Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine, degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Prezentul.


sursa:http://ericcyee.blogspot.ro/2010/04/lost-art-of-disciple-making-appendix-2.html

La ceva timp după revoluție, în 1994 am participat la o întrunire de tineret la cea mai mare biserică baptistă din România. Stil: show. Dezamăgirea a fost cu atît mai mare cu cît cel ce făcea șoul era un bun cunoscător al tinerilor, avea copii, avea charismă și era implicat în predarea teologiei. Un american ce fusese și el invitat nu prea și-a găsit cuvintele, încercînd să nu jignească gazda, dar s-a simțit stînjenit în mijlocul acelui spectacol deplasat. Cel puțin pentru o biserică. Am plecat cu același sentiment de pierdere: să ai în față cîteva sute de tineri și să nu le spui nimic despre Dumnezeu. Dar părinții erau liniștiți că tinerii se aflau la biserică. Pe mîini sigure.

Practica mi-a fost explicată de un alt păstor aflat în aceiași postură: trebuie să faci orice să-i ții pe tineri în biserică. Păi dacă au și ei nevoi, trebuie să le împlinești. Altfel o să se ducă acolo unde sunt împliniți, adică la bar, la disco. În biserică se văd, se cunosc, se plac. Trebuie stimulați: întîlniri, jocuri, excursii la alte bisericii. Adică tot un fel de disco, dar în stilul nostru. Dacă dezertează te iau părinții la rost și cine știe, îți pleacă și ei. Și nu era pastorul de tineret.

Pe de altă parte, m-am întîlnit întîmplător cu un fost enoriaș al bisericii pe care o frecventam ce mi-a declarat că devenise pastor carismatic și că în zonă erau circa 7-800 de tineri și ce lucrare se putea face cu ei! Pînă atunci nu l-am auzit nici măcar vorbind la școala duminicală… Biserica sa nu a depășit limitele familiei sale, cum să aibă impact asupra a sute de tineri? O altă biserică, tot carismatică, din apropiere era plină de tineri. Erau luați de pe străzi, educați, îngrijiți, avea o fermă de porci, își făcea publicitate în străinătate și avea idei de marketing. Nu știu ce îi învăța.

După revoluție bisericile au dat de bani, a dispărut interdicția extinderii clădirilor, așa că unul dintre efecte a fost apariția sălilor de școală duminicală pe grupe de vîrstă. Import american. Rezultatul a fost specializarea învățătorilor și o oarecare izolare a celor tineri de copii, de oamenii maturi. De remarcat că separarea nu se făcea pe grupe de maturitate în credință (de la a doua naștere), ci pe baza anilor de la naștere. Parcă în contradicție cu credința bisericii baptiste. Dacă tot este menționată în Mărturisirea de credință nașterea a doua.

Apoi au apărut promoțiile de pastori, de absolvenți ai secțiilor de teologie didactică, așa-zisă Christian education, tot de import. Și au apărut, ceva mai devreme, școlile confesionale, de toate tipurile. Și aici se preda teologie. Dar cine preda? De cele mai multe ori pastorii și proaspeții absolvenți ai facultăților de profil. Ce făceau copiii la școală? Banalități din vechiul și noul testament. Apoi trebuiau să meargă cu clasa în ,,misiune.“ În mod clar și această activitate contravenea Mărturisirii de credință. Cum să facă misiune copiii ce nu erau convertiți, botezați și catehizați? Dar această întrebare nu se pune. În nici un caz factorilor de răspundere. Nici ei nu și-au pus această întrebare. Ei erau preocupați de alte probleme.

De exemplu, la congresul baptist de la Timișoara dr. Paul Negruț, fost rector al UBEO, pastor al bisericii baptiste Emanuel din Oradea și responsabil cu educația din partea Uniunii baptiste se lamenta cu privire la nunțile baptiste ce nu mai erau ca pe vremuri. Înțeleg că cei ce se nuntesc sunt credincioși vaccinați și nu e bine să-ți pui întrebări stînjenitoare cu privire la copiii despre care în Mărturisirea de credință se deduce că nu pot fi botezați, dar sunt numărați la totalul suflării baptiste (și penticostale). Un fel de numărare a steagurilor a la Pristanda.

