A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!


Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!

De ce PSD și nu PNL? De ce stînga și nu dreapta?


Nu ne jucăm jocul ăla cu de ce una și nu alta. Doar întrebam în speranța că cineva îmi va răspunde. Dar dacă mă uit la cer, la vremuri și la teve, cred că răspunsurile erau acolo înainte de ultima duminică.

De exemplu, știm că dreaptă înseamnă exploatare, asuprire de clasă, domnia capitalului, expansiunea monopolurilor, etc. Ce a făcut PNL pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Nu că n-a făcut nimic. Dar ce a făcut răsunător? Jumătate din poporul ăsta mai ține minte cînd i s-a înmînat cheia de la apartament de către președintele de sindicat al intreprinderii. Jumătatea asta mai ține minte că nu avea grija zilei de mîine. Că era suficient un job. Că și-a putut cumpăra apartamentul din jobul ăla, mașina (așa cum era…) și că se ducea la mare sau la munte tot din jobul ăla. În rest nu prea conta. De ce? Pentru că în casa sa românul nu făcea politică. Pentru că se descurca. Pentru că a învățat să fenteze autoritățile și autoritatea. Pentru că atunci cînd s-a săturat de minciună a preferat să moară decît să mai trăiască o viață fără sens.

Și din nou, știm că stînga înseamnă lupta împotriva exploatării, asupririi de clasă, a domniei capitalului, a expansiunii monopolurilor, etc. Ce a făcut PSD pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Din nou, nu că n-a făcut nimic. Dar jumătate din poporul ăsta nu mai ține minte, cozile, frigul, locuințele mucegăite, daciile proaste pe drumurile proaste, cu benzină puțină, etc. Ca să intri în normalitate nu trebuie să faci ceva extraordinar. Doar să nu mai faci prostiile ce le-au făcut alții înaintea ta.

Un pic de circ și pîine rezolvă lucrurile încă din antichitate. Și la stînga și la dreapta. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta?

Pentru că oamenii din popor ce s-au ridicat fentînd sistemul, ca pe vremea ălorlalți sunt admirați. Acești robinhuzi ai României ce au ajuns la putere, sunt de lăudat. Ei au înțeles ce n-au înțeles alții cu note mai bune la liceu, ca tine și ca mine, cu olimpiade cîștigate la mate, fizică, chimie sau alte materii. Ei sunt acei ce au cîștigat olimpiada la dirigenție. Adică au înțeles că odată lupta de clasă cîștigată, puterea este miza, și că prada trebuie împărțită și cu săracii. Care rămîn tot săraci, că altfel nu ar mai vota cu ei.

Deci moșieri, capitaliști, bancheri și alți investitori și antreprenori, poporul a cîștigat un ciolan și robinhuzii au recăpătat puterea. S-a făcut dreptate pentru că asta a vrut poporul. Poporul a cerut capul lui Moțoc și l-a primit. Acum a cerut puterea și și-a luat-o. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta? De aia!!!

Sec, dar adevărat!

În cărțile de istorie oare se vor pomeni anii de dominație neo-comunistă? Unde ești tu, bunică Rusia?

Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

Istoria ca pildă


Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Normalitate și moralitate pentru… divinitate?


Nu știu dacă există cineva în România care să nu fi protestat în vreun fel împotriva aberațiilor autohtone. Recent împotriva inconștienței celor ce au avut de-a face cu evenimentele tragice din clubul Colectiv. Pro sau contra, deschis sau între patru pereți, pe stradă sau între prieteni, cam toată lumea avizată și-a manifestat într-un fel sau altul sentimente de cele mai multe ori negative. Ele s-au manifestat într-o formă continuată după ce cei arestați au fost eliberați. După ce guvernul a căzut și după ce s-a văzut că societatea noastră nu este pregătită să se alinieze Europei civilizate. Ne-am simțit furați, înșelați, manipulați. Și nu numai.

Dar, în esență, nu suntem siguri cît de mult s-a trecut peste lege în acest caz. Legea a fost fentată în fel și chip de instituții, persoane, autorități. Și ce?

În același registru ne-am manifestat față de marii și prolificii scriitori de după gratii. Cum m-am chinuit cîțiva ani să scriu o banală teză de doctorat și cum o carte e și mai greu de scris, mă tot întrebam de unde pînă unde scrierea unei cărți a dobîndit putere iertătoare. Îmi aduc aminte de primul eliberat cu această calitate de scriitor. Un pedofil străin de limbă engleză ce fusese condamnat și încarcerat parcă la Iași. Era universitar parcă. Om de știință cu bube pline de iubire fața de copiii românilor. Ba a mai fost petrecut de alți pedofili veniți din străinătate să-l sprijine.

Normal? Moral? Tipar. Pentru că acum avem nume sonore ale unor condamnați de marcă ce în viața lor n-au scris o carte și în timp record, în condiții nu tocmai prielnice, au fost loviți de muză cu o fecunditate genială. Mă întreb care o fi acest proces de fecundare literară cu caracter științific. Moral? Normal? Divin? Dumnezeu însuși să-i fi atins cu aripa unui înger și n-ar fi mărit credința noastră dincolo de tradiționalul bob de muștar. Pavel, apocalipticul Ioan, Moise, Isaia și David au rămas de căruță dacă comparăm lungimea revelațiilor menționate în dreptul numelor lor cu cele ale delicvenților deveniți peste noapte oameni de știință în varii domenii. Normalitate? Moralitate? Divinitate?

Perplexitate.

De vreo lună cîteva mii de români manifestează să se schimbe legile în altă țară. Oare ce s-ar întîmpla dacă Nigeria ar manifesta cu circa 20 de milioane de oameni închiși la culoare, din care circa 15% musulmani, să se schimbe o lege sau să fie modificat statutul și practica unei instituții de la noi din țară? M-aș mira să se schimbe ceva. Nu de alta dar Parlamentul și Senatul nostru, plus comisiile de avizare, Curtea Constituțională și Președintele ar avea multe de spus. O lege nu se schimbă că vrea străinezia. Indiferent care. La noi e moralitate. Normalitate. Și mai ales divinitate.

Și atunci?

Păi atunci noi facem ce ne place, ce ne mînă inima și ne dictează conștiința. Să nu se supere nimeni dacă noi suntem așa. Ei sunt malefici, sataniști, stricați, corupți și răi, răi, răi. La noi e raiul pe pămînt. Moral. Normal. Divin.

Mă întreb ce caut eu pe aici… Nu-n moral, nici normal, nici divin.

