a încheiat, spunând „La fel sunt şi aceşti oameni ce își dau cu părerea despre lucruri pe care nu le-au văzut… Prin ignoranţa lor, sunt exact ca orbii din povestea cu împăratul: certăreţi şi deformând realitatea într-un fel sau altul.

Există în România niște indivizi ce pretind că sunt teologi. Adepții acestei teologii, cu sudalme și afurisiri l-au înghesuit pe Miroslav Volf într-o cutie cam strîmtă. Una bătută-n cuie. Pe măsura teologiei lor.

Avioanele mele (1): „iepoca comunistă”


sursa:http://www.designboom.com/art/30-second-timelapse-of-airplanes-landing-at-san-diego-airport/

Avioanele apăruseră devreme în viaţa mea. Nu aveam prea mulţi ani cînd am început să fug la ferestrele ce dădea spre Sfatul Popular pentru a vedea cursa ce venea de la Bucureşti. Erau sovieticele IL 14 zgomotoase, monoplane, bimotor în stea, cu roată de bot. Cîteodată mai apărea şi cîte unul mai vechi cu bechie. Erau ale Taromului. De fiecare dată le urmăream cu privirea pînă cînd dispăreau, undeva în dreapta, peste clădirea ce adăpostea restaurantul „Bulevard” şi ARLUS-ul. În afara avionelor sovietice am dat fără o ordine anumită de o mulţime de alte aparate, mai vechi sau mai noi, am început să citesc cîte-n lună şi-n stele despre piloţi, constructori, raiduri, mitinguri aviatice, recorduri, baloane, avioane şi în cele din urmă rachete şi reactoare, sau avioane cu motoare cu reacţie.

În biblioteca şcolii am dat peste cîteva cărţi mai vechi, una dintre ele cu schema Bristolului Blenheim din Al doilea Război Mondial, cu secţiuni tridimensionale, date tehnice, tot tacîmul. Citeam extrem de mult despre aviatorii sovietici şi îmi amintesc cum unul dintre ei se lăuda că el a vrut să dea examenul de zbor mono comandă pe un aparat sovietic cu toate că era mai greu de manevrat. A capotat la aterizare din cauză că i-a alunecat cisma pe palonier. Comisia a sosit la locul accidentului, el ieşise deja de sub avion şi a dat raportul. Preşedintele comisiei l-a întrebat ce s-a întîmplat iar el i-a raportat că îşi făcuse singur o pereche de cisme pentru eveniment şi i-a alunecat talpa nou-nouţă. Ofiţerul a fost uimit, mai ales că şi-a ales un aparat sovietic mai dificil şi nu l-a dat afară din şcoală. În cele din urmă a ajuns un pilot foarte bun.

Tot ruşii zburau la foarte mare înălţime cu balonul, dar nimic despre dirijabilele nemţeşti sau despre alte baloane. După epoca sovietică începuseră să îşi facă apariţia şi cărţi cu eroii noştri naţionali. Am citit despre Vuia, încercările sale de zbor din Paris, apoi reuşita sa, eforturile brazilianului Santos Dumon şi ale lui Bleriot. Ajunsesem să ştiu ce e aia un biplan, un planor şi ce a făcut Otto Lilienthal care şi-a confecţionat propriile planoare. Nimic despre cei doi fraţi americani Wright.

În cele din urmă am dat şi de Aurel Vlaicu şi am citit despre încercarea sa de a ridica un planor în Bibţinţi, cînd o zburat sora sa mai mică. Nu exista literatură despre avioanele din Primul Război Mondial şi nu era posibil să găseşti pe cineva care să aibă aşa ceva, era o zonă interzisă. Apoi au apărut cîteva cărţi despre marile raiduri aeriene din perioada interbelică. Unul dintre piloţi aterizase forţat în Chile şi mersese pe jos printre gheţari timp de şase zile şi şase nopţi. A ajuns cu bine înapoi în civilizaţie. Apoi a mai fost un pilot ce a aterizat pe o cîmpie tot în America de Sud şi şi-a rupt trenul de ateriţare în singura groapă existentă pe sute de kilometri patraţi.

