N-ar trebui Putin să se întrebe?


De exemplu n-ar trebui oare să se întrebe cine ar fi vrut să mai trăiască sub jugul rus după ce s-a destrămat imperiul ţarist? A fost nevoie de războaie de cotropire sub pretextul răspândirii la scară mondială a revoluţiei bolşevice ca ţările scăpate de robia ţaristă să fie din nou subjugate.

Europa de est a spus de nenumărate ori că nu-i mai vrea pe sovietici. Apoi după căderea URSS cu greu a mai vrut cineva să fie în CIS. Cine a vrut? Republicile dictatorilor.

Deci imperiul rus s-a destrămat de două ori. Ştim de ce. Am învăţat lecţia. Şi Ucraina ştie asta. Doar Rusia nu o pricepe.

Când şi cui a dat Rusia ajutor dezinteresat fără să ocupe teritorii? Acum joacă cartea victimei care atacă spunând că vrea să ajute Ucraina. S-o ajute să moară sau ce?

Amintiri cu Tom şi Jerry (2)


Rat Cartoon Character Sketch by George Coghill - Dribbble

O altă amintire şoriceaşco-şobolănească provine tot din liceu. Prin forţa împrejurărilor, adică prin grija partidului şi datorită faptului că era toamnă, ni s-a spus că trebuie să mergem la practică agricolă. Noi care eram elevi la singurul – pe atunci – liceu industrial din oraş. Aşa că ambalaţi în salopete sau cum ziceau unii şalopete, albastre de noi ce erau, şi de doc, evident, ne-am îmbarcat într-un autobuz TV autohton. Şi aşa am ajuns la siloz.

Practica noastră nu era prea agricolă. Era de fapt un alt mod de a petrece timpul în locul practicii din uzină. Ce aveam de făcut? Păi după ce ne-am băgat picioarele în nişte cisme de cauciuc nou-nouţe – care nu-mi amintesc cine şi de unde le-a adus – ni s-a spus că trebuie să sortăm porumbul. Cel mic cât un pumn, numit bober, într-un loc, cel mare, normal, în coşuri de nuiele şi apoi încărcat într-un vagon. Când vagonul era plin, era mutat cu o lentoare de melc turbat de o mică locomotivă diesel neagră ca cerul gurii unui câine şoricar.

Era nu tocmai cald, nu tocmai foarte frig, dar nu ne grăbea nimeni. Că dacă ne grăbea cineva, mi-aş fi amintit. De jur împrejurul locului unde ne făceam norma era un noroi în genul zăpezii murdare topite. Ce bine că aveam cizme de cauciuc. Şi dintr-o dată – nu prea-mi dau seama de ce toate lucrurile neprevăzute se întâmplă dintr-o dată, dar ce să-i faci nu le pot ştiu pe toate, că nu-s Mafalda… Deci aşa, ca din întâmplare, din nou – mă obsedează chestia asta – îmi arunc privirile la vreo 7-8 metri, undeva în stânga, unde era o suprafaţă compactă de noroi. Ce să vezi? Păi chiar aşa, ce?

În mijlocul noroiului, pe două lăbuţe posterioare, cu mustăţile zbârlite şi cu năsocul roz şi agitat, dar şi cu o coadă cât al unui brontozaur din mezozoicul mijlociu, un ditamai şobolănocul. Părea să fi căzut direct din cer. Spre deosebire de şoricelul alpinist ce ştim exact de unde căzuse… Era ca o pată de gri şobolein în mijlocul unei pete mai mari de ciment (din noi ciment?) noroios aproape mustind de apă la fel de noroioasă.

Cu un strigăt de luptă absolut motivant, barbar şi în acelaşi timp electrizat de nemaipomenita ocazie ce se întâlneşte o dată la şase vieţi, patru luni şi două sute de silozuri de cereale ale Republicii Socialiste România, am luat startul. Era o întrecere comunistă de punere la adăpost a recoltei noastre îmbelşugate gata să fie prădată de acest parazit al societăţii multilateral dezvoltate la oraşe şi sate.

Am sprintat. Am accelerat. Mi-am potrivit paşii. Chiar am îngăimat în sinea mea Doamne dă să nu cad în noroiul ăsta abject! – în contradicţie cu statutul meu de tânăr (şi neexperimentat) utecist. Şi m-am achitat cu onoare de sarcina ce mi-a fost încredinţată. Adică de a avea grijă să pun la adăpost îmbelşugata recoltă de porumb. În acel moment – unic în felul său – m-am imaginat singur cu mingea în faţa porţii părăsită de portarul echipei adverse. Eram la acea vreme utist, aşa că plauzibil să-mi fi trecut prin găoace enormitatea asta.

Şi am şutat. Cu sete. Cu dreptul. Cu cizma de cauciuc. Exact în şobolanul oprit ca la semafor. La cel de bulevardul Republicii colţ cu strada Horia. Singurul din oraş care mai funcţiona în toamna aceea. Se făcea economie la curent. Am marcat. Tribunele în delir. Eu şi acum delirez, da nu-i bai, îmi iau imediat medicamentul ce mi l-a prescris dom doctor.

Şobolanul ateriză după linia porţii aşa că arbitru validă golul… Şi fu pronunţat decedat de către colegii de echipă. Adică de clasă. Anul II D – Şobo 1-0. Şi aşa se termină repriza. A doua repriză constă în înghesuirea noastră pe lateralele micii locomotive negre ca… pe când mecanicul punea înaintea roţilor câţiva boberi ca să aibă un pic de frecare între roată şi şină.

Meciul se termină cu scorul de 0-3 a doua zi când instructorii noştri de practică ne informară că mecanicul a fost sancţionat pe linie de protecţia muncii că ne-a lăsat să-i călărim locomotiva ce ne putea tăia puţin mâinile sau/şi picioarele dacă ne pierdeam echilibrul aidoma unor şobolani şi cădeam sub ea atunci când se afla în mişcare. Nu ne-ar fi salvat nici partidul, nici cizmele de cauciuc, nici conştinţşa noastră revoluţionară de tineri utecişti. Ne-am fi întâlnit în iadul comunist cu şobolanul executat cu o zi mai devreme… Cel puţin eu.

Încă mă mai gândesc la soarta nemiloasă cu care s-a confruntat şobolanul. De fapt mă tot întreb da ce mi-o fi făcut de am fost aşa de înverşunat? De ce am lichidat o fiinţă aparent nevinovată. Cel puţin faţă de mine. Nu mi-a făcut nimic. Nu mi-a spus nimic. Nici nu m-a privit. Nici nu se dăduse la averea întregului popor, la proprietatea ce oricum era comună şi nimănui nu-i păsa de ea. De ce-mi păsase mie? N-am aflat până-n ziua de azi. Sau mai bine zis până-n noaptea de azi, că-i noapte acum când scriu aceste rânduri. Mister. cert că eram un tânăr utecist foarte intransigent, nu? Nemilos cu duşmanii poporului.