 

De ce nu-mi place


În ciuda internaționalismului proletar, adică a acelei doctrine comuniste ce spunea că proletarii n-au patrie, doar țară și că solidaritatea proletariatului depășește granițele naționale și prejudecățile neamului din care provine proletarul/proletara, de mic copil mi s-a inoculat, mai pe ascuns, un dram de mîndrie națională. În ciuda comunismului ce voia în faza stalinistă sovietică să desnaționalizeze România eram conștient că limba maternă era româna, nu sovietica. Cum nu-mi plăcea rusa, nici maghiara, franceza începută cu o profă evreică (alt tip de internaționalism…) m-a dus cucerit. Melodicitatea limbii te făcea să-ți dorești o a doua patrie interzisă.

Apoi istoria m-a pregătit să mor cu arma în mînă, indiferent dacă arma asta era o pușcă, un cuțit de bucătărie sau mai știu eu ce obiect contondent. A la guerre, comme á la guerre. Creștinismul m-a găsit în faza proiectării de diferite mijloace de lichidare a semenilor umani. Ca urmare am abandonat domeniul cu totul. Efectul a dus la despărțirea de design și desen, la abandonarea sutelor de desene și schițe. Mi-a rămas doar desenul tehnic, o chestie inofensivă.

În fine, dragostea de țară s-a concretizat mai mult în criticarea ei, în contra curentului patriotard propagat de linia oficială a statului Republica Socialistă România. Acum îmi erau dragi toți creștinii, dar mai ales unii dintre ei, considerați capitaliști și imperialiști. Un tip de des-naționalizare a urmat negreșit, dar au venit evenimentele din decembrie 1989, cînd a mai răbufnit din mine o dată naționalismul. L-am pus pe raft, la naftalină, în ianuarie 90 cînd mi-am luat adio de la primăria Arad.

Cu toate astea, la Londra căutam avid veștile despre România, fiind dezamăgit de româncele în fuste foarte colorate, largi și plisate ce erau fotografiate prin diverse orașe din Europa și țara era criticată că-i discrimina pe țigani. La noi pînă atunci nu existau cuvintele discriminare, rasism. Era doar exploatarea ce se manifesta în fel și chip.

Cu patriotismul am dus-o bine grație campionatului mondial de fotbal. Unii încă se mai hrănesc din el…

Dar de ce atîta tura-vura despre patriotism și românism, oare ce aș vrea să spun? Vreau să spun că peste două milioane de români au plecat să lucreze și să trăiască în alte țări. Nu-i bai. Dar în același timp mi-e greu să văd cum Rusia-și ia Crimeea înapoi, iar nouă ni se cere să ne vedem de Moldova noastră de dincoace de Prut, nu de aialaltă ce ne-au luat-o cu japca.

În aceiași ordine de idei mi se pare nedrept ca Rusia să dețină o parte din Prusia Orientală ce n-a fost niciodată rusească. Aia n-ar trebui luată înapoi de cineva? În numele unui patriotism local sau a ce?

Și ajungem la problema migranților ce vor și ei apă și pământ. Păi în mod natural n-au nici un drept. De ce nu-și dau pământul de acasă pe ceva? Și Avraam a dat bani buni ca să cumpere un cimitir destul de mic. Apoi dacă tot am murit de sute de ani încoace să ne apărăm pămîntul, nu mi-ar place să-l dăm oricui vine și pretinde că vrea să se așeze. Ei n-au murit pentru pămîntul ăsta. Ei n-au suferit pentru pămîntul ăsta. O să moară ei pentru el? Înseamnă ceva Mărășești, Mărăști, Oituz pentru ei? Cine știe? Le spune ceva Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă? Puțin probabil.

De aia nu-mi place, din punctul ăsta de vedere.

Mă supără că cei ce știu cine e Dănilă Prepeleac ne-au dat de înțeles că Mărășești, Mărăști, Oituz nu înseamnă nici pentru ei nimic, cu toate că-s români. De aia nu-mi mai place!

Și atunci redevin creștin, îmi abandonez cetățenia pămîntească pentru cea cerească.

Să ne închipuim, să ne mirăm și să punem mîna la gură…


Există un gen de scriitură ce începe cu ce s-ar întîmpla dacă… În esență întrebarea nu-i rea. Doar că de cele mai multe ori continuarea frizează de cele mai multe ori ridicolul.

Acum bîntuie ce s-ar întîmpla dacă România ar primi 120000 de musulmani. Eu zic că nu s-ar întîmpla nimic. Raportul este cu aproximație 1/200. Nu s-ar vedea că avem prea mulți musulmani, așa cum nu se vede că avem prea mulți pocăiți (i.e. baptiști, penti, etc.). Așa că n-avem de ce să ne mirăm.

Dar să ne întrebăm, să facem un exercițiu de imaginație. Unul intelectual, dacă se poate. Dar numai dacă se poate. Cine nu poate poate să dea pagina, să mă-njure și să plece. Unde vrea.

Să ne imaginăm că e război civil la noi. Că ne batem ca chiorii. Că ne bombardăm. Că ne omorîm. Că ne violăm. Că ne torturăm. Că ne executăm. Că ne abuzăm pîn-la-loc-comanda. Și să mai zicem că unii dintre noi își spun: gata mi-a fost de-ajuns. Și pleacă. Unde? Undeva. Unde le văd ochii…

Apar o sumedenie de întrebări, de loc imaginare. Unde să ne ducem? Cine ne primește? Cum să ne ducem? Cu ce să ne ducem? Merită să riscăm? Ce riscăm? Ce pierdem și ce cîștigăm? Sau dacă e panică, iaca o luăm la sănătoasa, care unde poate și Dumnezeu cu mila…

Și atunci mă întreb: ăștia de plecăm, cum o să ne comportăm, exemplar? O să spunem totdeauna pliz și mersi? Bocianot și kesenom seipen? Oare dintre noi n-o să fie și criminali? N-o să fie și ultrași? Fugari, violatori, hoți, criminali, oameni de nimica? O să plece doar la crem de la crem? Nu o să fie violuri între noi, nu o să fie furturi, nedreptăți și rapturi? Nu o să ne omorîm dacă trecem granița? Brusc se face pace? Ca prin minune? Devenim cuminți ca Fecioara între sfinți și Luna printre stele?

NU.

Mai ieri-alaltăieri prin estul țării 7 mocofani și rudele lor bine intenționate ne explicară cum stă cu violul în grup. Destul să deschid acum televizorul să văd cum stăm cu hoțiile mici și mari. Și cum îi invidiem pe cei ce au știut să fure. Să se-nvîrtească. Să atingă fructul oprit fără să fie pedepsiți. Primari, președinți, consilieri, polițiști, miniștri, actuali și foști prim-miniștri. Și pleava de jos.