Directorilor seminariilor liceale nu le pasă de contradicție, diriginților și învățătorilor nici atît. E o activitate ce trebuie făcută cu clasa pentru a strînge bani, a da frumos și a cîștiga simpatie: uite ce drăguț e ăla micu la amvon! Dar ia să încerce un ditamai matur să se urce la amvon fără autorizație! Anatema!!!

Recapitulînd vom constata că un copil dintr-o familie baptistă învață ceva despre credința sa la școala confesională, apoi la biserică, la școala duminicală și apoi mai învață din văzute și auzite din familie. Deci are cel puțin trei-patru surse de informații,   la care se adăugă și pe cea proprie: prietenii, citirea unor materiale religioase, Scriptura. Pe cine să creadă? Situația ideală în care toate aceste surse concordă este utopică. Rezultatul? Fragmentarea credinței, lacune, confuzie. Nu-i de mirare că în ciclul gimnazial cînd apare ora de religie opțională aceasta este privită ca ceva de pe altă lume.

La toate astea mai trebuie adăugate presiunile părinților, directorilor, inspectorilor și a pastorilor la adresa unor învățători și profesori de teologie, ce se confruntă cu pile, amenințări și stări de vorbă mieroase pentru ca elevul cutare să ia notă mai mare că doar e din familie bună și credincioasă. Nu mai pomenesc de lupta cadrelor didactice cu năbădăile unor odrasle  (cu părinți ) cu ifose sau cu lipsa de educație elementară. Se vede din nou lipsa de coordonare dintre cei ce concură la educația religioasă și la viitoarea dezertare dintr-o biserică cu probleme. Părerea mea este că tinerii nu pleacă cînd devin adulți, ci cu mult înainte. Sunt prezenți cu trupul, dar nu și cu inima.

Așa cum se știe educație teologică din școli este de fapt o cateheză ce se aplică tuturor elevilor. Oare de asta au nevoie? Și ne mai mirăm că pleacă… În urmă cu cîțiva ani apărea pe internet o scrisoare deschisă a tinerilor de origine română din America. Voiau ca predicile să fie în limba engleză. Nu înțelegeau limba română, părinții nu prea vorbeau limba engleză. Și ei plecau. Pentru asta erau înfierați. Și acum pun eu întrebarea: dacă era clar de ce plecau tinerii din bisericile românești (la cele americane), de ce nu s-a putut schimba ceva de dragul lor, a viitorului bisericii (chiar așa?) și a mărturiei în comunitate. Ce costa? Asta făcînd abstracție că bisericile baptiste românești din America sunt anchilozate în cultura anilor 60-70 din România…

Prezentul nu sună bine chiar dacă nu intrăm în detalii ce țin de practica bisericilor, de articole de credință și de controverse referitoare la craționism vs evoluționism, răpirea bisericii, cina Domnului, mileniu, genetică, etică, corectitudinea politică, avortul sau ineranța Bibliei și drepturile omului. Bisericile, cam toate, preferă să stea într-un con de umbră, să nu dezbată probleme spinoase. Rezultatul? Se confruntă cu evenimente spinoase… și plecarea tinerilor.

Ca să nu închei într-o notă negativă aș propune o soluție: ucenicizarea tinerilor ce au fost convertiți. Nu este ceva nou, dar este ceva ce nu se ia în calcul. Ciudat pentru că Noul Testament este exact despre așa ceva. Mărturisirea de credință ce zice? Dar chiar dacă aș vrea să fiu pozitiv trebuie să constat că majoritatea bisericilor nu mai fac așa ceva, pentru că nu au făcut așa ceva. Nu degeaba a scris un american cartea The Lost Art of Disciple Making… (Introducerea de Coleman, ce a scris Planul de evanghelizare al învățătorului. Sună cunoscut?) Cine o traduce și pe limba noastră? Inutil să mai menționez că ucenicizarea nu se face de către pastori și că de cele mai multe ori ei acționează contra celor care gîndesc și fac așa ceva. Și ne mai mirăm că pleacă tinerii?

