Hu keăs ăbaut crismăs?


sursa:http://www.jillstanek.com/2010/08/monday-funnies-8-23-10/

De ceva timp am devenit extremist. Nu mai vreau să sărbătoresc Crăciunul. Am ridicat steagul independenței. Sunt în minoritate, dar ce faină e senzația că ești unic! Acum numai islamiștii habotnici nu serbează luna-mondială-a-cumpărăturilor-fără-sens. Și curcanii ce-au fost sacrificați de sencsghiving.

Eu vreau să fiu original. Am să țin post, am să mă rog pentru mîntuirea lumii din posesia duhului posesiei de bunuri. Sper să nu mă atace și pe mine și să supraviețuiesc. Dacă mă atacă o să fug în grădină că e goală ca peștera lui Aladin după ce a trecut pe acolo canadienii ăia cu Roșia Montană. O să fiu ca sfîntu Anton în deșert. Invincibil.

Că cică crăciunul e sărbătoare creștină! Poate era. Sau poate va fi. Deocamdată dincolo de pomenirea nașterii Mîntuitorului ce semnificație are asta pentru ăi de prin Ierusalim și dă p-aiurea, mai pe românește vecinul de la parter, milițianu din colț, țiganu ce vinde țigări netimbrate sau afaceriștii, maneliștii, conțopiștii de prin televiziuni, zeare cumpărate sau judecătorii mai mult sau mai puțin înalte? Iaka mă întreb. Mie mi se pare că zero barat. Zilci. Canci. Nada.

Crăciunu lor vine, se consumă și apoi se aruncă la gunoi. O etică ofticată de contra-etica succesului. A banului. A lipsei perpetue de ceva fără de care nu ești fericit. Crăciun fericit? Numa dacă-ai cumpărat pentru toată lumea cadourile ce și le doresc. Numa dacă ai primit cadourile  ce ți le-ai dorit. Păi dacă se înroșesc telefoanele pe 112, dacă salvările zbîrnîie ca internetul de mare viteză o fi mare fericirea. Și mai ales dureroasă.

Moș Crăciun lovește, se întoarce și contra-atacă. Mai întîi la buzunar. Cel mai mare transfer de bani din buzunarele unora în buzunarele altora are loc de Crăciun. Și poliția nu face nimic! Furt domle la drumu mare! Prăbușirea fenei, caritasului și băncii agricole la un loc. Și toată România se bucură! La nivel mondial o valoare echivalentă cu fondurile femeii. Și nimeni nu dă faliment!

De crăciun se cîntă, se mîncă, se bea, se pleacă la petreceri, se dansează, se ard milioane de becuri de pomană, nu se lucrează și se așteaptă ca anul ce vine să fie și mai fericit. Bine că vine revelionul să ne facem la loc! Asta e o expresie de rit bahic: după ce te iau aburii, te mai și lasă. Decît să te trezești (și să te lupți cu regretele, depresia, paharele și vasele murdare) mai bine te faci la loc… Da capo maestro!

Nu risc să devin și mai extremist. Nu o să demonstrez de crăciun. Sunt adeptul lui Gandhi. Bine că a fost rivoluția dîn 89 înainte de crăciun că dacă ajungea poporul la crăciun mai răbdam comunismul încă un an. La beție românul nu face revoluție!

Eventual sărbătorește ceva…

Mai este biserica Biserică? (1)


Photo credit of washing Jesus’ feet: http://paulandrewanderson.webs.com/footwash.html

Reacția unor creștini la sinuciderea fiului lui Rick Warren m-a făcut să mă gîndesc că poate oamenii aceia nu au nici una din cărțile lui în bibliotecă sau dacă au le vor arunca pe toate la gunoi. Ciudat? Nu. Asta e biserica. De mulți ani însă încerc să mă obișnuiesc cu asta, dar e greu. Așa că din cînd în cînd mă întreb: Mai este biserica Biserică? Ce a schimbat-o? De ce?