Să nu uităm că pușcăriile din România nu s-au construit pentru străini. Că nu aveam de unde să luăm atîția. Ai noștri, noi și numai noi suntem acolo. Cu fîfîfî mici excepții.

Oare dacă am lua-o la vale spre alte zări, nu ne-am rostogoli fără să ținem seama de alte consecințe, cum ar fi curățenia, ordinea, și altele? Acolo nu ne-am da în petec ca în Dăciuța noastră milenară și strict autentic de unică? Bănuiesc că da. Dacă acum autoritățile sunt așa cum sunt, de ce ar fi mai bune într-un dezastru național? Și noi, românii și celelalte naționalități conlocuitoare ne-am purta mai bine?

Deci, io zic că ar trebui să ne mirăm cu privire la alți migranți și să punem mîna la gură. Să tăcem, să fim rezervați. Să dăm pildă. Nu să criticăm, ca să evidențiem automat că noi suntem altcumva. Că suntem altcumva, dar nu garantat mai buni.

Ce ziceți?

Întrebare cinică: refugiații cui?


La granițele UE intră refugiați. Legea internațională de pe vremea lui nea Nicu zicea că dacă vrei azil politic te prezinți la cea mai apropiată secție de poliție imediat după ce ai intrat în țară. Acum ar trebui să te oprești în prima țară și să întrebi dacă se poate. Nu am înțeles de ce Germania i-a chemat pe refugiați la ea acasă fără să îi ajute. Dacă beneficiezi de refugiați, pentru că spui că ai lipsă de mînă de lucru, ia-i și du-i. Angajează autobuze, trenuri, avioane, bărci, ce vrei, dar nu ignora legile țărilor prin care vrei să-i treci. Sau să treacă ei ca să îi primești pe gratis. Ai spus 500000 pe an și nimeni nu a uitat. Toată Asia, Orientul Apropiat sare-n sus de bucurie. Ce am fi sărit și noi românii după 89, dar noi a trebuit să stăm în lagăre sau am fost trimiși înapoi. Apoi ne-am școlarizat.

N-am nimic cu refugiații. Încerc să-i înțeleg. Dar e o aventură. Să crezi că poți să treci ca vodă prin lobodă prin cîteva state, e o aventură. Apoi să mai ai pretenții, îți faci aventura mai imprevizibilă. De asta ai nevoie?

Să impui cote de refugiați e iar o politică total nepopulară și oportunistă. Serios? Pe ce legislație? Și după ce criterii? Nu te gîndești că ai noștri o să-i linșeze? Și atunci cine e de vină, mortul? La 25 de ani de la ieșirea de sub obrocul comunismului încă nu vedem bine și ne vreți integrați, recunoscători și pacifiști. Păi noi nu ne-am reglat conturile cu rușii (unde-o fi tezaurul ăla, că mor!), cu ungurii (unde-i fi mormîntul lui Tisza să-i ardem oasele?) sau cu noi înșine (cine-a tras în noi în decembrie 22?). Și acum vreți să dăm exemplu. Nu, noi nu putem să dăm exemplu. Nu suntem în stare. Și nici nu vrem. E bai, dar ăștia suntem. Vă e frică de ruși? Noi suntem în prima linie. Voi nu. Ne vreți, ne faceți pe plac.

Germania și restul lumii n-au decît să ia milioane de refugiați. Pe noi nu ne-a primit nimeni. (Așa credem noi.) Am muncit sau am furat din greu să fim recunoscuți acasă sau în străinătate.

În concluzie, de refugiați ni se rupe inima, ne doare sufletul, dar poporul îi transmite Europei, personal doamnei cancelar Angela Merkel că nu. Sau să-i ia Țiriac, regii asfaltului, marii asiguratori, transportatori, finanțiști, proprietari, clubiști, politicieni și masoni. Și mai-marii Bisericii Ortodoxe, și celorlalte mai mici sau mai catolice. Nouă, credincioșilor rămași, să ne dea dispensă.

Eventual un post de televiziune să facă un teledon.

Refugiații? Nu-s ai noștri.

La gard cu ei. Bine că nu e încă la zid… Dar nu se știe ce va fi mîine.

 

Poporul român și arabii musulmani


În august 1968 am văzut pe viu cum autoritățile comuniste le-au permis cehoslovacilor, ce nu aveau curajul să se întoarcă acasă prin Ungaria, să fie cazați pe gratis la internatul Școlii Sanitare din centrul Aradului. Oamenii veneau din Bulgaria sau își petrecuseră concediul pe litoralul nostru. Nu am habar dacă au contactat autoritățile din țara lor de origine.

Opinia publică era de partea lor nu numai aici, ci mai peste tot. În plus, România nu contribuise la invazia sovietică, deci era vorba de o confirmare oficială a poziției lor. Nu știu dacă au primit altceva în afara cazării, dar asta nici nu mai contează.

Contează că atunci reacția opiniei publice a coincis cu cea a autorităților. Eram cam aceiași cultură, aveam același dușmani, voiam aceiași libertate. Îi simpatizam că erau mai curajoși și începuseră reformele. În ciuda invaziei pactului de la Warșovia și a iminenței invadării țării noastre eram plini de optimism și aveam confirmarea că ceva se va schimba. Se întîmpla ceva bun.

S-a întors o foaie atunci.

Apoi cehoslovacii au plecat acasă.

Acum e război în Africa de Nord și în Orientul Apropiat. Opiniei publice din țară nu îi pasă. Războiul de acolo nu numai că nu ne comunică nimic, dar e vorba de un dușman tradițional, istoric și direct. În cei 12 ani de școală din țară am fost învățați că ne-am bătut cu asupritorul turc, l-am omorît pe mohamedanul setos de sînge, femei, prunci, bir, haraci, peșcheș, bacșiș și ciubuc. Halvaua, rahatul, sarailile și baclavaua nu au convins. Mircea, Ștefan, Mihai, Peneș Curcanul și sergentul din Vaslui ne povesteau despre Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna și Smîrdan. Nici un lucru pozitiv despre turci sau despre religia lor.

Filme, cărți, manuale, muzee adînceau prăpastia istoriei dintre noi și turci, dintre ortodocși și musulmani. Pentru noi musulmanul de acum este musulmanul de atunci. Arabul de acum e turcul de atunci. Moarte, pustiire nu azil, înțelegere și mîntuire.

Cote obligatorii de refugiați în România? Păi ce e aici, Germania? Nu pot alții să ne învețe ce nu au putut sovieticii! Cine se cred? Noi suntem aici pe veci stăpîni. Opinia publică nu vrea refugiați, azilanți, emigranți musulmani arabi, negri sau de alte culori. Noi vrem albi, creștini, dacă se poate cît mai ca noi.

