Biserica noastră și puterea


Here's Why Christians Should Trust in God - Not Political Power

 

Cred că fiecare dintre noi are impresia că dacă ai noștri ar fi la guvernare ar fi raiul pe Pămînt. Grădina Maicii Domnului în viața de zi cu zi. Și cînd zic ai noștri mă refer la cei care sunt de religia noastră. Adică ortodocși, baptiști, penticostali sau alții mai trecuți pe la Biserică. De ce s-ar intîmpla așa ceva? Pentru că fiecare dintre noi are impresia că gîndirea sa e cea mai bună și evident, practica, pe măsură. Un stat ortodox sau unul baptist sau unul penticostal le-ar depăși pe toate celelalte existente.

Motive? Unul mai special, a la Gigi Becali, pentru că Dumnezeu își va întoarce fața spre noi. Apoi, mai general, că nu se va mai fura, nu se va mai divorța, nu se va mai avorta și nu se va mai omorî. Cu efecte secundare pretinse sau previzibile: bisericile vor geme de oameni, se vor închide birturile, casele de amanet, păcănelele, jocurile de noroc și pariurile, cuplăraiele așișderi. Nimeni nu va mai depăși viteza legală. Chiar credeți?

În Parlament se va vorbi din Biblie, Constituția va începe la articolul 1 cu …recunoaștem existența lui Dumnezeu, a Fiului Său ca Mîntuitor și lucrarea Duhului Sfînt… Președinții de bloc te vor păsui cu cheltuielile la întreținere, dar tu vei prefera să te împrumuți ca să le plătești la termen. Ba cel ce te va împrumuta va insista să nu-i mai înapoiezi banii ca să fie mai prieten cu Dumnezeu și să demonstreze că dragostea lui față de aproapele nu-i doar o vorbă.

Toată lumea va lucra ca pentru Domnul. Nu vor mai exista certuri, magistrații se vor reprofila, va dispare Protecția consumatorului, poliția se va organiza în coruri ce vor cînta imnuri religioase la răspîntii, direcționînd oamenii spre cea mai apropiată biserică. Avocații se vor apuca de predicat prin piețe, armele și cartușele vor fi la liber pentru că nimeni nu va omorî picior de muscă.

Ce să zic, asta este doar o palidă descriere a ceea ce va urma atunci cînd NOI vom prelua conducerea. Că de asta ne criticăm pe net, pe tot soiul de rețele de socializare: pe Facebook, pe Youtube, pe bloguri sau pagini personale, de grup sau bisericești. Toți suntem mai buni ca ceilalți. Sau dacă vreți, toți suntem mai buni ca toți ceilalți. Ah, dac-am veni noi la putere!!!

La un moment dat mi-a trecut prin minte ideea ca la un seminar să discutam ce s-ar întîmpla dacă noi (aici e vorba doar de pocăiți, adică baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie) am lua puterea. În circa 10 (zece) minute schimbam priviri semnificative și plănuiam ce le-am face celorlalți. O re-editare a experimentului lui Zimbardo cu închisoarea din subsolul universității în anii 70 sau ceva mai tîrziu Efectul Lucifer. Se poate viziona pe Youtube: https://iztok-zapad.eu/en/efektat-lutsifer#310 .

Dar concluzia la seminar a fost firească: ar fi mai rău decît este acum (prin 1999 – 2000). Studenții au rămas uimiți… Pentru că nu cunoșteau încă Florența lui Savonarola, Geneva lui Calvin și România Gărzii de fier… sau a lui Antonescu.

Deci cum ar fi dacă ai noștri ar prelua puterea? RĂU!!!

Lumea nu e făcută ca să fie condusă de talibani, fie ei și creștini. Vreți o altă lume? Schimbarea nu se poate impune de la centru, prin legi, prin interdicții, prin forță. Binele nu se face cu forța. Nu poți să faci rău pretinzînd că urmărești binele aproapelui conformîndu-te poruncii Lui Dumnezeu.

Biserica nu este un organism politic. Sau o instituție a statului pe care trebuie să-l cucerească ca să i se substituie. Vremea Evului Mediu a trecut. Chiar și pentru România.

Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor


este o zicală arhicunoscută ce ţine de cultura maselor. Am simţit şi noi pe pielea noastră efectul schimbării, dar nu vreau să vă deranjez cu o altă prelegere plicticoasă despre politică, ci e vorba de cu totul altceva. E vorba de schimbarea religiei. Nimeni nu m-a întrebat, şi nu te-a întrebat nici pe tine, dacă la vremea cînd ai fost botezat, ai vrea să fi botezat. Mda, parcă aud deja că deranjez. Nu vreau să atac ortodoxia, nici hetorodoxia, nici măcar baptismul sau penticostalismul. Chiar dacă rimează! E vorba de o simplă întrebare, a unui suflet chinuit (nu vă spun de ce) de …curiozitate: care ar fi în opinia dumneavoastră motivele, raţiunile şi în definitiv cauzele pentru schimbarea religiei. Nu mă aburiţi cu convertirea, că este un termen generic. Vreau ceva mai clar, să văd şi eu unde mă încadrez. N-am luat-o razna, dar am nişte toane. Încă nu vă spun de unde provin, nici unde mă vor duce. Încep să îmi pun unele întrebări, la care nu reuşesc să găsesc prea multe răspunsuri. Deci, schimbarea religiei, bucuria cui? De ce? Pentru ce? În vederea a ce? Se recomandă mai des? Deloc? Rar? Înainte de a fi conştient? După moarte sau înainte de naştere? N-am febră, gîndesc la o temperatură undeva în jurul lui C 36+. Domnilor şi doamnelor, domnişori şi domnişoare, fraţi şi surori, dragi prieteni şi iubită biserică, ce spuneţi? Experienţe, citate, versete, implozie sau explozie, de vise şi viziuni, în somn, aievea sau nu, vă rog, vă conjur, nu mă treceţi cu vederea şi nici cu scrisul! Luaţi-vă de postul meu, uitînd că de fapt nu am un loc de muncă, nu riscaţi nimic, la fel ca şi mine. Să sperăm că nu află altcineva… Nu vă faceţi grijă, nu m-a pălit amnezia: nu am uitat de Pavel, Luther, Calvin, de reformatori în general, dar nu vreau să mă limitez la ei. Vreau şi ceva mai nou, mai palpabil, mai exotic. Vreau, ca să zic aşa, progresul cu orice preţ …şi pe această cale.

Lăsaţi copiii să vină la mine…


Avem o mare problemă: trebuie să ne aducem copii la Cristos. Sau cel puţin să îi lăsăm să ajungă la el. Mare sau mică, problema este de-a dreptul spinoasă pentru că în bisericile noastre nu prea îl mai întîlneşti pe Cristos. Dacă nu e Cristos, cine e? Păi, cineva care vrea să facă cu copiii fel de fel de programe, să îi ţină ocupaţi pentru ca părinţii lor să nu fie deranjaţi în timpul „serviciului divin” – uătevăr zis minţ – sau să îi ţină pe părinţi „legaţi de glie”, am vrut să spun biserică, ca să nu plece altundeva unde copiii s-ar putea simţi mai bine. Vă întrebaţi poate, ce m-a apucat. M-au apucat şi pe mine copiii, pentru că de ceva timp, mi-am dat seama că pruncii noştri se plictiseau la biserică. De fapt, nu este vorba doar despre ai noştri, ci şi despre alţii. Şi atunci se pune întrebarea: de ce nu le place copiilor la biserică?

Totul pleacă de la cîteva versete din VT care spun să îl învăţăm pe copil de mic unele lucruri elementare despre Dumnezeu şi unul din NT în care este menţionat exemplul educaţiei lui Timotei care din pruncie cunoştea Scripturile. Să nu uităm că era evreu însă. Aici luăm contact cu învăţătura despre copii şi biserică: sunt copiii parte a poporului lui Dumnezzeu sau nu? Reformatorii magisteriali (Luther, Calvin, etc) susţin botezul copiilor abia născuţi, împreună cu acei părinţi ce nu îşi pot închipui cum copiii lor vor lua o decizie conştientă, liber consimţită să devină ucenicii lui Cristos. Ei preferă să îi dădăcească sau să încredinţeze bisericii acestă muncă pînă vor ajunge creştini ca ei. Dacă cumva aceasta ar fi o practică sigură pentru mîntuirea copiilor lor. Chiar mă întreb…