Fără să pretind că dețin monopolul cunoștiinței voi  încerca să răspund la aceste întrebări ce m-au frământat în ultimul timp.

Mulți dau o definiție a propriei biserici afirmînd prin aceasta că nu sunt de acord cu alte definiții. Adică cu toate celelalte. Oare chiar trebuie să definim biserica atît de precis?

Dorința asta ține probabil de insecuritatea noastră, a mea și a ta, a noastră și a lor. Ține de dorința de a deține controlul  asupra vieții. Dar nu și a cerului. N-ar fi fost mai simplu ca Isus să spună: Atenție! Watch my lips! Urmează definiția bisericii! Biserica este: cutare și cutare lucru…

Oricît de mult ar vrea unii să se convingă și să mă convingă, Isus nu definește EXACT biserica. El nu definește exact împărăția cerurilor, de ce ar defini exact biserica?

De aceea o biserică bine definită între ghilimele este o biserică matematică, inginerească, ermetică. După un timp această biserică rămîne cu definiția, dar își pierde sensul. Dacă a avut vreodat. Rămâne de fapt cu partea umană mai vizibilă (și destul de îngustă), admițînd în teorie partea cerească (care e extrem de mare), dar invizibilă, deci nu se supune controlului nostru.

Dacă vreți ceva din propria-mi experiență, ceea ce am încercat să spun mai sus este ceea ce am trăit în biserica baptistă. Osificarea, instituționalizarea, eficientizarea și dogmatizarea au făcut din ceea ce era (sau credeam eu că era) Biserica, o biserică. Adică altceva. Poate că m-am înșelat, dar avînd în vedere că tot mai mulți oameni gândesc ca mine, mă face să mă gîndesc la altceva… Mai ales că acest fenomen nu este propriu doar bisericii baptiste.

De la Isus la Pavel n-a fost decît un pas. Dacă mă uit la epistolele lui Pavel către corinteni, văd problemele acelei biserici sau acelor biserici și îmi spun că ceva s-a schimbat. Dacă Isus n-a definit precis biserica, Pavel a vorbit ciudat despre ea. Dar biserica de acum nu mai este biserica de atunci.

Recitesc textul din deschiderea epistolelor și mă mai liniștesc. Oare de ce nu a dat Pavel definiția bisericii în Corint sau pentru corinteni, să se mai termine cu problemele? De ce nu a fost precis sau mai precis? De ce nu a dogmatizat, ci a recurs în cele din urmă la MILĂ (apelînd de fapt la mila corintenilor)? Știa el ceva…

În Noul Testament biserica era adunarea celor care se închinau împreună lui Isus. În Faptele Apostolilor sunt enumerate câteva din întîmplările petrecute în biserica din Ierusalim care la începuturile sale se întrunea în templu sau în preajma acestuia. Această instituție religioasă a iudeilor i-a persecutat pe vechii și pe noii adepți ai lui Isus, ținta persecuției fiind cu precădere conducătorii lor. Reforma lansată inițial de Isus Cristos apare acompaniată de minuni, de o reacție populară tipică a unor aderări individuale și în grup specifice creștinismului și denumite mai tîrziu convertiri. Complexul acestor manifestări pun în antiteză templul și mișcarea (să îi spunem carismatică) reformistă a sistemului. Cu toate acestea marea diferență între vechiul sistem și noua instituție pe cale să apară era evidentă. Era în curs de desfășurare o reformă masivă. Mottoul nerostit era ascultarea de Dumnezeu vs ascultarea de autoritatea oamenilor.

