Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin „examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de „ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost „şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul „Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul „sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

Despre căsnicie sau căsătorie


sursa: http://funny-pics-fun.com/funny-compilations/demotivational-posters-marriage

Cea mai mare frică a unora este să facă față rușinii în mod public. Profesioniștii folosesc o tehnică de expunere publică din proprie inițiativă denumită shame-attack. Ca să faci față la așa ceva îți provoci singur o smerire la comanda proprie. Te duci cu tramvaiul și deodată îți expui rușinea. Spui în gura mare: Azi-noapte am făcut pe mine-n pat! Sau ceva de genul ăsta.

Nu merge să te duci pe stradă și să îmbrățișezi pe cine ai chef. Eventual un bosketar puturos din cale-afară. Efectul? Garantat! Începi să prinzi curaj. Ca și Creangă cînd și-a dat seama că lumea e plină de proști. Dacă te poți coborî, în mod sigur te situezi undeva mai sus! Ți-ai depășit condiția.

Și acum: Isus m-a dezamăgit la capitolul căsătorie, nuntă, căsnicie. Spune mai multe despre divorț sau împotriva divorțului decît despre instituția căsătoriei. N-o fi fost importantă? Dacă era așa importantă de ce nu s-a căsătorit? De ce n-a avut copii? Ce tratate ar fi lăsat în urmă… Ce dinastie ar fi instituit… Ce amintiri despre bunicul Isus s-ar fi scris… Dar n-a fost așa.

Nici Pavel nu ne ajută mai mult. După el căsătoria e un rău major. Nici măcar unul simplu sau minor. Alt celibatar. E drept c-a mai lăsat niște indicații, dar nimic practic. Nu și-a educat copii, chiar dacă l-a îndrăgit pe Timotei. Poate și pe Onisim, nu? Dar nu ne spune prea multe despre criza pubertății, a celei de autoritate a părintelui într-o cultură multi-etnică, multi-religioasă și multi-rasială. Ca și cea de pe vremea Imperiului Roman…

Dar cu predica mea de nuntă cum rămîne ? Dă-i nainte cu shame attack-ul!

Am un vecin ce spune în gura mare c-a furat brazii ce și i-a pus la stradă. Trece mare hoț. Nu e cazul unui shame attack. E ceva ce face din plăcere pentru foloase personale. Cam tot așa este și-n căsnicie: nu merge cu acest gen de shame-attack: Ieri mi-am făcut de cap cu cutărică! Acum sunt băiat gigel! Ce tare sunt!

Este exact pe dos.

Căsătoria nu e o cursă singulară. Căsătoria este bazată pe încredere nu pe aparențe. Căsătoria nu e un divorț evitat. Și nici ecuația cu două necunoscute în care x, numărul de căsătorii trebuie să fie mai mare cu 1 decît y, numărul de divorțuri. Că nu suntem Silviu Prigoană sau Prigonita lui…

Tot așa, căsătoria nu se limitează la muclesul din adunare, iubirea din pat și banii puși pe masă. Nici la batic, autoritatea bărbatului în materie spirituală sau cine învîrte volanul. Nu de alta, dar prescripțiile de acest gen se opresc undeva la ușă ca și rugăciunile alea ce nu trec de tavanul casei. În lipsa dragostei.

De cele mai multe ori înainte de căsătorie bărbatul se dă peste cap să o cucerească. Ce nu face? Ce n-ar face! Apoi se calmează. Încep interdicțiile. Cu ce seamănă asta? Foarte mult cu  ce pățește un nou convertit. Pînă nu e membru totul e idilic. Mai ceva ca-n luna de miere. Apoi se instaurează disciplina.

Întrebarea este dacă după căsătorie mai urmează ceva. Nu copiii. Altceva. De exemplu un plan de dezvoltare a celuilalt. Împreună cu celălalt. Nu trebuia să pomenească despre asta nici Isus, nici Pavel. Nici ministrul educației. Nici popa.

