Mai este biserica Biserică? (2)


sursa:http://interacc.typepad.com/synthesis/2010/02/vulnerability.html

Spuneam demult, în 14.04.2013 că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Adică între era o mare diferență între intenția lui Dumnezeu și realitate. Templul ajunsese o mașinărie de făcut bani, fără să mai fie templul lui Dumnezeu. La fel cum în foarte multe cazuri (cu siguranță prea multe) biserica de azi nu mai este biserica lui Dumnezeu. Spuneam că dincolo de transformările suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, multe biserici sunt altceva. La baza acestei transformări negative stau mai multe cauze, dar cred că cele mai importante la ora actuală sunt doar două:  biserica nu mai este vulnerabilă și biserica promovează o gîndire schizofrenică.

1. Biserica nu este vulnerabilă.

În Vechiul Testament omul este păcătos și Dumnezeu, judecătorul suprem, îl ierta dacă îndeplinea anumite condiții. Cu toate că s-a făcut vulnerabil datorită creației, Dumnezeu este inatacabil și invulnerabil.  Dar oamenii săi sunt vulnerabili. Exemple sunt destule.

În Noul Testament însă asistăm la o schimbare: Dumnezeu întrupat a devenit vulnerabil pentru că s-a făcut om. Dumnezeu a lăsat Cerul, s-a făcut om limitîndu-se la trei dimensiuni, materializîndu-se în timpul omului. Oamenii îl prind, îl batjocoresc, îl torturează și-l execută.

Asta din perspectiva omului. În urmă cu un an spunea cineva în necunoștiință de cauză că prin Isus Dumnezeu a văzut și el ce înseamnă să fii om, să suferi și să mori. Mă tem că vorbea aiurea.

Ucenicii nu înțeleg ce înseamnă să se facă vulnerabili. Nu sunt interesați. E mult mai interesant ca dracii să le fie supuși. E mai bine să-și asigure un loc la stînga sau la dreapta Domnului. Just in case… La proces și la execuție apostolii nu-și iau crucea, ci o iau la sănătoasa. Ulterior rămîn cu ochii pironiți la cer (noroc că n-au rămas cu gîtul sucit…) atunci când Isus Cristos dispare la verticală. Abia după cîteva zile depășesc starea de confuzie și de împietrire. Criza de identitate este rezolvată doar după pogorîrea Duhului Sfînt.

De obicei puterea contravine vulnerabilității, dar cu toate acestea, apostolii ajung să declare public cine sunt, ce fac, explicînd și ce se întîmpla.

Dacă Dumnezeu devenise vulnerabil, însemna ceva. Ne uităm la ce se întîmplă în evanghelii și cu puține excepții îl vedem pe Isus că realizează imposibilul: vindecă, dă de mîncare din nimic la mii de oameni, merge pe apă, etc. De cele mai multe ori îi spune celui vindecat credința ta te-a mîntuit, nu-i spune cine este, ce puteri și ce relații are (cu Tatăl și Duhul), nici ce a făcut pînă atunci. Ontologicului și iconomicul se regăsesc în minuni sau în pilde, fără prea multe explicații. Păcat că atât de mulți teologi doldora de carte nu cred că minunile mai pot fi reeditate în condițiile de azi. Probabil că așteaptă intersectarea finală a ontologiei cu economia la vremea și în condițiile apocalipsei…

Cert este că ucenicii înțeleg în cele din urmă cine este Isus și acceptă riscul de a se face vulnerabili. Devin vulnerabili pînă într-acolo că se încarcă cu păcatul original, identificându-se (în discursul lui Ștefan) cu Israelul și cu păcatele lui. Apare contrastul între Dumnezeul Templului, al literei legii din sinagogă, Dumnezeul acaparat de establishment și Dumnezeul lui Isus și al ucenicilor. În Biserică, spre deosebire de templu, intră toți cei ce acceptă că Dumnezeu s-a făcut vulnerabil, devenind la rîndul lor vulnerabil în fața lumii și a vechiului legământ. Vulnerabilitatea lui Dumnezeu devine vulnerabilitatea celui ce acceptă să treacă bariera scandaloasă a unui mesia mort între doi banali tîlhari.