Dincolo de vechiul subiect templu vs. biserica  emergentă (care merită analizat), mi se pare că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Acest lucru mă face să trag concluzia că așa cum templul nu mai era ceea ce Dumnezeu voia, există câteva lucruri pentru care biserica de acum nu mai este biserica de atunci. Dincolo de transformările de formă suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, cred că foarte multe biserici nu mai sunt ceea ce voia Dumnezeu la început. Iată două lucruri esențiale pentru care o biserică nu mai este biserică:

1. biserica nu mai este vulnerabilă și 2. biserica promovează o gîndire schizofrenică.

va urma

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Scurgerea timpului şi desfăşurarea evenimentelor (3)


Luni ora 19 ne-am strîns la adunarea baptistă din Cicir comitetul, păstorul, încă trei fraţi şi subsemnatul. Din partea comunităţii au sosit păstorii Romică Iuga, Bozianu şi Teo Baltă. După ce am fost apostrofat că nu am răspuns apelurilor pastorului Onisim Mladin (eu cînd vreau să găsesc pe cineva mă uit în cartea de telefon sau întreb un prieten şi nu exîstă sănu îl găsesc dacă chiar vreau) şi că şi la Oradea am creat probleme, după cum afirma Romică Iuga (ceea ce confirmă încă o dată că acolo chiar erau probleme), pastorul Vasile Mich a deschis ostilităţile. În prealabil ni s-a spus că ei s-au autosesizat că există o situaţie de criză menţionată de pastor în urmă cu mai mult timp.

Pe mine şi pe Florin Lucaci, ne-a făcut pachet, aşa că de aici încolo ne-am auto-intitulat fraţii „Eugenia” – după celebrul biscuite cu acelaşi nume compus din doi biscuiţi între care s-a introdus o cremă. Acuzaţiile pastorului la adresa mea (le las pe cele la adresa lui Florin Lucaci pe seama lui) au variat de la ereziile de pe blog şi din ultima mea predică, pînă la conspirarea de un an încoace la subminarea autorităţii sale, la dezacordul faţă de cele 18 puncte la care trebuie să se conformeze un membru al bisericii sale (iniţial a susţinut că cei ce nu se conformează trebuie să plece din biserică, apoi s-a revenit, probabil că diavolul i-a spus să lase ştaketa mai jos) şi altele de acest gen. De menţionat că acuzaţiile au intervenit după ce, conform celor menţionate de păstor, de ceva timp în biserică începuse deja o trezire spirituală. No comment!

În toată pledoaria sa pastorul nu a adus o singură dovadă sau un martor pentru acuzaţiile sale fanteziste. Toţi fraţii prezenţi au fost audiaţi, Vasile Mich şi un alt frate părăsind mai devreme adunarea pentru a pleca la serviciu. De remarcat că în lipsa pastorului atmosfera a devenit mult mai relaxată.

După circa trei ore de discuţii aprinse trimişii comunităţii baptiste au constatat că nu e vorba de păcate sau alte lucruri grave, ci de cu totul altceva. Ei au plecat recomandînd ca Vasile Mich, Florin Lucaci şi Alexandru Nădăban să nu mai predice în perioada următoare (urma Paştele), comunitatea urmînd să trimită pe altcineva. S-a mai recomandat ca grupul de rugăciune de luni să se întrunească doar la „biserică”.

Ce credeţi că a mai urmat?

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (2)


După ce am terminat armata la o unitate mai cu moţ, la „surdo-muţi” (cine citeşte să-nţeleagă!) aflată după sistem bolşevic în cealaltă parte a ţării, la Tecuci, am ajuns şi la Gărzile Patriotice. Un fel de armată populară de rezervă. Nici o legătură cu National Guard din SUA uăt-so-evă! Uniformele erau confecţionate dintr-un doc de proastă calitate ce se şifona numai dacă te uitai la el. De cele mai multe ori colegii ne întrebau zîmbind dacă şi azi ne-a călcat tancul. Simptomatic faptul că odată îmbrăcat în uniformă nu ne mai recunoşteam între noi! Instrucţie nixt. Mai participam la o tragere cu armamentul din dotare, în speţă carabina SKS, semiautomată. La prima tragere, din cauza vibraţiilor mi s-a deschis închizătorul şi m-am pomenit cu capacul închizătorului în ochi. Şoc total. Maiorul ce ne dirija a început să ţipe la mine de mama dracului. Şi eu la el. M-am dus cu autobuzul la cabinetul medical. Asistenta m-a procopsit cu un bandaj de toată frumuseţea peste ochiul drept. Eram de invidiat! Cea mai bună afacere au fost cele trei zile de concediu medical.