Nu te-ai gîndit la așa ceva? Nu ți-a trecut prin cap? Păi e mai simplu ca un shame-attack.

O/îl iubești. Ar trebui să fie ușor! Dacă o/îl iubești investește în ea/el. Tu te vei bucura de rezultatele investiției.

Divorț creștin în stil românesc (1)


Divorțul este o treabă serioasă. Dar ca să nu tragă direcția într-o parte să echilibrăm situația încă de la început, făcînd clare definițiile, ca-n DEX și Biblie:

DIVÓRȚ, divorțuri, s. n. 1. Desfacere pe cale legală a unei căsătorii. ◊ Loc. vb. A da divorț = a intenta acțiune de divorț; a divorța. 2. Fig. Nepotrivire, dezacord între două lucruri, acțiuni, idei etc. – Din fr. divorce, lat. divortium.

DIVÓRȚ s.n. 1. Desfacere a unei căsătorii pe cale legală. 2. (Fig.) Ruptură, separare. [Var. divors s.n. / < lat. divortium, cf. it. divorzio, fr. divorce].

DESPĂRȚÍRE, despărțiri, s. f. Faptul de a (se) despărți. 1. Separare; momentul când cineva se desparte de altcineva sau de ceva; timpul cât cineva stă despărțit; despărțit1. 2. Divorț. 3. Diviziune, împărțire, segmentare. ♦ (Concr.) Despărțitură. ♦ (Înv.) Circumscripție (polițienească sau administrativă); p. ext. localul unde erau instalate birourile unei circumscripții. – V. despărți.

Și ca în Biblie:

Maleahi 2:16 ,Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie, -zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, -şi pe cel ce îşi acopere haina cu sîlnicie, -zice Domnul oştirilor. -De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!„

Matei 5:31. S-a zis iarasi: „Oricine isi va lasa nevasta sa-i dea o carte de despartire.” 32. Dar Eu va spun ca oricine isi va lasa nevasta, afara numai de pricina de curvie, ii da prilej sa preacurveasca; si cine va lua de nevasta pe cea lasata de barbat preacurveste.

Marcu  10: Au venit la El Fariseii; şi, ca să -L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta.Drept răspuns, El le -a zis: ,,Ce v’a poruncit Moise?„,,Moise„, au zis ei, ,,a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire, şi s’o lase.„Isus le -a zis: ,,Din pricina împietririi inimii voastre v’a scris Moise porunca aceasta.Dar dela începutul lumii, ,Dumnezeu i -a făcut parte bărbătească şi parte femeiască.De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa.Şi cei doi vor fi un singur trup.` Aşa că nu mai sînt doi, ci sînt un singur trup.Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.„10 În casă, ucenicii L-au întrebat iarăş asupra celor de mai sus.11 El le -a zis: ,,Oricine îşi lasă nevasta, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte faţă de ea;12 şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul, şi ia pe altul de bărbat, preacurveşte.

Luca 16: 18 Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei, preacurveşte.
 
(editorul pe blog îmi joacă feste probabil marcat de importanța postului…)

Înțelesul laic al divorțului este o despărțire legală sau ruperea căsătoriei. Nu se spune nimic despre urmări, efecte, consecințe. Spre deosebire de înțelesul laic, Biblia vine cu ceva în plus.

În VT exista posibilitatea cărții de despărțire, adică a eliminării rușinii despărțirii cînd femeii i se dădea o adeverință cum că a fost căsătorită legal și că acum a fost des-căsătorită tot legal. Adeverința venea din partea bărbatului și îi lăsa femeii des-căsătorite de bărbat posibilitatea să încheie o altă căsătorie fără să mai fie fecioară. După părerea mea o slabă și egoistă reparație. Dar dacă intrăm în detalii aici murim!