Cealaltă optică este una a unei neutralităţi moderate ce îţi dă bătăi de cap reale pentru că trebuie să răspunzi la întrebări foarte incomode, mai ales pentru un părinte creştin (ce te pretinzi). De exemplu: „De ce mai trebuie să mergem la biserică a doua oară duminica?” sau „Mă plictisesc (ne plictisim) şi n-am chef să merg. De ce trebuie?” Şi aici te impui cu „eu sunt tatăl-mama ta şi locuieşti cu noi, aşa că… trebuie” sau „ştiu eu ce-i bine şi pentru tine, aşa că lasă vorba şi treci în maşină!” Dar în acelaşi timp şti – şi ştiu şi ei – că acolo sunt nişte farisei în exerciţiu. Dacă continui în felul acesta îţi vei transforma proprii copii în ceea ce critici şi urăşti cel mai mult: în FARISEI. Dacă îi laşi „de capul lor” te confrunţi cu acuzaţia altora că „eşti responsabil de sîngele lor” şi că îţi asumi responsabilitatea ca ei să ajungă în iad. Ciudat, dar parcă Scriptura nu zice aşa ceva. Chiar şi doctrina noastră spune că mîntuirea este personală, după o decizie personală şi o naştere dion nou individuală. Ca părinte nu poţi face mai mult decît îţi dă voia copilul. Sau aşa pare.

Dar tot în direcţia asta, cine sau ce face concurenţă bisericii astfel că micuţii nu sunt atraşi de ce se întîmplă în biserică? Ar fi mai mulţi „concurenţi”, din care listez cei mai evidenţi şi cei mai accesibili: 1. desenele animate, 2. televiziuneau în general, 3. computerul şi internetul. Cu alte cuvinte, biserica care preferă o comunicare textuală şi verbală pierde în faţa comunicării vizuale şi a posibilităţii de a schimba canalele înainte de terminarea programului ce nu mai prezintă interes. Asta ar trebui să ne forţeze să luăm în considerare durata de timp foarte redus (circa 10-20 de secunde) în care copiii pot să se concentreze la un subiect ce pare relativ atractiv. Slaba dinamică a bisericilor noastre, slaba tematică şi precarele mijloace de comunicare au făcut ca audiovizualul să fie mai atractiv, mai ales cînd deţii puterea – adică eşti în mînă cu telecomanda care poate să schimbe canalul ce nu mai prezintă interes. În plus, pauzele publicitare îţi dau posibiltatea să scanezi alte canale, nemaivorbind de faptul că fiind acasă poţi să deschizi uşa frigiderului să scanezi conţinutul acestuia şi să îţi răsplăteşti papilele gustative cu ceva spicy sau suculent. La astea mai adăugăm şi faptul că acasă poţi răspunde la telefon, poţi face cu mîna unui prieten care tocmai trece prin faţa casei sau dacă faci un stop imaginii poţi chiar să schimbi uleiul la maşină. Toate astea nu se pot face în haine de „duminică”, în clădirea pe care mulţi dintre noi o numesc biserică şi unde mergem pentru că „trebuie”. Să îi condamni pe cei mici şi inocenţi?

Revenind la oile noastre – copiii – aceştia nu vor fi mai interesaţi de formă dacă ea nu este atractivă pentru vîrsta lor. Dacă forma programului din biserică nu depăşeşte sau nu egalează cel puţin cîteva dintre programele de desene animate sau cele tip Hana Montana părinţii şi „liderii” bisericii intră în panică că i-au pierdut. Cam acelaşi lucru începe să fie valabil şi pentru noi, copiii cu mai mulţi ani. De ce spun asta? Pentru că dacă ne adunăm la cineva acasă, unde există şi beneficiăm de avantajele unei bune dinamici, putem răspunde la telefon fără ca cineva să fie ofensat, putem pleca „după cum au unii obiceiul” fără să fim catalogaţi că suntem cei care părăsesc biserica şi putem chiar să absentăm pentru că nimeni nu ne va tăia capul, putem mînca, goli o sticlă de pepsi sau o cană de ceai, nu văd de ce ne mai cramponăm să investim bani în zidurile ce stau goale zeci de ore pe săptămînă, sute pe lună şi mii pe an. Cu alte cuvinte de ce mai investim în ceva ce nu ne ajută prea mult? Cel puţin în ceea ce priveşte viitorul creştin al copiilor noştri.

Şi către final vreau să lansez şi eu o întrebare, ca unul care nu le ştie pe toate, care nu a trăit peste 100 de ani, dar care e şi curios. Dacă trebuie să facem ceva cu copiii noştri, cam cum s-ar numi: pre-ucenicizare, pre-convertire, pre-creştinare sau mai bine îi botezăm că are cam acelaşi efect? Hei America! La voi ce se aude? Poate vreo biserică mai mare are răspunsurile… Cea din imagine?