Nu mă înțelegeți geșit. Nu sunt insensibil la suferința străinilor. Doar că poporul meu nu poate înțelege suferința lor. Am fost dresați cu privire la dușmanii noștri, la suferința proprie ce este mult mai importantă decît a altora. Și dresajul a prins bine.

Cred că de fapt suntem mult mai comuniști decît am crezut, că suntem și mult mai puțin creștini decît am crezut că suntem. În ciuda istoriei recente.

Nu vedem în suferința arabilor musulmani nimic să rezoneze cu cultura noastră, cu trecutul, prezentul sau viitorul nostru. Și asta ne orbește. Cel puțin momentan.

Europa, s-ar putea să ai dreptate și să fii salvarea musulmanilor arabi. Noi încă nu vedem asta. Și nu vedem necesitatea implicării noastre. S-ar putea ca generația noastră să piardă o ocazie unică. Dar nouă nu ne pasă. Am fost, suntem, vom fi. Suntem ca Dumnezeu. Sau poate suntem Dumnezeu. Îmi pare rău, dar opinia noastră publică are dreptate. Pentru că e a poporului meu.

Cu tristețe,

Alexandru Nădăban

Prosteala continuă, doamna Merkel delirează


În vreme ce producem filme cu violență împinsă la extrem și sîngele inundă ecranul, crainicii știrilor ne somează să ne pregătim emoțional să nu fim disturbați de imaginile ce urmează. Nimeni n-are bai cînd apar cadavre de copii transformate în opere de artă. Ba se strigă să fie deschise granițele ca să nu mai moară astfel de ființe nevinovate. Pentru gustul unora granițele șenghen nu sunt destul de deschise și ar trebui mai deschise.

Evident trăim într-o lume care a impus nebunia și iraționalul ca mod de viață. Altfel nu îmi explic de ce guvernele unor țări occidentale (împreună cu aliații lor Turcia, Arabia Saudită, Egipt) au atacat alte state, chipurile aflate sub conducerea unor dictatori. Dictatorii au fost baiul. Vrei să scapi de un președinte, îl faci dictator. Hitler, Mussollini, Sadam, Gadaffi. Îi uităm pe alții.

Și devenind rațional, referitor la copiii sirieni înecați în Mediterana (http://www.mediafax.ro/externe/umanitatea-a-esuat-rusine-rusine-rusine-un-artist-i-a-adus-un-omagiu-baietelului-inecat-foto-14701661) m-am întrebat ce aș face eu dacă aș pleca cu copiii într-o excursie transcontinentală. Că de acolo mă gîndesc că ar trebui să încep. Dacă aș eșua lamentabil copiii mei morți n-ar deveni subiectul unei opere de artă. Aș ajunge la închisoare, pe pagina întîi a ziarelor și aș fi condamnat de opinia publică. Asta dacă n-aș fi political correct…

În primul rînd, dat fiind periculozitatea afacerii și lungimea ei, aș fi fost alături de șoția și copiii mei. Asta după ce m-am înarmat cu toate informațiile necesare și aș fi avut buzunarele doldora cu bani, valori demne de o astfel de aventură. Să iei viața de la început într-o altă lume ce scrie altcumva, ce are alte valori și care vorbește altă limbă nu e o bagatelă. Nu pleci într-o croazieră de o zi. Nici într-o plimbare de plăcere. Asta dacă aș fi un tată responsabil.

În plus aș face un traseu, aș da niște telefoane, m-aș informa. Aș adăuga un mare coeficient de risc. Numai dacă n-aș avea încotro aș pleca. Dar să zicem că n-am. Totuși n-aș accepta să-mi trimit soția și copiii în condiții precare într-o astfel de drumeție periculoasă peste mări și țări nici dacă soția mea ar fi cea descrisă în ultimul capitol din Proverbe. E femeie și e vulnerabilă. Nu eu, eu n-aș fii.

Deci, cine este inconștientul pentru care trebuie să plîngă o lume întreagă? Cui nu i-a păsat de copii și soție și i-a trimis la moarte? A făcut-o prin credință? Halal credință!

În contextul dat, doamna Merkel delirează cu non-șalanță: să nu creadă cineva că ea încurajează valul no 2 de refugiați/emigranți. Nu crede nimeni doar dacă e nebun. Și un cimpanzeu cretin știe că întărirea pozitivă (o recompensă, cu alte cuvinte, orocedură ce ni se bagă în cap de ceva timp), dă roade imediat. Bătaia ruptă din rai nu mai funcționează pentru că am declarat-o în afara legii. Deci o pedeapsă, o întărire negativă, nu ține. Nu mai poți să-i forțezi pe oameni dacă ei nu vreau ceva.

Mulțumim doamnă Merkel că ați deschis zăgazurile infracțiunii internaționale pe motive umanitare. Adio ordine, poliție, armată, stat. Bine ai venit haos, libertate fără margini și prosteală. Na c-am început să delirez ca doamna cancelar!

Ca să nu închei într-o notă negativă, ci foarte negativă, m-aș întreba de cîți europarlamentari este nevoie să se schimbe un bec? De toți, bineînțeles. În toată Europa asta mai mult sau mai puțin unită, ce este leagănul civilizației moderne, nu se află o minte, două, mai luminată să ne scoată din impasul ce alte minți, tot europene, l-a creat? În toată pleiada de pieigidiuri, educheitări, om deta și alte categorii nu se arată un salvator asemenea lui Mesia? Unii ar spune că și lui i-a trebuit (so tu spic) 300 de ani să răzbată în Imperiul Roman. Dar mă gîndesc, le trebuie timp… și altceva.

Să mai apară de undeva un soț inconștient cu familia decedată pe valuri, să mai moară pe malurile Europei niscaiva copiii trimiși spre bunăstarea europeană, să intre-n panică vreun sat de pescari răzbunători asediat de turiști ad-hoc și imobilizat de politicieni deștepți. Prosteala continuă, de data asta pe banii doamnei Merkel. Cu delirul de rigoare. Grecia se simte un pic răzbunată și așteaptă calmă valul următor. N-ar trebui să mutăm Germania mai în sud, mai la mal? S-ar simplifica mult problema. Ba chiar s-ar rezolva.

Îmi aduc aminte de ziarele din Marea Britanie din anii 90 ce spuneau că țiganii sunt români și că trebuie primiți cu brațele deschise. Apoi a trebuit să-i luăm înapoi. Și au umplut Daily Mail de țigani ce trăiesc bine-mersi pe cheltuiala statului britanic. Am văzut cum de o echipă de muncitori la negru din Franța a fost deportată împreună cu niște cerșetori și hoți. Vreo cinci. Erau ilegaliști.

Nu repetă figura francezii și englezii? De ce? Că nu-s creștini? Că nu-s din Europa de Est a executatului dictator Ceaușescu?