PS Ah, era să uit ceva! Taberele creștine!!! Despre astea ar fi indicat să scrie un specialist. Mie nu îmi plac…

Demonul cu faţa albă (10)


Zilele de spital se scurgeau printre vizitele prietenilor şi evenimentele inerente mediului spitalicesc. Într-una dintre zile o femeie a ieşit urlînd prelung de pe secţia noastră. Era clar că îi murise cineva apropiat. Veneau ambulanţe cu bolnavi pe targă, apăreau rude îngrijorate şi doctori preocupaţi. De fapt doctorii erau ultimii cu care aveai contact, atunci cînd nu se mai putea fără ei. Vizite, contravizite şi extra-contravizite. Trebuie să spun că am avut parte de o atenţie deosebită a doctorului chirurg şi nu cred că a trecut o zi fără să mă vadă cel puţin o dată şi de patru ori în zilele mai aglomerate. La cîteva zile de la operaţie vine şi medicul anestezist căutînd pe cineva (credea că eu sunt persoana respectivă) şi o îndrum spre salonul cu pricina. I-am zîmbit că vorba aia, ne cunoşteam şi atunci m-a recunoscut. Să fiu sincer reacţia ei m-a surprins, dar şi mi-a picat extrem de bine, mai ales că era spontană: „Ce recuperare fulminantă!” Mi-a picat extrem, da extrem de bine! Era cel mai extraordinar compliment adresat lui Dumnezeu. E drept că mă agitam ori de cîte ori puteam şi încercam să zîmbesc ori de cîte ori aveam ocazia, încercînd să depăşesc atmosfera şi să mă auto-depăşesc. Probabil că am şi reuşit.

În a doua zi după operaţie ar fi trebuit să mă scol şi să fac un pas-doi pînă la uşă. Nu am putut cu tot ajutorul Danei. Am crezut că mă sparg în bucăţi şi că se desfac cusăturile. Am realizat că aveam cavitatea abdominală mai goală – mi se scosese o splină ce cîntărea 3,400 pemasă şi care avusese în jur de 5 kilograme înăuntru. Chirurgul mi-a explicat că procedura sa consta în golirea splinei de sînge prin masarea ei, astfel încît să se piardă cît mai puţin sînge. După operaţie a venit cu laptopul şi am văzut fotografiile. Splina avea cîteva dungi, aşa că am întrebat ce sunt „alea”. Mi-a spus că erau nişte leziuni superficiale mai vechi. Mi-am adus aminte că într-o zi, contrariat de umflarea abdomenului, culcat pe spate, am palpat zona şi am simţit o umflătură. Credeam că e o porţiune din intestinul gros aşa că i-am aplicat un masaj mai agresiv. Ţin minte că ceea ce masam era consistent şi semăna la palpare cu un intestin care are ceva înăuntru şi se poate deplasa la împingere. Asta m-a făcut mai circumspect cu privire la natura umflăturii şi m-am oprit. Bine că m-am oprit la timp. Dacă continuam leziunea ar fi dus la hemoragie. M-am mirat cînd am observat un ţesut de culoare galbenă şi mi s-a spus că e stratul de grăsime. Atunci m-am mirat mai tare!

Doru Măluţan era un tip dur. I-am povestit prin ce trecusem eu, i-am povestit cum am devenit creştin. I-am spus cum putea el dveni creştin. Mi-a povestit cum a făcut banii cu care şi-a construit pensiunea. Nu l-am invidiat. L-am întrebat dacă are ceva de povestit despre viaţa din trupele speciale. Fusese karatist în lotul naţional, aşa a ajuns la trupele speciale şi a avut cîteva misiuni grele. Printre altele a fost capturarea celor ce dezertau cu arme. Într-una dintre ele se apropiaseră de dezertor care dormea într-o groapă şi la cîţiva paşi de acesta maiorul din unitatea dezertorului începe să urle la el cît de nebun şi nesimţit era el soldatul. În clipa următoare acesta s-a trezit, s-a întors şi a tras. A auzit glonţul şuierîndu-i pe la ureche, dar deja era în salt. Dezertorul nu a mai avut altă şansă, în schimb după capturare el şi colegul său l-au tăbăcit bine pe maiorul imprudent care putea să-i omoare pe amîndoi de cît de deştept fusese. A avut nevoie de spitalizare. După  ceva timp au fost chemaţi la procuratura militară şi li s-a spus că acesta i-a acuzat de lovirea superiorului, etc. Procurorul dîndu-şi seama de situaţie le-a spus că maiorul e pe celălalt hol, în spatele uşii şi că le dă mînă liberă să îi mai aducă aminte că prostia sa ar fi putut să însemne moartea lor. Aşa că s-au pus pe tăbăcit din nou. Ei nu au păţit nimc. Asta ca să ne dăm seama cum se rezolvă lucrurile într-un context extra-bisericesc.