Ucenicii nu construiesc un alt templu. În schimb construiesc biserici. Ca urmare vulnerabilitatea creștinismului se diminuează treptat. Acceptarea sa ca religie legală în Imperiul roman și apoi impunerea ca religie de stat duce la reducerea substanțială a vulnerabilității. Totuși vulnerabilitatea se manifestă într-o oarecare măsură (atunci cînd evanghelia era manifestată și proclamată fără coerciția violenței instituționalizate) undeva la frontiera imperiului. Vulnerabilitatea dispare însă când facțiuni ridică sabia în numele unei dogme ce l-ar fi pus în dificultate și pe Isus. Dispare în luptele dintre facțiuni mai mult sau mai puțin ortodoxe ce voiau să impună o formulă dogmatică ce asigura acapararea supremației religioase lipsește acea imitare originală a lui Cristos de a fi vulnerabil.

Instituționalizarea bisericii în est și în vest, cu nuanțele ei naționale a făcut ca vulnerabilitatea să devina mai degrabă una personală, individuală, biserica dizolvîndu-se în interesele unui stat sau altul, a unui papă sau altul sau unui conducător local sau altul. (În epoca modernă Soren Kirkegaard e un bun exemplu de reconsiderare a vulnerabilității. El se face vulnerabil sabotîndu-și poziția în biserică.)

Biserica trăia un paradox: cu toate că nu avea putere, era puternică, cu toate că avea ceva de făcut, a deviat: a dorit să acapareze puterea și să facă paradă. Împărați, regi, duci și conți, oameni mai umili, femei și bărbați, bogați și sărac, negrii, albi  sau de alte culori, au aflat-o pe pielea lor. Papi, cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliți, episcopi, și nu numai, au manifestat-o în condiții certe sau incerte. E limpede că rezolvarea tensiunii dintre vulnerabilitate și controlul absolut era de negăsit. Vorba unui poet român: nadir latent! La zenit putea fi doar cel ce stătea deja la dreapta Tatălui. Biserica se confundase cu cel ce-i dăduse trimiterea de a face ucenici pentru că doar El avea toată puterea în cer și pe pămînt. Omul bisericos voia acea putere.

Totuși între aceste două extreme, cea a vunerabilității și a lipsei ei, și-au trăit viața de credință milioane de creștini. Martiri sau persecutați, ostracizați sau manipulați, ei au continuat să dea dovadă de vulnerabilitate încercînd să imite modelul vulnerabilității absolute: Isus.

Oare la ce te poți aștepta din partea unei adunări a celor ce au fost iertați de un Dumnezeu ce s-a făcut vulnerabil pentru că s-a coborît să se identifice cu noi? Cum poate reacționa o adunare a celor ce-și mărturisesc păcatele, deci se fac vulnerabili? Este oare posibil ca aceasta să întrețină o invulnerabilitate personală și/sau una instituționalizată într-un creștinism bățos, distant, arogant și în același timp superficial? Eu cred că da.

Cu toate acestea mă identific cu spusele și faptele orbului Bartimeu. Iată cum mi se pare că poate fi rescris textul în viziunea mea:

Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, toți arătînd respect față de Isus și de ucenicii care erau cu El, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă.

El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige ca să atragă atenția asupra sa, cu toate că nimeni nu-l băga în seamă: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”
Mulţi îi spuneau că n-are pic de rușine și-l certau să tacă; dar cu toate că era un biet orb și era clar doar un păcătos nenorocit, el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!”

Nu-i era rușine de cine era, de ce făcea (căci doar asta putea să facă) și știa că dacă s-ar lua după obiceiurile zilei ar fi trebuit să tacă din gură, să stea la locul lui  (acolo unde l-a pus societatea) și să nu se creadă altceva decât era de fapt. Totuși în ciuda presiunii mulțimii, Isus l-a auzit, S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.”
Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus.
Isus a luat cuvântul şi ca unul care îl cunoștea, știa ce era în inima lui și știa că mulțimea l-a ignorat pentru că arăta așa cum arăta, pentru că nu avea bani și nici nu lucra ceva util, pentru că era lipsit de familie, pentru că nu ajundea de sabat la sinagogă, pentru că era orb și era etichetat ca atare, i-a zis:

„Ce vrei să-ţi fac?”

Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.

Bartimeu a avut curajul, sau dacă vreți, s-a făcut vulnerabil cerând ceva imposibil unui om pe care mulțimea îl proteja. A riscat să fie admonestat, dar poate era ultima lui șansă. Isus nu avea să mai treacă pe acolo.

Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap vai de …biserică (3): A fi cinstit sau despre sens şi înţeles


sursa: http://www.hieronymus-bosch.org/Ecclesia%27s-paradise.html

N-am auzit şi nici nu am citit de vreun rege sau împărat care să fie supranumit cel Cinstit. Avem cel Mare, cel Bun, cel Înţelept, cel Chior, cel Mic, Ţepeş, Copronimul (sună mai bine dacă ştiaţi ce era aia Coprol şi la ce folosea) şi alţii de alte feluri. Nici nu am dat de vreun papă de la Roma care să fi foat catalogat ca cinstit. Dar poate au existat episcopi, patriarhi sau mitropoliţi cinstiţi. Mai jos nu merg că mi se face frică…

Dar aşa cum am stabilit, cinstea nu era la mare căutare printre marii şi micii conducători. Sau greşesc, era printre cei mici, că poate de aia au dispărut. Dar rămîne o constatare şi un adevăr valabil şi azi: conducătorii nu sunt cinstiţi. Între sensul cuvîntului şi înţelesul său mi se pare că este o diferenţă. Poţi fi cinstit la modul general, dar nu atît de cinstit pe cît este înţelesul cuvîntului.

Veţi spune că era ceva normal: nu putea fi cinstit Carol cel Mare cu sarazinii, nici Mihai cu turcii, nici Decebal cu romanii, nicii franţujii cu nemţii, englezii, belgienii, normanzii, italienii, austriecii, ruşii, prusacii şi alţii, precum nici Alexandru Macedon cu perşii, indienii şi restul lumii dinspre est. La fel şi Toragawa cu ai lui, Gingishan cu toată lumea ş.a.m.d. E clar.

Dar atunci de ce cerem ca politicienii noştri să fie cinstiţi? Pentru că nu ne mai batem în duel, pentru că ne-am retras armata la aproape 100 de kilometri de la graniţă, pentru că suntem în NATO şi aproape în UE? Ar fi ca şi cum i-ai cere lui Putin să-şi dea demisia că a stat la putere prea mult, dincolo de limita constituţiei, să-i spunem lui Iliescu că va avea de ispăşit şi în viaţa viitoare pentru ce a făcut cînd era la putere şi să-i transmitem lui Bill a lu Clinton că n-o să ia în veci premiul Nobel că nu e cinstit. Sau poate o să-l ia pentru că premiul nu se dă pentru morală.

Mda, de ce nu a lăsat domnul Nobel bani şi pentru unul care a trăit moral? O fi fost prea mare competiţia sau ar fi fost prea mulţi ipocriţi rămaşi în cursă? Păi acum suntem către opt miliarde…

Deci, în mare, toţi politicienii noştrii sunt cinstiţi dacă nu sunt prinşi, judecaţi de justiţie şi condamnaţi ca necinstiţi: cu mici excepţii, extrem de bine cunoscute, toţi sunt cinstiţi. Ce sens are cuvîntul cinstit acum? Dar înţeles?

Să vă spun sincer însă, eu n-am probleme cu politicienii: e clar că trebuie să mintă, altfel n-ar mai exista politică. Aşa cum au minţit F. D. Roosevelt, Clinton, J. Kennedy, Nixon, Kohl, Reagan şi alţii. Cu toate astea lumea vrea şi politicieni cinstiţi şi să trăiască bine. Mie mi se pare că există o contradicţie în sine între cele două dorinţe. Sensul e că fiecare dintre ei au minţit, dar numai cîţiava au fost catalogaţi ca necinstiţi şi au fost amendaţi. Au minţit prea mult şi în folosul propriu.

La fel se întîmplă şi cu pocăiţii. Lumea vrea ca pocăiţii să fie pocăiţi punct. Dar nu se poate să te pocăieşti o dată şi să rămîi aşa toată viaţa. E la mintea cocoşului.

David a scris atîţia psalmi în care se tot pocăia. Isaia se tînguia împreună cu Ieremia plîngîndu-şi păcatele lor şi a poporului lor. Nimeni nu i-a spus lui David pe cînd încerca să scrie al doilea psalm să înceteze că n-are rost, era deja pocăit. Sau deja lamentat. La fel cu Isaia şi Ieremia. După primul capitol (oral) a urmat al doilea, al treilea ş.a.m.d. La fel ca în cazul marilor politicieni, dacă pui beneficiul pocăinţei personale în faţa beneficului celorlalţi nu ajungi decît o maimuţă demnă de un spectacol jalnic. S-ar putea ca cei de pe margine să-ţi arunce un bănuţ, dar o fac din milă pentru că între sensul şi înţelesul pocăinţei tale există o diferenţă. Care este cîştigul comunităţii în afară de etichetarea personală?

Ca urmare, pocăiţii nu sunt pocăiţi şi lumea vrea mai mult de la ei. Chiar şi pastorul, biserica (adică toţi ceilalţi) vrea mai mult de la tine, toţi fiind gata să-ţi dea sfaturi. Ca în cazul politicienilor.