Delir, prosteală.

Din ciclul Opriți țara, vreau să cobor: Eu nu-mi iau țara înapoi…


S-ar putea să mă categorisiți ca un tip lipsit de patriotism. Nu mă supăr. Dar ascultați-mă puțin.

Apar pe net diverse sloganuri ale unor personaje ce deplîngeau starea lucrurilor de acum circa 100 de ani. Un Vuia, un Caragiale, un Iorga, un Antonescu și alții ca ei. În mare oamenii ăștia spuneau că atunci era ca acum. Sau că era nasol. Înainte de Primul război mondial, după și în timpul celui De-al doilea război mondial. În primul am luat mai multe bătute, dar ne-am făcut o țară dodoleață. În al doilea am luat tot niște bătute, dar am dezertat și ne-am subțiat teritoriul. Dar per ansamblu corupție, prostie, sărăcie și tot așa.

M-a pus Ăl-de-Sus să îmi bag nasul vreme de cîțiva ani în Transilvania cu ungurii, sașii, secuii și românii autohtoni de prin 1460 pînă pe la 1764, mai ales din 1700. Lăsînd la o parte  Moldova și Țara Românească unde s-au văzut vînzări și cumpărări de tronuri autohtone, apoi fanariote, ocupație austriacă, turcă, tătară, rusă și de alte naționalități mai trecătoare fără atîta importanță ne-am lichidat să punem mîna pe putere și să mulgem cît putem și cum putem.

În esență, am remarcat că în Transilvania, românii sau cum s-or fi numit în vechime ai noștri, erau grei de cap. Nu pricepeau de unde vin avantajele. Plîngeau și se omorau să-și păstreze vechea lege. Ba se omorau între ei. Fără să aibă capacitatea de a vedea în viitor. Doar trecutul era important: moșii, strămoșii, datinile, obiceiurile dă la noi. Austriecii le-au oferit egalitate în drepturi în dauna maghiarilor, cei mai mulți românii nu au vrut-o. Nu e bună că ne dăm nemți. Nu ne vindem țara! Și tot ce ține de ea. Chit că țara era a ungurilor.

Românul n-a știu să fie pragmatic, să se orienteze. Să devină om politic susținut de o majoritate compactă. Și a pierdut. La 1764 episcopul bisericii ortodoxe române era un sîrb adus din străinătate. Și la revedere pînă la 1848-49 cînd am mai pierdut un tren. Apoi la 1867 cînd n-am mai avut tren pînă-n 1918. Apoi înghițirea de către patria mumă. Gara principală era la București. De ce a confiscat Iorga pe cînd era prim-ministru Lincolnul Banatului din Timișoara? De Mitică!

După care corupția tradițională, sărăcia sărăciei, prostia românului ce le știe pe toate, dar habar n-are de nimic. Cu ce se deosebește situația de atunci de cea de acum? Cu nimic.

Plîngem după industria noastră, ce era sublimă. Plîngem după vremurile eroice, triumfale. Plîngem după ceva ce n-am avut, dar am idolatrizat. Și unii vor să-și ia țara înapoi.

Păi în primul rînd țara asta nu mai e țara aia. În al doilea, dacă tot vrem să mergem înapoi nu o să mai ajungem niciodată „înainte”. Chiar dacă înainte era mai bine! Și uite-așa ajungem să batem pasul pe loc și să fim depășiți.

Ce tractoare făceam! Ce camioane făceam! Ce avioane făceam! Ce irigații făceam! Ce combinate aveam! Cîți navetiști aveam!

Domnilor și doamnelor, după cîștigarea independenței pînă și Algeria și-a făcut industrie și producea camioane. Că așa era moda. Progresul socialist se măsura în indicatori capitaliști vechi de un secol: industrie siderurgică puternică, industrie extractivă, industrie de mașini-unelte și învățămînt gratuit. Acum vedem unde ne-au dus toate, dar idealizăm trecutul ca să uităm de prezent și poate-poate viitorul trece pe lîngă noi fără să ne bage-n seamă. Ceea ce nu este posibil.

Cu riscul de fi catalogat lipsit de patriotism, mie nu-mi mai trebuie țara asta. Țara mineriadelor, a afacerilor corupte, a politicienilor bătuți în cap, a hoților de tot felul, a plagiatorilor și a cabotinilor. Știu că nu există o țară perfectă, dar cel puțin aia nu e patria mea, nu mă doare. Așa că eu unul nu-mi iau țara înapoi. Oricum n-a mai rămas mare lucru din ea.

De vorbă cu sexul. Pardon, genul! Sau cum îi zice…


Ați avut o soră mai mare? Sau poate două-trei? Atunci nu-i de mirare că la un moment dat v-a îmbrăcat în fetiță. Sau că din proprie inițiativă ați încercat hainele ei ca să vedeți cum este să fii fetiță. Mai țineți minte acel sentiment? De neuitat. Dar totuși pasager…

Poate la un moment dat v-a plăcut pisica. Mie și acum îmi place. Și pisica a devenit obiectul afecțiunii noastre. Într-o pernă de-a bunicii arăta ca un copil înfășat. Cel puțin în imaginația noastră… Dar ne-a trecut și asta.

Apoi a venit școala. Toți băieții trebuiau să stea în bancă cu o fetiță. Regula de aur. Pe vremea aia fetițele nu erau așa frumoase ca azi… Creierul și hormonii încă nu o luaseră razna. Dar te puteai întîlni cu curiozități locale. De pildă un elev mai mare foarte efeminat. Nimeni nu știa ce-i aia homosexual și nimeni nu-l făcea fetiță. Dar avea în el ceva de fetiță. Mersul, gesturile, vorba. Nu l-am văzut fugind… dar asta nu înseamnă că nu fugea.

Apoi a apărut băiatul. Frumusețea lui o depășea pe cea a fetelor. La vremea aceea n-am văzut o fată mai frumoasă ca acest băiat. Serios! Micuț, cu trăsături neobișnuit de fine, dar băiat. Nu făcea pe fetiță. Nu puteai să pui mîna pe el. Nu te lăsa. Oare de ce?

Mai erau atunci școli în care erau numai fete sau numai băieți. Profesionala industriei ușoare era a fetelor, cea din industria constructoare de mașini a băieților. Liceele erau cam la fel, monopolul fiind spart destul de timid. Ajungeai să te întrebi dacă lumea asta-i unisex, ești la închisoare sau doar trăiești un coșmar numit viață.

