A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Cazul Bodnariu: un alt șibolet


Pînă și Wikipedia știe ce este șibolet: Cuvântul ebraic șiboléth înseamnă spic. Evreii din tribul lui Galaad, pentru a-i identifica pe cei din tribul lui Efraim (care nu erau deprinși să pronunțe sunetul ș), îi puneau să pronunțe șiboleth. Dacă pronunțau siboleth, îi recunoșteau ca dușmani și-i omorau (Biblia, Jud. XIII)

N-am crezut că se va ajunge aici. Sincer. Dar s-a ajuns. Probabil, dar ce spun eu, mai mult ca sigur, că se va analiza escaladarea cazului. În decembrie sau poate în ianuarie anul viitor vom vedea și vom citi despre cazul Bodnariu ca despre unul dintre evenimentele ce au marcat anul 2016. Nu vreau să explic ce și cum. Sunt încă destui care fac valuri, aruncă cu paradăici stricate și își umflă pieptul de vitejie. Și încă nu s-a terminat…

M-aș aventura să afirm că acest caz, catalogat drept unul dramatic, a luat o turnură mult prea disproporționată pentru ceea ce este, ce se presupune că este și ce este de fapt, în realitate. A devenit un indicator al credinței sau al necredinței pentru cei declarați credincioși. Unul al implicării sau a lipsei implicării politicienilor în viața concetățenilor lor. Și de ce nu, a devenit un bun subiect pentru media. După unii a devenit semnalul de alarmă al liberalizării Europei, ba chiar a lumii civilizate. După alții al înapoierii și primitivismului țării noastre. Totul este posibil, încă n-au auzit to, filmul încă rulează…

Mă gîndesc că acest caz a devenit, volens nolens, obiectul muncii cui vrei și nu vrei, al pasiunii fără stavilă în te miri ce domeniu. Pariez că se vor găsi și mici întreprinzători ce vor face bani buni pe cazul Bodnariu. Așa cum s-a făcut pe cazul celor 95 de teze afișate de Luther în 1517 și tipărite și vîndute de oameni care au știut să facă un ban cinstit. N-aș vrea să exagerez, dar parcă s-a stîrnit o acțiune ce nu se va putea opri așa ușor.

Dacă mă gîndesc bine, în lumea evanghelică, ba chiar în cea penticostală vor apare și reacții stîrnite de terțe personaje implicate în încercarea de soluționare a cazului Bodnariu. Și aici mă gîndesc la implicarea patriarhului ortodox de exemplu. Oficial biserica și credincioșii penticostali admit că Biserica Ortodoxă e biserică, dar neoficial, majoritatea penticostalilor nu cred nici măcar că baptiștii sunt pe calea cea bună. Ca urmare, e greu de înghițit și mistuit implicarea unuia considerat cel puțin eretic.

Cine știe, implicarea pro-Bodnariu poate mai coboară ștachetele unora. A penticostalilor pentru cei ce nu sunt de aceiași credință, dar prin fapte, adică prin implicarea în cazul Bodnariu unii și-au cîștigat libera trecere la mîntuire. Căci ce altceva îți poți asigura cu un astfel de șibolet.

Mă întreb ce personaje se vor mai implica. Cazul este unul deschis, public, oricine poate să se implice. Normal, partida pro-Bodnariu a făcut clar cine sunt adversarii, declarînd direct, ba chiar agresiv că șiboletul lor este ceva ce apără lumea de cei răi: homosexuali, lesbiene, dușmani ai familiei tradiționale, liberali și alți dușmani declarați ai lui Dumnezeu.

E clar. Cazul Bodnariu a devenit un alt șibolet, o parolă ce te lasă sau nu să treci dincolo, în lumea sfinților și al dreptății, îți garantează libera trecere la Dumnezeu. La fel ca și anticul șibolet/sibolet, cazul Bodnariu stă la vadul respectabilității și ești somat să te situezi pro sau contra. De asta depinde totul acum. În ochii unora, a trăi respectabil sau a muri în rușine depinde numai și numai de șiboletul Bodnariu.

De ar fi așa de simplu…

În realitate cazul Bodnariu a devenit o unealtă de presiune, de catalogare a celuilalt, de accentuare a alterității. Ar fi fost simplu dacă era o alteritate neînțeleasă. Dar este una neacceptată, respinsă și exilată. Un fel de oaie neagră. Și din păcate nu este vorba de perspectiva lui Dumnezeu ce a căutat oaia ce s-a pierdut deși mai avea 99. Aici este vorba de oaia respinsă intenționat, transformată la o adică în țap ispășitor. La cît de încinse sunt spiritele, la cît de radicale sunt sentințele și la cît de amplificată este miza acestui caz (era să spun conflict, dar m-am oprit…) nu m-aș mira să se ajungă mai departe de cît s-au gîndit unii. Mai lipsește o scînteie… Și atunci să vezi regrete, scuze și dezvinovățiri.

Aș mai adăuga că Norvegia nu a fost, nu este și nici nu o să fie dușmanul României. Dimpotrivă. Norvegia desfășoară la noi în țară proiecte de milione de euro în folosul comunităților românești, în scopul conservării și renovării moștenirii noastre istorice. Banii Norvegiei primiți pe gratis de români schimbă în bine locuri și oameni. Nu am vrea să rambursăm toți acei bani, nici măcar ca acești bani să fie direcționați spre alte țări. Chiar avem prea mulți bani și nu avem nevoie de banii lor?

Cazul Bodnariu ce i-au unit pe baptiști, penticostali, ortodocși, anteniști, băsiști și alte categorii de oameni cinstiți sau nu, nu este un caz al banilor. Cel puțin aparent. Este un caz de inimă, de pasiune nu pentru umilință, dragoste, întîietatea celuilalt și schimbarea minții, ci pentru conservarea unor valori, pentru apărarea unei identități și decredibilizarea altora. O fi apărarea bună, dar tot atacul rămîne cea mai bună apărare. Multă, multă, prea multă energie cheltuită. Nu pe ceva ce nu merită, ci pe ceva ce merita, dar drămuit, în lipsa de energie necheltuită în atîtea cauze bune și foarte bune. Căci, dacă tragem o linie, în final poate ne pomenim că am investit prea mult în prea puțin și la o probă a focului ne trezim că rămînem cu paie arse.

Pro cau contra riscăm să facem din cazul Bodnariu un șibolet ce (ne) costă prea mult. Timp, nervi, prieteni și dușmani.