Mi-a dat şi o reţetă de peşte. Era conştient că e prea stresat. În cele din urmă l-au mutat la o altă secţie şi am putut vorbi cu el doar la telefon. Mi-am luat rămas bun de la el înainte de a pleca, după ce Cosmin Giurgiu mi-a adus un exemplar din Evanghelia vagabonzilor. Cosmin era şi mai este antrenat în vizitarea deţinuţilor din penitenciare, într-una dintre vizitele sale de la Arad întîlnindu-ne la Penitenciarul de maximă siguranţă de acolo, în urmă cu aproximativ un an. Cosmin mi-a povestit experienţa extraordinară (pe care poate o va povesti el) ce a avut-o în SUA cînd fratele său a suferit un grav accident şi doctorii nu îi mai acordau nici o şansă datorită faptului că o mare parte din creier îi fusese extirpată. Cu toate astea frate său umblă, vorbeşte, mănîncă, pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile, în ciuda medicilor specialişti care spuseseră că de acum încolo va fi o legumă.

Şansa mea, dacă vreți să îi spunem aşa, a fost că medicul chirurg ce m-a operat era creştin ortodox practicant, un om deosebit şi un profesionist de excepţie care nu se avea bine cu proful, dar care era corect şi bun. Asta am aflat de la asistente. Să vă dau un exemplu: în primele zile de spitalizare mi-a spus că va fi de gardă. L-am întrebat, pentru că ştiam de practica asta, dacă mă va opera atunci. Mi-a răspuns foarte ferm că nu, pentru că nu ar fi cinstit în cazul în care se iveşte o urgenţă ca el să fie antrenat într-o operaţie ce se putea programa în altă zi. Jos pălăria!

Iată şi conţinutul emailului trimis de Dana în 22 iunie tuturor prietenilor noştri:

„Dragii nostri,

Alex va transmite salutari.

In ultimele doua nopti a reusit sa doarma, lucru care l-a mai intremat. Ieri am avut o lista destul de mare de meniuri pe care sa i le pregatesc, si spre surprinderea mea pana am plecat de la el deja mancase cea mai mare parte din ele, mai lasase ceva pe seara. Desi mancarea din spital nu e rea, la pranz noi doi mancam impreuna din ce aduc eu. Chirurgul a spus ca vindecarea merge atat de bine incat nu mai are nevoie de pansamente, si ca daca totul continua asa, luni ii va face un ecograf sa vada cum e inauntru si ii va scoate tuburile de drenaj. Iar pe vineri va pleca spre casuta. Analizele de sange se imbunatatesc incetisor, dar se imbunatatesc. Ieri seara deja facuse trei ture de hol (holul masoara cam 10 metri) de unul singur. Si mi-a marturisit ca nici macar ametit sau dureri nu a simtit. Aleluia!

Tot ieri a vorbit si cu hematologul, care l-a sfatuit sa nu plece din Cluj pana nu se vad, pt a stabili urmatorii pasi. Au discutat despre nevoia de a face chemio-terapie. Alex a spus ca se vor vedea, dar mi-a marturisit ca nu si-a schimbat parerea despre aceasta terapie.

Azi dimineata era vesel, dupa un somn odihnitor.

Ne este dor de baieti, ALex chiar are cateva din pozele mai recente cu ei expuse langa pat. Dar daca totul merge asa ca si pana acum, poate duminica viitoare vom fi acasa.

Fie ca Domnul nostru Cel Atotputernic sa va dea pace si liniste azi si sa va bucurati de innoirea binecuvantarilor Lui.

Va pupam si imbratisam,

Dana.”

După operaţie celule ce favorizează coagularea şi le-am primit prin transfuzie au reacţionat. Foarte bine. Dar după cîteva zile acestea s-au înmulţit atît de mult încît era previzibil că intram în zona critică şi riscam coagularea totală a sîngelui. Alertă din nou!