Și în fine, armata. Lumea bărbaților în care bibliotecara, o angajată civil, părea Ileana Cosînzeana. Și poveștile cu gagici, de parcă lumea femeilor abia aștepta să ajungi în uniforma aia de doi bani ca să cadă pe spate implorîndu-te să devii eroul pozitiv, salvatorul unui destin tragic, împlinitorul unei vieți serbede în pragul sinuciderii. Ce destin!

Lumea socialistă, viitor comunistă, nu lăsa loc de fantezie și variații în domeniul genderului. Erai bărbat sau femeie, băiat sau fetiță. Nu puteai să fii altceva. Nici să arați una și să fii alta. Constituia o încălcare a statutului de cetățean adeverit în buletinul de identitate. Un cetățean sau o cetățeană nu se putea transforma pentru că ar fi pus sub semnul întrebării sistemul partidului unic, al gîndirii identice, viitorul asigurat precis fără putință de deviere. Comunismul, visul de aur al întregii omeniri nu putea devia de un biet ciot asemenea aliotmanului la Rovine. Ideile, ca și comportamentele nestandardizate erau periculoase. Deosebit de periculoase!

Și acum după 25 de ani de abandonare treptată a gîndirii de acest tip, totul este permis. Doar Biserica este locul unde gîndirea s-a conservat. Și acum încep întrebările.

Locul? Care sunt limitele lui?

În fond, dacă cineva își schimă înfățășarea după cum gîndește, nu este mai corect decît să mintă tot timpul? Ce ar spune fariseii din vechime? Dar cei de azi?

Apoi, dacă știința și tehnica îngăduie, aș putea să-mi fac o reformatare genetică și să devin omul pisică? Am văzut că omul maimuță nu-i nici o problemă…

Și dacă omul om omoară în numele unui ideal, nu-i mai bine un om modificat genetic, să zicem omul plantă, ce nu face nici un rău? A murit Isus și pentru el? Dar pentru ea?

Cam multe întrebări pentru doar doi cromozomi.

Te somez: XY sau XX?

YZX?

Nu se poate!

Războiul din Vietnam


 

Ideea acestui subiect mi-a apărut după ce am vizionat la tv o emisiune despre pelicule de război pierdute. Doi foști combatanți americani povesteau prin ceea ce au trecut văzându-și prietenii omorâți, proasta conducere a trupelor și proasta strategie ce nu a dus la câștigarea războiului. Mărturisesc că aș fi extrem de interesat să văd și un documentar vietnamez despre același război.

Unul dintre lucrurile care mi-au marcat un pic existența a fost războiul din Vietnam. Cu toate că s-a defășurat la mii de kilometri distanță războiul din Vietnam era prezent în fiecare zi în media românească. Eram informați de loviturile de stat și de implicarea SUA în conflict. Cum implicarea francezilor a luat sfârșit pe cînd nu citeam nu știam prea multe despre ea. Dar cu implicarea americanilor a fost altceva.
Deci, după cum poate știți, Vietnamul era o fostă colonie franceză. După ce francezi și-au arătat incompetența militară la Diên Biên Phu, americanii s-au implicat în conflictul dintre nordul comunist și sudul necomunist. Ar mai fi de menționat prezența britanică în Vietnam, cu mult timp înainte de implicarea americană. Așadar era vorba de același tipar ca în Coreea: un sud necomunist și un nord comunist. Nordul comunist voia să ocupe și să reunească sudul cu forța.

Interesul mi-a fost incitat de o carte scrisă de un sud-vietnamez (probabil) în care erau prezentate acțiunile tipice trupelor de guerilă comuniste ce acționau în Sud. Capturare de armament, ambuscade, fotografii cu armament capturat, povești despre lansare de zvonuri, dezinformări și victorii pe tot frontul. Nimic despre pierderi, riscuri, retrageri, greșeli. Tipic comunist. Dar incitant. Ce proști erau sud-vietnamezii vînduți capitalismului și ce deștepți erau comuniștii.

În presă a apărut o fotografie cu o nord-vietnameză înarmată cu carabină, într-o barcă, pe un rîu. Soldați nord-vietnamezi ce țineau în mîini bucăți dintr-un avion american. Pilot vietnamez de Mig 21 întorcîndu-se din misiune. Mă tot întreban cum de au vietnamezii avioane de luptă supersonice și de pe ce aeroporturi decolau. Anul ăsta am aflat că aveau vreo 25 de avioane. Prin 1970 am primit un număr special Science et vie dedicat aviației și am putut constata că americanii avuseră în Vietnam avioane monomotor, cu piston, monoloc pentru anumite misiuni. Eram stupefiat. Dar pentru prima dată am văzut fotografia unui B 52 și a unui B 58. Cu toate acestea rachetele antiaeriene sovietice doborau chiar și bombardiere B 52.

Prin 1972 am stat de vorbă cu cineva ce mi-a spus că lucrase în Vietnamul de Nord la o fabrică de vagoane construită de România și că într-o zi au venit vietnamezii, i-au împachetat și i-au expulzat. Chipurile din cauza rușilor. Posibil. Tot atunci am citit revista La Chine unde erau fotografii cu blindate sovietice distruse, cu echipament sovietic capturat de chinezi. Recent am auzit că pentru prima dată arma cu neutroni s-ar fi experimentat tot în conflictul de graniță dintre URSS și China. Dar chinezii ne deveniseră simpatici după 23 august 1968, cînd circula povestea că dacă rusul va face ceva chinezii îl vor gîdila în fundul grădinii…

În presă apăreau atacurile vietnameze împotriva bazelor americane de la Da-Nang, Khe-San și ofensiva împotriva Saigonului și ocuparea Hue-ului. Păreau neverosimile atacurile vietnameze cu rachete asupra trupelor americane. Dar erau reale. Mi se părea că vietnamezii au dreptate, că luptă pentru țara lor. Apoi a intervenit retragerea americană și sfîrșitul războiului în 1975, cu ocuparea saigonului de către armata Vietnamului de Nord, sau de către Frontul de Eliberare Națională.

De dreapta sau de stînga? Războiul din Viet-Nam îți oferă această posibilitate. Eu am oscilat. În primii ani eram copil și nu prea știam prea multe. Propaganda de stînga m-a influențat, așa că am ținut cu Vietnamul de Nord. Se vorbea de corupția din armata sud-vietnameză. Eram și eu în armată cînd Frontul de Eliberare Națională dotat cu tancuri a intrat fără să i se opună rezistență în Saigon, capitala Vietnamului de Sud. În urmă cu cîteva zile un documentar mă informa că de fapt era armata nord-vietnameză. Tancurile erau sovietice.

După mai mulți ani au apărut casetele video cu Chack Norris și acțiunile lui din Vietnam. Ce îi uram pe vietnamezi! Apoi a apărut Rambo.  Devenisem creștin, regimul comunist din România era mizerabil și asta m-a dus mai spre dreapta. Am citit o altă carte, despre recuperarea unui colonel american a cărui avion  fusese doborît în Vietnamul de Nord.