În NT e un pic mai detaliat. În Matei apare clauza infidelității conjugale.  În Marcu Isus spune că Moise le-a făcut un hatîr bărbaților căle era milă de ei, de cei cu inima împietrită. Deci femeile sunt scoase din cauză. Ciudat. Apoi e ciudat că Isus îi pasează lui Moise responsabilitatea dării cărții de despărțire.

Nu Dumnezeu a dat Legea? Ba da! Cade vreo iotă din ea acum din cauza lui Moise, cel ce l-a văzut pe Dumnezeu și i-a vorbit față la față? Niet! Apoi nu știa că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte și să dea înțelepciune în neprihănire? Ba da. Ce hermeneutică domle! Toată Scriptura? (Și aici iar avem noi principii selective că VT este descriptiv nu normativ și altele de felul ăsta.) Nu-mi vine să cred!

Dar relaxați-vă, în Marcu este clar: Isus este provocat de farisei să răspundă la o întrebare despre care se discuta la fel de aprins ca și acum: e păcat sau nu să divorțezi? După cîte mii de ani de la darea Legii? Și noi după cîte mii de anii de la discuția în cauză? 2000 de ani. Să nu mai spună cineva că nu suntem înțepeniți în timp. Să nu uităm că Isus era ispitit de farisei. Ca urmare dacă nu se declara de acord cu părerea lor, era catalogat călcător al Legii și își pierdea credibilitatea în societate. Oare nu este exact vorba despre acest lucru și azi în contextul nostru? Cum să îți păstrezi credibilitatea fără să fi declarat păcătos sau liberal? Greu, dar nu imposibil… Nu degeaba Isus nu s-a căsătorit, nu?

De remarcat că Isus vorbește în toate instanțele de omul (sau femeia) care are ca scop divorțul în vederea unei alte căsătorii, mai favorabile. Pe vremea aceea nu-ți făceai de cap cu următoarea femeie fără să te știe cineva. Comunitățile erau stabile, semite și arhaice. Ce vreau să spun? Toată lumea cunoștea pe toată lumea și era clar din ce cauză divorța și apoi se recăsătorea cineva. Nu existau secrete. În caz de infidelitate Isus a spus că fie, ai dreptul să divorțezi. Dar dacă îți abandonezi nevasta o expui păcatului. Dacă îți abandonezi nevasta ca să te căsătorești din interes (că aialaltă îți place mai mult din diverse motive) păcătuiești.

Ca urmare divorțul sau despărțirea urîtă de Dumnezeu este păcat, dacă se are în vedere un interes ce era de fapt satisfăcut în/prin căsătoria inițială. Divorțul e un legămînt, un jurămînt care este rupt, este o nedreptate omenească premeditată săvîrșită în vederea atingerii unui scop (indiferent care ar fi ăla).

Am cam dat din pix, dar nu am ajuns decît la începutul începutului. Dacă vorbim despre contextul (sau contextele) în care sunt plasate învățăturile avem iar ce discuta. De exemplu în Matei rostirea lui Isus se găsește în contextul ispitei și păcătuirii sexuale. Înainte de a divorța de femeia cu care ești căsătorit trebuie să conștientizezi că ai păcătuit dacă ai poftit la alta și ești invitat să îți scoț ochiul, să îți tai mîna. Isus nu specifică să îți scoți ambii ochi și să îți tai ambele mîini, că vorba aia, nu ai avea cu ce să vezi să faci treaba asta și nici cu ce să mai îți tai a doua mînă. Clar?

Ca urmare, unii interpretează restrictiv divorțul și spun, ai divorțat ești un mare păcătos, nu mai ești bun de nimic. Ei fiind niște păcătoși mai mici. Alții interpretează mai puțin restrictiv divorțul și spun: ai divorțat, ști tu de ce, știe și ea. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie. Adică get on with life! În afară de divorț mai sunt și alte lucruri mult mai importante de făcut și crezut.

Și apoi vin unii ca și fariseii cu ispite de genul, dar dacă… Pentru cazuistică, dialog cu fariseii și saducheii, postul următor mai vesel și mai fariseic.