Să vă spun sincer eu m-am cam săturat de o biserică pocăită, perfecţionistă, elitistă, triumfalistă şi lista poate continua. Aşa cum v-aţi săturat de politicieni.

Nu vreau să fac o revoluţie. Nu în politică. Dar vreau să încep o biserică fără biserică. O biserică de oameni normali, o biserică de oameni, nu de pietre. O biserică fără pretenţii, fără legi, fără ifose, pocăiţi şi vorbe mari. O biserică a celor care sunt cinstiţi atît ca sens, cît şi ca înţeles. Las pocăinţa pe seama fiecăruia. E o chestie extrem de personală.

Şi fără viziune, strategie şi tactică. Fără!

Un alt fel de introducere în Istoria Bisericii Universale


Ce bine ar fi fost dacă unuia dintre primii creştini ar fi avut ideea să consemneze ce s-a întîmplat de la intrarea pe scenă a lui Isus Cristos. Dar nici unul dintre ei n-a avut această idee sau chiar dacă ar fi avut-o nu prea ştia ce şi cum să o pună în aplicare. Semn, din nou, că nimeni nu avea impresia că formula 12+1 avea să devină după cîteva secole cea mai mare instituţie din lumea ,,civilizată,” înlocuind mai apoi din mers cel mai tare imperiu, însuşindu-şi practic ambele capitale, Roma la vest şi Constantinopolul la est.

În lupta lor cu erezia, gnosticismul şi cultul imperial creştinii nu au pretins că sunt superiori, nici că vor avea cîndva soarta imperiului sau a lumii în mîini. A muri pentru Cristos era mult mai important decât a stăpîni pentru el sau pentru biserică. De aici lipsa de proprietăţi a bisericii, instituţia care va deveni atât ortodoxă, cît şi catolică, universală.

Pe lîngă lipsa de proprietăţi nu pot să nu mai amintesc lipsa funcţiilor plătite, a hainelor speciale pentru cei ce aveau o importanţă mai mare decât credinciosul de rînd, adică diaconii, presbiterii şi episcopii.

Dincolo de discuţia cu privire la diferenţa sau asemănarea, chiar identitatea între aceste poziţii, rămîne de văzut şi explicat cum într-o biserică asemănătoare, dar în acelaşi timp diferită de sinagogă, a apărut o nouă clasă de creştini, preoţii. Aceasta ar fi cu atît mai interesant de explicat cu cît în iudaism preoţii nu existau în sinagogi, ci doar la Templu.

Cu atît mai interesant este acest lucru, cu cît Isus Cristos, cei doisprezece apostoli şi Pavel nu au recomandat adoptarea unui oficiu, a unei astfel de slujbe. Ironia este că după dispariţia Templului şi a preoţilor iudei, acelaşi oficiu a apărut în creştinism. Ciudat, nu?

Majoritatea autorilor vreunei cărţi de istorie a bisericii filtrează istoria prin prisma denominaţiei din care fac parte. Ar fi hilar să pretind că eu nu fac parte din aceeaşi categorie, dar dincolo de această asumare, este necesară evidenţierea faptului că fiecare autor încearcă să explice sau să impună trăsăturile specifice bisericii lui încă de la întemeiere. Astfel pentru catolici Petru a fost şi este încă primul papă. Evanghelicii se consideră urmaşii ucenicilor lui Isus Cristos, chiar dacă nu există o legătură fizică directă între aceştia şi ei.

Ortodocşii, şi nu numai ei, spun că între apostoli şi ei există o succesiune neîntreruptă de episcopi încă de la apostolul Andrei (acelaşi lucru îl pretinde şi Biserica Ortodoxă din Ucraina), existînd astfel o legătură spirituală manifestată prin „ungerea” în scaun. Probabil că şi charismaticii ar trebui să tresalte la această veste, dacă tot fac caz de ungere, după cum şi penticostalii, avînd în vedere că biserica lor se numeşte şi apostolică.

Pretenţia acestei succesiuni, reală sau închipuită contrazice însă succesiunea din genealogia lui Isus Cristos în care sunt incluşi unii/unele ce nu făceau parte inițial din poporul lui Dumnezeu. Deci nu legătura fizică, atingerea sau moştenirea directă contează atît de mult, ci duhul, spiritul, atitudinea sau simţirea inimii care a dus la acceptarea Duhului şi la înfierea venită prin Isus Cristos, de la Dumnezeu Tatăl.