Tatăl unuia dintre prieteneii mei avea pe aripa din faţă de la bicicletă un aparat Stuka din aluminiu şi văzîndu-l în nişte benzi desenate din Cravata Roşie în serialul Tînăra Gardă, a cărui personaj principal era Zoia Kosmodemianskaia, am hotărît că trebuie să aflu mai multe despre el. Tata îmi povestea despre un Me 109 care a aterizat forţat în lunca Mureşului în Micălaca în Al doilea Război Mondial. Pilotul fusese dus la spital şi motorul avionului s-a oprit doar cînd s-a terminat benzina. Părea un basm!

La vîrsta aceea desenam avioane, ciopleam avioane, ca să zic aşa, răsuceam avioane (de hîrtie). Cel mai frumos vis, pe care nu-l voi uita niciodată a fost cînd am visat că zbor. Nu exista senzaţia de greutate. A fost fantastic!

Pe deasupra Aradului mai trecea cîte un mic bimotor, un Aero 45 cehoslovac, uneori apărea cîte un aviasan, de fapt un IAR 812 foarte asemănător cu un Fiesler Storch german din vremea războiului. Cel mai interesant a fost raidul aerian ce a trecut prin Arad şi zeci de avioane de mici dimensiuni au survolat oraşul după care au aterizat. Cel mai rar trecea vre-un elicopter al armatei, de provenienţă sovietică. Cam prin 1970 au apărut KA 28 bimotor, birotor sovietic, americanii avînd un aparat asemănător, mai vechi, dar cu motor cu piston. La sfîrşitul anilor 60 vedeam la televizor Ziua aviaţiei, cu planoare, Zlinuri şi Miguri făcînd acrobaţie vreme de vreo două ore. Era renumit Calotă Ştefan ce se tot învîrtea cu Zlinul dublă comandă şi nu pricepeam de ce stă pe locul din spate.

În fine mai trecea cîte un Mig 15 sau 17. După un timp Il 14 a fost înlocuit cu AN 24 cu care am zburat şi eu de cîteva ori şi ocazional de BAC 1-11 cu care am zburat doar o dată pînă la Bucureşti în jumătate din timpul făcut cu AN-ul şi fără zgomotul şi vibraţiile de rigoare. Cea mai lungă aventură a fost prin 1985, Arad-Bucureşti-Kogălniceanu şi retur. La retur pînă la trecerea Dunării parcă mergeam cu căruţa pe un drum cu gropi foarte adînci. Cînd cădeam într-un „gol de aer” stomacul rămînea pe loc ca şi senzaţia de coborîre a liftului, dar mai bruscă şi mai accentuată. Cea mai scurtă Arad-Timişoara circa 10 minute în aer.

Cel mai interesant a fost zborul de la Bucureşti la Arad, într-o iarnă cu circulaţia oprită. Cel mai util şi stresant a fost la revenirea din URSS în iarna lui 1977, cind am petrecut zece ore la Băneasa, după un zbor anulat din lipsă de vizibilitate, ca apoi să decolăm spre seară cu un avion îngheţat bocnă. Atunci am învăţat figura cu „lista de aşteptare”.

Între timp apăruse revista Sport şi tehnică şi acolo se anunţase începutul fabricaţiei aparatului Boeing 747. La vremea aceea era fără cocoaşă. În această revistă lunară am început să citesc detalii  despre avioane, aşa că am dat de Zlinurile cehoslovace de acrobaţie, de planoarele Blanik şi apoi de alte aparate, mai puţin vizibile la noi. Culmea documentaţiei a constituit primirea din partea revistei Science et Vie din Franţa a două numele hors serie, din care două erau dedicate avioanelor. Acolo erau tabele cu datele tehnice ale avioanelor de transport, de pasageri, militare, cu motoare cu piston sau cu reacţie, plus toate rachetele din lume, fie ele balistice intercontinentale, a.a. sau anti-tanc.

Impresionant. La scurt timp după primirea revistelor le ştiam de pe rost şi desenam Mirajul III în secţiune tridimensională. Devenisem o mică enciclopedie aviatică ambulantă, un statut invidiat de prietenii de aceiaşi teapă. La TV se putea urmări de ziua aviaţiei o sumedenie de acrobaţii, mai ales ale lui Calotă, pe Zlinul dublă comandă. Nu am înţeles la vremea aceea de ce pilota de pe postul din spate. Apoi la Arad a apărut Jurcă cu a lui Tempette. Se tot ritica şi lăsa în picaj deasupra oraşului.