Comunismul falimentar din România mă trăsese pe dreapta, așa că nu aveam cum să-i simpatizez pe comuniștii vietnamezi. Miza războiului părea lumea occidentală (mai) normală, contra lumii comuniste, sovietice, ce ne-a distrus țara. Și așa am luat-o spre dreapta. Am văzut și Apocalypse Now și mai tîrziu Platoon. Știam că războiul nu era o comedie.

 

De ce merge prost învățămîntul și sănătatea?


În România relația cu statul sau cum spun unii cu sistemul, este o relație de putere. La fel cu biserica, cu enelul, eonul. Cine deține puterea dictează normele.

În școală proful dictează regulamentul școlar, aplicarea lui și curtea de apel este formată tot din profi. Cine are puterea și de ce nu se schimbă decît schimbarea în învățămîntul românesc? Pentru că sistemul nu lasă puterea din mînă. Deși nu mai ai voie să-i faci ce i-ai făcut elevului în trecut, tot se pun absențe nemotivate pe indisciplină. Adică este o relație de putere. Elevul este prezent, deranjează ora, nu poți sau nu ști să te impui și îl pui absent nemotivat. Răzbunare. Minciună. Elevul este prezent.

Sau pur și simplu apari după jumătate de oră la clasă sau nu mai apari deloc. Ce s-ar întîmpla dacă elevii sau părinții ar avea la dispoziție pe net un catalog al prezenței profilor? Și să li se taie din salar pentru întîrzieri repetate și absențe. Și dacă fac prostii să fie puși absenți nemotivați. Le-ar place?

Dragă profesore, dacă nu ști sau nu poți să predai o lecție la o clasă de elevi mai tineri ca tine și mai puțin învățați ca tine, lasă-te de meserie. Nu ne mai du cu preșul că deții puterea. Pe cine vrei să convingi? Sistemul?

În domeniul medical personalul dictează normele. Drept urmare pacientul este oropsit. Curtea de apel la care poate apela este formată din tot din personal medical. Pînă ajungi în justiție mai este. Dacă mai trăiești. Sau dacă merită…

Am fost învățați că doctorul are totdeauna dreptate. Nu e chiar așa. Ba e pe dos. Dar bolnavul nu poate decît să refuze un tratament sau un procedeu/o procedură, să plece acasă pe răspunderea sa. Să schimbe doctorul de familie sau să meargă la alt specialist. Poate la privat. Un sistem privat ce scîrțîie pentru că și acolo se dă mită și ești dus cu preșul. De ce? Pentru că este o mentalitate bazată pe putere.

Cu excepția ipohondrilor nimeni nu se tratează că n-are ce face. Oricît de bune ar fi medicamentele nu sunt ciocolată sau înghețată pe băț. Cu toate că unii ar prefera ciocolata sau înghețata în locul operațiilor sau a perfuziilor.

Dar ce s-ar întîmpla dacă, prin reducere la absurd, pacienții ar avea la dispoziție pe net o schemă cu spitalul X, să zicem și ar putea da calificative sau mai rău, ar putea provoca tot atîta suferință/neglijență/supărare personalului cîtă provoacă și ei? Mamă, ce vaite ar fi prin unele unități medicale! Ce cerere de calmante, morfină, concedii medicale!

Unii se fac doctori sau profi pentru bani. Alții că le place. Și alții pentru că doar așa simt că sunt împliniți. Cine ar trebui să schimbe sistemul, ministerul? Pacienții? Elevii și studenții? Marea Adunare Națională invocată în ceasul al 12-lea de Ceaușescu?

Aferim? De ce?


Știrile zilelor trecute marcau încă un succes la Festivalul de film de la Berlin. Filmul românesc Aferim a luat un premiu. Și eram din nou mîndri că suntem români. A apărut trailerul. Andi Moisescu l-a invitat pe regizor la emisiunea sa. Și au vorbit despre discriminare. Îți venea să-ți urci copiii în mașină și să nu te mai oprești pînă la cinema. Te gîndeai că în fine s-a spart tiparul românesc ce spune că indiferent ce facem, e bine și așa. Poate… Aferim!

Și m-am, de fapt ne-am, dus la cinema. Am văzut Aferim. Cu soția.

Dacă aș fi străin și ar trebui să-i fac o trecere în revistă, aș spune că e un film ciudat despre un subiect demodat. Sclavia. Rezolvată în secolul XIX. Mai tîrziu în Principate. Că țara semăna pe alocuri cu Afganistanul. Că era foarte înapoiată. Și deci primitivă. Și că oamenii erau ciudați… Limbajul cam deranjant, dar poate bine ales pentru ceea ce se întîmpla la vremea aceea. 1835. În țara lor.

Dar dacă sunt român gîndesc altcumva.

În primul rînd am fost 3 spectatori în toată sala. Aferim n-o să fie un succes de casă. Care film în ultimii 25 de ani a fost așa ceva? Sufăr cumva de amnezie sau asta e realitatea? E clar că toate premiile cinematografiei noastre s-au luat pentru ciudățenii. Pentru ceva la care Occidentul se miră. Sau pentru mesajul politic al filmului. Pentru hapeningsuri…

Dar tocmai ce îi lipsește cinematografiei noastre este succesul de casă. Poate veți spune că nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu ca să mergem cu clasa la Dacii, Mihai Viteazul, Puterea și adevărul, etc. Păi da, nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu, dar nici atunci nu mergeam la Nea Mărin miliardar cu clasa… Nici la Cu mînile curate… Nici la…

Dar dacă este un film despre discriminare nu se putea gîndi nimeni, dar absolut nimeni, că la filmul ăsta, chiar dacă nu ar fi luat premii, s-ar putea sau mai degrabă, ar trebui, să se meargă cu clasa? Și totuși veți întreba, dar de ce nu se poate merge cu clasa?

Nu se poate merge cu clasa pentru că nu se mai merge în armată și deși în armată se înjura birjărește, o dată trecut de poarta unității intrai în lumea normală în care nu mai puteai înjura la fiecare replică. În Aferim se înjură. Dar nu se înjură oricum. Se înjură masiv. Direct, parcă n-ar fi înjurături, parcă era limbajul de toate zilele.

Anatomia masculină și feminină des pomenită a filmului nu m-a dus la catharsis. Probabil că nici nu trebuia. Aferim este un film militant. În Aferim vedem prostituție, mită, nedreptate, înjurături, lașitate, TBC, tîlhărie, jaf, furt, jeg, înjurături, infidelitate conjugală, sechestrare de persoană, manipulare, exploatare economică, robie, beție, relații sexuale cu minori, abuz de autoritate, schingiure, și cîte altele.