Altă dată ne-a dus să tragem cu AG 7. Vorba vine, era o amărîtă de ţeavă de puşcă introdusă in interiorul unui AG 7. Trăgeai cu agheul, dar împuşcai cu un trasor. Am nimerit tancul! Apoi am mai făcut o aplicaţie în curtea fabricii. Comandantul de pluton, colegul meu, inginerul Mircea Movileanu, îmi dădu o mitralieră veche cu bandă şi banda cu gloanţe oarbe. Eram recompensat că îmi plăceau armele. Ne-am urcat sus pe acoperişul plat al Centrului de calcul. Îl apăram de un eventual desant inamic. După ce am epuizat muniţia şi am respins atacul (închipuiţi-vă!), cel mai periculos lucru în care am fost angajaţi a fost să ne dăm jos de pe acoperiş avînd în mîini armele a căror ţevi frigeau.

Cea mai bună distracţie era de 23 august sau mai bine zis ce se întîmpla în preajma zilei repective, cînd ne pregăteam de defilare. Defilările cu garda reprezentau un avantaj faţă de „oamnii muncii” obişnuiţi: eram primii care terminam, aruncam armele în camion şi valea! Dar o dată ne-au tras clapa. Imediat după defilare ne-au plasat în dreapta tribunei, astfel că am creat un cordon foarte substanţial. Ne-au minţit. Nu ne-au spus absolut nimic cu privire la asta. Eram toţi cu capsa pusă. În plus au mai băgat printre noi şi miliţieni. Eu tot clănţăneam închizătorul automatului. La acea defilare ne dăduseră pistoale mitralieră nemţeşti MP 40, denumite pe nedrept Schmeisser.

Zgomotul închizătorului l-a înebunit pe unul dintre miliţieni, cam în vîrstă, cu o faţă „inteligentă”. Se răsti la mine pe un ton ce nu putea fi contrazis. Ceva că dacă nu încetez el considera că este un atac împotriva sărbătorii, a celor care… Era o ameninţare deloc voalată că dacă nu încetez, va avea el grijă de mine! Am rămas ca la dentistul din copilărie. Nu mă aşteptam la un raţionament stalinist veritabil: eram prin 78-79! Am încetat instantaneu. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că din toţi cei trei zeci de colegi, cei mai mulţi mai în vîrstă ca mine, nimeni nu a îndrăznit să zică ceva. De aici am înţeles că nimeni nu se va băga în foc pentru altcineva. Majoritatea erau comunişti. Eu, mai tînăr, eram doar utecist.

O altă dată am defilat cu o mitralieră cu crăcane pe umăr. Maşinăria cîntărea undeva pe la vreo cincisprezece, două zeci de kilograme. Ciudat, dar ce să facem, astea erau ordinele.

Dar cel mai ciudat eveniment a fost cînd am făcut parte ultima dată din Garda de onoare ce îl întîmpina pe Ceauşescu dîndu-i onorul. De cînd cu garda, eram mai tot timpul cu puşca în mînă la venirea sa în intreprindere. Dar ultima dată, cîndva prin ’80, a fost tare ciudat.

În primul rînd am făcut mult mai multă instrucţie. Apoi au fost echipele cu staţii ce s-au urcat pe acoperişurile secţiilor. Înainte de a sosi cuplul, comandantul gărzii de onoare, un coleg pe care îl cunoşteam de mulţi ani, un tip serios de felul său şi mult mai în vîrstă, îmi spuse:

vezi Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)