Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

Ștefan, Ștefan domn cel mare, seamăn pe lume nu are…


sursa: http://www.stefancelmare.ro/Biserici-si-manastiri-s3-ss39.htm

Ștefan poreclit cel Mare a fost bătăios. Avea mai mult testosteron decît alții. Cică era mic la stat, rău la gură și iute la mînie. Calități de lider de necontestat pentru vremurile alea. Dar nu numai pentru vremurile alea. Însă pe lîngă calitățile astea mai avea niște defecte un pic mai… rușinante pentru vremurile astea. De exemplu îi plăceau femeile. Ale altora.

Să spunem mersi că nu-i plăceau băieții. Ar fi ieșit un scandal… Nu-i plăceau nici musulmanii. Din motive evidente. Sper să nu iasă scandal acum…

Cert că sabia lui personală se află într-un muzeu al turcilor. Cum au șmanglit-o oare? Vreun ghiaur o fi trădat că altfel nu-mi explic. Sau a dus-o la bazar să facă un ban. Asta îmi explic. L-or fi momit turcaleții cu galbeni, un scaun de cetate, ceva… Și asta îmi explic că deneaul nu exista pe vremea aia. Atunci cînd te prindeau în ofsaid, îți tăiau capul, te spînzurau, sau te sugrumau. Mai ales turcii. Nu înainte de a te schingiui clasa întîia! Vezi pățania altui sfînt domnitor putred de bogat, Brîncoveanu.

Totuși, Ștefan a fost un tip foarte credincios. Dac-ar fi să mă iau după standardele scriitorului baptist Ioan Bunaciu ce menționa la fiecare pastor mai răsărit extinderea, renovarea sau clădirea unei noi biserici, Ștefan era un pastor bun. ba aș spune, chiar foarte, foarte bun. Unde o și absolvit seminarul? Buccurești? Oradea?

Avea un fix: cîte victorii, atîtea biserici ridicate. Ctitorie după ctitorie.

Dacă mă uit cît de mari și de multe sunt aceste construcții, mă cuprinde admirația! Ștefan, cel gros la hire, știa mai multă teologie decît mulți pastori și ierarhi actuali. În loc de una bucată biserică măreață cu bani de import, a ctitorit vreo 40, mici și multe. Cu impact în popor. N-a încercat să construiască catedrala mîntuirii neamului moldovenesc. Că mîntuirea nu venea cu bildingul, ci cu sabia.

Atunci aia fizică, acum cea a Cuvîntului. După aia se ridica ceva!

Hai să fiu rău și să zic că totuși Ștefan, pe atunci cel mic, că era mititel, ar fi construit și o catedrală a mîntuirii neamului său. Ce urma cînd veneau turcii? Să se închidă în ea? În VT a fost îndemnat cineva să se închidă în templu ca să scape cu viață… Nu era Ștefan omul ăla!

Ce s-ar fi întîmplat dacă turcii o cucereau și o demolau? Sau mai rău, o transformau în moscheie… Nici nu vreau să mă gîndesc. Mi-e destul Hagia Sophia.

Și noi ce ne facem cu catedralele din reședințele județelor, cu bisericile magalomaniace ce sperau dublarea numărului credincioșilor și o catedrală a mîntuirii neamului gen Disneilend ortodox? O fi ridicată în cinstea învingerii comunismului? Sub care domnitor, Ion Iliescu? Este ctitoria lui? Mă îndoiesc.

În care teologie o fi găsit cineva justificarea sanctificării zidurilor în dauna sufletelor? Theosisul betoanelor? Ce zicem noi, ăștia ce pretindem că Scriptura e litera legii, că ne închinăm în duh și-n adevăr? În betoane și zidărie parcă nu scrie-n Scripturi.

Dar noi luăm Scripturile pe cuvînt și le aplicăm literal. Serios? Cui? Cînd a fost ultima dată?

Și tot vrem să se întoarcă Țepeș să facă ordine. Poate-ar trebui să se întoarcă mai întîi Ștefan și după aia Țepeș. Oricum au fost contemporani…

Şapte pensii dintr-o lovitură


În urmă cu cîteva zile am făcut o afacere bună: mi-am cumpărat o basculă. A fost ieftină şi avea doar 5000 la bord. Din dotarea armatei. Am dat pe ea cam cît dă guvernul pe o rablă. Cu carnetul de profesionist a fost mai greu, dar ce nu se poate rezolva cu ceva ce începe cu E şi se termină cu uro? L-am luat şi pe ăla, că şi eu sînt doctor şi iac-şa, o mînă spală pe alta şi amîndouă obrazul.

Azi am ieşit un pic să mă mai dau cu basculanta. Nu prea înţeleg de ce unii sunt atît de grăbiţi! Cînd să zic şi eu că mă descurcam, a venit ploaia, aşa că am decis să mă duc spre casă. Am apăsat un pic pe pedala aia din dreapta, dar nu ştiu cum s-a făcut, că fiind mare de tot, mi-a cam rămas talpa pe ea. Se mai întîmplă.