Apoi a apărut Concordul, pe care deja îl urmăream în Sport şi Tehnică şi Tupolev 144.  Apoi  s-au mutat la Arad toate avioanele de la timişoara, pista fiind în reconstrucţie. Veneau la aterizare Migurile 21 pe acelaşi traseu ca şi cursa de Bucureşti. Noroc că nu decolau tot pe acolo. Ne-ar fi asurzit. Cam tot atunci am remarcat bangul sonic pe valea Mureşului. Cîinele lup al naşilor mei era terorizat săracul! Am dat şi de cărţile cu V1, 2 şi chiar 3 ale nemţilor. Americanii ajunseseră deja pe Lună. Apăruseră F 111 cu geometrie variabilă şi deja fuseseră retrase din Vietnam. Într-un Paris Match am citit despre un pilot israelian ce doborîse un Mig 21 egiptean.

Pe pista aeroportului am fost de vreo două ori cînd a avut loc la Arad concursul de aeromodele Aurel Vlaicu. Erau teleghidate prin radio, captive, planoare, machete. Pe o machetă cu anvergura de circa un metru şi jumătate a sta în picioare constructorul ei, demonstîndu-ne cît este de solidă construcţia. Era prin 1970. Mare scandal a fost cînd un pilot sovietic a plecat în Japonia cu un Mig 35. Am observat că după un timp sovieticii începuseră să-i imite pe america şi europeni la construcţia de avioane militare. De la priva centrală trecuseră la prize laterale. apoi începuseră să producă aparate cu geometrie variabilă, chiar şi bombardiere.

În cele din urmă în octombrie 1974, am plecat în armată. Acolo am dat de rachete. Nu îmi plăceau rachetele, le uram! Nu aveau aripi, ci doar aripioare, nu aveau elice, doar ajutaj, nu aveau pilot, ci giroscop, aveau coordonatele de zbor introduse, nu aterizau, numai decolau. În rest picau! În armată am citit Marele circ a lui Kloisterman, am dat de Tempest şi de Taifoon. În vară lucram la baza materială, în interiorul parcului auto destul de mare. În unitate  existau mai multe camioane decît şoferi. Făceam împreună cu nişte maiştrii militari, nişte tipi haioşi, mai ales electricienii şi electroniştii, nişte machete funcţionale ale rachetei din dotare, 8 K 18. Era material didactic pentru instruirea militarilor şi în principiu erau secţiuni care arătau ce se întîmplă cu racheta atunci cînd începe să fie manevrată şi este pregătită de lansare. Beculeţe, relee, chiar şi hidraulică, mult plexi şi desigur desenele ce le făceam eu împreună cu alţi doi colegi. Într-un gol de lucru am desenat un avion, cam ceva între Miraj şi Corsair, şi la încurajarea maiştrilor l-am lipit pe perete, să mai „înveselească locul”. Unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut. Nu era înregistrat ca document la biroul DS, cu avea număr de inventar, ne desconspira profilul, într-un cuvînt, nu aveam aprobare, ziceau cei din urmă. E frumos, au spus ceilalţi. În cele din urmă am plecat de acolo, probabil că avionul a fost făcut bucăţele.

Cold war (1/5): „Şi… cîte divizii are papa?”


În timpul celui de-al Doilea război mondial Stalin ar fi întrebat (poate retoric): „Şi cîte divizii are papa?” Dincolo de ineditul întrebării sau de inutilitatea ei, întrebarea transmite un singur lucru: putere fără limită, forţă exprimată în „divizii de blindate”. Cei ce au auzit această întrebare (nu ştiu cine a fost de faţă) „în primă audiţie” ştiau că asta vizează. Dar, pe lîngă întrebarea în sine, personalitatea personajului care a pus această întrebare mai adauga ceva: lipsă de milă, lipsă de Dumnezeu, victoria cu orice preţ.

Habar n-am ce i-o fi trecut prin minte papei şi nici dacă a luat vreodată la cunoştiinţă de întrebarea lui Stalin. Fără doar şi poate papa avea să ia contact cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina şi din România, cu procesele intentate credincioşilor şi clerului catolic acuzat de trădare, colaborare cu duşmanul, infiltrare de agenţi, sabotaj, complot pentru răsturnarea ordinii de stat, etc.