Filmul are snoave, panseuri și zicători. Și pe lîngă activismul social, activismul filmului este profund anti-religios. Cum altcumva decît anti-ortodox, că nu putea fi vorba de altceva. Dar nu este anti-religios sau anti-ortodox grec cum ne-am aștepta, avînd în vedere că țara gemuse sub jugul fanariot de curînd eliminat. Nici de cel al mănăstirilor închinate către locurile sfinte, o povară demnă de datoria prezentă de zeci de miliarde a României… Pădurile, ogoarele, robii și satele închinate lor au fost rezolvate de Cuza după jumătate de secol.

Dincolo de absurdul omniprezent pe aproape toată lungimea filmului, presupunerea că vezi adevărul, că binele va triumfa și se va face dreptate, ultimul element al triadei clasice, frumosul, se lasă prea mult așteptat. Eventual se poate deduce din peisaj și animale. Dincolo de alb-negrul filmului. Dialogurile redactate pe baza textelor clasicilor literaturii române  din care nu lipsesc trimite la textele lui Alecsandri, Ion Budai-Deleanu și mulți alții, nu justifică violența limbajului.

În concluzie, Abuz după abuz ar fi fost un titlu mai bun pentru filmul Bravo, căci așa s-ar putea traduce cuvîntul aferim. Cum se traduce filmul?

Am plecat cu un gust amar. Amar de violență. Nu am plecat cu dorința de a schimba ceva. Ci cu scîrbă. Oare asta și-au dorit realizatorii? Căci dincolo de dialogurile clasice, de vestimentație, animale, actori și peisaje, de primitivism și activism anti-religios, cu asta am rămas. Oare cum percepe românul din străinătate filmul acesta?

Prezumția de nevinovăție


Sau calitatea de vinovat doar dacă cineva este condamnat definitiv a dispărut. Nu degeaba știa Țepeș ce știa, iar noi îl invocăm necontenit.

Recent am participat la o discuție între pușcăriași. Pușcăriași soft. Adică doar internați de bună voie și nesiliți de nimeni. Eventual de familie sau boală… Se discuta despre o măgărie politică. Nici nu mai țin minte care. Și nici nu contează. Erau voci ambalate, se cereau măsuri, aproape că se strigau lozinci.

Un tip ce se ținea tare, foarte vehement și drept întreba mai mult sau mai puțin retoric: De ce nu face guvernul nimic? De ce nu-i arestează? Să-i…

Dar chestiunea nu ținea de guvern. Era o chestie a parlamentului. Am tot încercat să-i spun că guvernul nu are atribuții în domeniul ăla. Că România nu mai funcționează pe principiul dictaturii proletariatului. M-a privit ca și cînd ar fi aterizat de pe altă planetă sau s-ar fi trezit dintr-un somn de 30 de ani. Doar că n-a zis Tovarășul Ceaușescu ce păzește? Dar era clar că nu avea habar cum funcționează mașinăria statului, a politicii și a justiției. Pentru el teveul și ziarul spuneau adevărul și numai adevărul so help him God. Și nu era singurul…

Omul era sincer, era pornit și voia să se facă dreptate. De parcă-i furaseră peste noapte grădina din spatele casei și-o puseră pe cealaltă stradă…

Era clar că pentru participanții la discuție nu exista prezumția de nevinovăție. Dreyfuss era o nimica toată. Oamenii se ambalau într-un J’accuse contemporan ]n sens invers. Evident că Dreyfuss n-ar mai fi ajuns la judecată. Ar fi fost linșat de mulțimea justițiară. Ca-n Texas! Dar eram în România AD 2014.

Și atunci ce facem cu Udrea? O mai înjurăm? Îi mai urăm pușcărie fericită? Mai mergem să-i aruncăm cartofi copți cu praștia peste zidul arestului?

Nici mie nu-mi place cucoana. Cînd mă uit la interviul ăla din 2005, îmi dau seama că este un om fără scrupule, că nu are pic de considerație pentru alții și că este o profitoare clasa I! Dar cam ca ea suntem majoritatea din specia Homo sapiens.

În același timp nu pot să uit că am dezvoltat ca specie ceva ce nu există la alte specii: amînarea recompensei. Hai s-o aplicăm și în cazul Udrea. Ce frumos va fi la final! Poate pînă atunci îi vine mintea la cap. Poate se pocăiește de relele făcute. Poate îi va părea rău și se va îndrepta. Ce frumos ar fi. Judecătorul suprem așteaptă. Noi ce sperăm?

Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin “examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de “ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost “şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul “Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul “sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

Puterea și adevărul


Puterea este executivă, adică guvernul, legislativă, adică parlamentul și juridică, adică a magistraților. Despre presă s-a spus că este a patra putere în stat. Probabil că Internetul trece drept a cincea putere, unele state cu regimuri absolutiste (cele islamice și comuniste) impunînd restricții.

Puterea și adevărul nu fac casă bună. Adevărul nu se lasă la putere. Nici puterea la adevăr. În mod normal puterea ar trebui să decurgă din adevăr. Dacă nu e așa, nu e adevăr(ată). Dar e comod atunci cînd ai pus mîna pe putere să transformi minciuna în adevăr. Sau să ascunzi adevărul. Vrei să fabrici un adevăr, cine te poate împiedica? Cine se poate opune? Să încerce!

Puterea și adevărul este titlul unui film românesc ce a făcut ceva vîlvă în 1971. L-am văzut. E drept, varianta dată publicului. Era perioada socialismului cu față umană pentru obedienți. Pentru ceilalți era o caricatură. Pentru toți cei ce cunoșteau adevărul, filmul era fals: era propagandă amestecată cu minciună. Știam și atunci că cine deține puterea dictează adevărul. Doar că unii dintre noi au fost convinși că adevărul este cel trîmbițat de putere.

Scenaristul filmului, ca și a  celor mai multe filme cu priză la public în acea vreme a fost Titus Popovici. Un personaj de film parcă!

Anul ăsta am avut niște alegeri. Alegerea președintelui cultului penticostal. După alegerea rectorului. De ce nu s-a așteptat un pic pînă după alegerea noului președinte?

Alegerea președintelui României. Am avut-o. Am avut alegeri și pentru Parlamentul României. Ne-am ales de nu ne-am văzut. Acum o să trăim cu rezultatul/rezultatele alegerilor.

Însă, rămîne marea întrebare: ce se va întîmpla cu adevărul/Adevărul? În raport cu puterea…

La penticostali am întîlnit oameni dezamăgiți. Români.

La români am întîlnit baptiști dezamăgiți.

Viața mai bate filmul?