Tocmai depăşeam o coloană de maşini oprite din ceva motive de şoferi amatori amărîţi la o zebră. Cînd să trec şi eu, văd că tocmai traversa o colecţie de moşi şi babe, floarea vîrstei a 3-a. Calc frîna, calc frîna, …calc frîna! Da cum bascula nu-i Trabant să oprească în patru metri, nici SLK să oprească în doi, mă duc sanie spre bulucul de pensionari ce intrase în panică dinamică, adică agitau o pereche de cîrje, patru proteze, din care două de ultimă generaţia, două auditive. Cînd or fi avut timp să le scoată? Sprinteni pensionarii ăştia! Li se trage de la pensiile bune ce le încasează şi de la exerciţiile de la sala de fitnes la care n-am ajuns niciodată că eu nu sunt la pensie, sunt doctor. Ce să faci, fiecare cu crucea lui…

Trag frîna de urgenţă (că acolo lucrez) dar nu ţine, că abseul era decuplat. Îi expediez pe toţi amărîţii ăia în şanţul plin cu apă de la ploile ce nu au încetat să cadă. Mă dau jos, ceilalţi şoferi se adună roată, mă apostrofează, mă ameninţă, mă înghiontesc. Cineva a sunat deja la 112 şi un echipaj de la circulaţie ajunge la timp pentru a mă scăpa din ghiarele celor ce aveau de gînd, dacă nu să mă linşeje, cel puţin să mă scalpeze.

Pe cînd demarăm apuc să văd duba procuraturii şi cea de la morgă, amîndouă blocînd sensul opus. Sunt debarcat la spital, mi se ia o probă de sînge (eram curat ca lacrima lui Ovidiu) şi apoi sunt transportat la secţie. Sunt escortat într-un birou la etajul doi. Mă veghează doar un poliţist mai tăcut, cu alură de K1 şi privire asortată. Pe cînd mă gîndeam ce să declar şi ce să nu declar, să cer un avocat sau să îl sun pe Nasul, apare un inspector plin, îl expediază pe poliţist cu un ordin şoptit şi se uită ţintă la mine.

Mă uit şi eu la el ca tot omul cu o muscă mare pe căciulă şi mă întreb ce vra să zică prin această tăcere. Brusc se ridică în picioare, încremeneşte în faţa mea în poziţie de drepţi salutînd. Mă ridic şi eu să văd unde se uită el, acolo în spatele meu şi prind o uşă ce se închide după ce a lăsat să treacă un personaj probabil foarte, foarte, dacă nu chiar extrem de important. Inspectorul îi comunică sec că am lichidat şase pensionari, din care trei cu asistenţi personali şi că încă doi sunt în comă profundă. Vorba croitoraşului cel viteaz din povestea fraţilor Grimm: „Şapte dintr-o lovitură!”

Mă iau căldurile, mă trec sudorile, pulsul îmi dispare, mi se moaie genunchii, limba şi unghia aia lungă de la degetul mic şi simt că se face întuneric. Personajul se uită la mine aproape vesel, îl concediază pe inspector şi după ce mă ancorează bine să nu o iau spre parter, îmi şopteşte aproape cu duioşie în glas:

–         Domle, aţi făcut ceea ce nici guvernul nu a reuşit: aţi lichidat total şapte pensii şi sunteţi pe cale să mai lichidaţi două, plus cele ale asistenţilor lor. Vă felicit! De fapt, vă rog să îmi daţi voie să vă comunic că dl prim-ministru vă felicită personal. Mă fac de asemenea purtătorul mesajului preşedintelui care vrea să vă cunoască tot personal şi să vă recompenseze. Mîine îl veţi întîlni la Cotroceni şi într-o mică ceremonie vă va decora cu ordinul Steaua României clasa a III-a. Tot mîine sunteţi invitat să vă alăturaţi guvernului patriei noastre în calitate de independent, cu funcţia de vice-prim-ministru şi ministru însărcinat cu situaţia pensionarilor. Vom rezolva noi situaţia de aici: pensionarii ăia au murit înecaţi în şanţul plin cu apă, aşa că ministrului mediului i s-a retras sprijinul politic şi şi-a prezentat demisia care i-a fost aprobată. Ne gîndim să preluaţi tot dumneavoastră şi ministerul acesta.

Am cerut două secunde să mă gîndesc şi am spus da. A venit o domnişoară blondă în uniformă, mi-a dat tot ce îmi trebuie să ajung în capitală, plus un card cu numele meu la BCR. Mi-am sunat soţia, i-am spus la revedere şi m-am îndrepta spre capitală acolo unde talentul, probitatea, cinstea, caracterul, competenţa şi loialitatea sunt într-adevăr apreciate. Eu am ieşit din criză, pensionarii au ieşit din criză, noi toţi am ieşit din criză. Voi aţi ieşit din criză. O să trăim bine!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Dedic această satiră tuturor pensionarilor ce au fost vînaţi pe vremea lui Ceauşescu că ascundeau prin cămară peste 10 kile de zahăr, ulei sau făină, că stăteau la cozi de dimineaţa pînă seara ca să aibă nepoţii ce mînca, cît şi actualilor pensionari care, după spusele guvernului au pus patria în pericol prin pensiile lor. Textul mai este dedicat tuturor bugetarilor competenţi ce merg deja acasă cu salariile reduse de cîteva luni şi au devenit adevăraţi eroi ai supravieţuirii, demni de un nou serial pe Discoveri.

Cum Ceauşescu transformase România într-o închisoare cu 22 de milioane înainte de 1990, felicit pe această cale guvernul Boc că a depăşit visul dictatorului şi a dictatoarei transformînd România într-un lagăr de concentrare în masă din care nimeni nu mai va avea resurse să scape. Mai dedic textul tuturor prelaţilor care au hotărît ca în acest ceas de cumpănă să împrumute peste 120 de milioane de euro pentru a construi cea mai mare biserică din România şi să o denumească Catedrala Mântuirii Neamului. Treaba se va putea rezolva cu o nouă taxă de 10 Euro pe cap de român. Vorba aia: Nihil sine taxe!