Pentru Stalin şi pentru anturajul lui era ceva normal să asocieze puterea şi victoria, lipsa de milă cu lipsa de Dumnezeu. Dar, dincolo de asocierea a doi termeni incompatibili, putere şi biserică,  întrebarea lui Stalin evidenţiează un adevăr incontestabil, anume că biserica şi puterea şi/sau lupta pentru putere  sunt incompatibile. Cu toate acestea istoria, în particular istoria bisericii, ne demonstrează contrariul. Nu trebuie să aduc date în sprijinul afirmaţiei mele şi nici nu o să mă refer la ce s-a petrecut în alte biserici. Mă voi rezuma doar la biserica baptistă, în particular la cea din România, dar şi în acest caz referirile mele vor fi extrem de selective.

De exemplu, un fapt incontestabil şi mai puţin cunoscut, dar adevărat, este că baptiştii din zona Aradului au avut mai multe comunităţi (de biserici) în prima jumătate a secolului XX. Aceste comunităţi fiind extrem de mici, este greu de explicat de ce unii păstori au decis să fie şefi peste o mînă de oameni, în loc să se unească şi să aibă o forţă mai mare. Ulterior la Arad s-au înregistrat cele mai multe biserici baptiste din ţară, Aradul fiind supranumit „Ierusalimul baptiştilor”, iar Ţara Crişurilor „Leagănul baptiştilor”.

În perioada „de democraţie populară” Bucureştiul s-a definit ca centru al baptiştilor din România datorită conducerii centralizate şi a existenţei seminarului baptist. Dar, chiar şi înainte de 1989 întîietatea Bucureştiului a fost pusă sub semnul îndoielii datorită conducătorilor baptişti (care nu proveneau totdeauna din Bucureşti) aserviţi puterii comuniste. Pe scena jocurilor de influenţă şi putere s-a evidenţiat în primul rînd Oradea care era asociată într-o oarecare măsură cu Aradul (biserica Dragostea, Pîrneava) şi în mai mică măsură cu Clujul (biserica Iris). Spre deosebire de interesele şi preocupările spirituale tipice baptiste ale Bucureştiului, dincolo de atracţia manifestată de interesul stîrnit de Navigatori în direcţia ucenicizării, în aceste biserici s-a manifestat un tip de creştinism recontextualizat. Acesta articula o teologie relevantă pentru viaţa din acea perioadă din ţara noastră. Acest tip de teologie era enunţată şi susţinută printr-un limbaj care comunica adevărurile lui Dumnezeu şi făcea posibilă lucrarea Duhului, distingîndu-se net de limbajul tocit deja al bisericilor baptiste tradiţionale.

În perioada 1982- decembrie 1989, aceste biserici au transmis, într-un fel sau altul, şi au pus în operă, o altă concepţie despre lume şi viaţă decît cea oferită de „societatea socialistă multilateral dezvoltată” propovăduită de Partidul Comunist Român prin instituţiile statului comunist. Este interesat de remarcat că în ciuda diferenţelor existente la nivel politic faţă de Bucureşti, biserica baptistă nr. 2 din Oradea, ce era exponentul rezistenţei pe tărîm spiritual faţă de regimul comunist nu a insistat prea mult în direcţia ucenicizării. Interesul manifestat la Oradea era însă canalizat şi în direcţia unei noi forme de învăţămînt (Şcoala prorocilor) şi a dezvoltării slujirii instituţionalizate a bisericii (diaconi, pastori, învăţători) a pus accentul pe manifestările în plen ale adunării credincioşilor în „serviciile divine”.

După 1989, odată cu revenirea în ţară a  unor fraţi din străinătate şi cu apariția libertăţii religioase, a început lupta deschisă pentru acapararea puterii. Aceasta s-a manifestat variat în cei douăzeci de ani ce s-au scurs din decembrie 1989. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ocaziile în care baptiştii s-au înfruntat se pot încadra la nivelul „războiului rece”, războiul nefiind încă declarat oficial. În această perioadă asistăm la o schimbare de generaţii, la o schimbare majoră de mentalitate şi la o accentuare a polarizării est-vest, specifică celor două centre baptiste: Bucureşti şi Oradea, dar şi de încercarea de afirmare a iniţiativelor unor centre de mai mică importanţă, de o altă factură, dar în creştere, cum ar fi Sibiu şi Timişoara.