De ce PSD și nu PNL? De ce stînga și nu dreapta?


Nu ne jucăm jocul ăla cu de ce una și nu alta. Doar întrebam în speranța că cineva îmi va răspunde. Dar dacă mă uit la cer, la vremuri și la teve, cred că răspunsurile erau acolo înainte de ultima duminică.

De exemplu, știm că dreaptă înseamnă exploatare, asuprire de clasă, domnia capitalului, expansiunea monopolurilor, etc. Ce a făcut PNL pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Nu că n-a făcut nimic. Dar ce a făcut răsunător? Jumătate din poporul ăsta mai ține minte cînd i s-a înmînat cheia de la apartament de către președintele de sindicat al intreprinderii. Jumătatea asta mai ține minte că nu avea grija zilei de mîine. Că era suficient un job. Că și-a putut cumpăra apartamentul din jobul ăla, mașina (așa cum era…) și că se ducea la mare sau la munte tot din jobul ăla. În rest nu prea conta. De ce? Pentru că în casa sa românul nu făcea politică. Pentru că se descurca. Pentru că a învățat să fenteze autoritățile și autoritatea. Pentru că atunci cînd s-a săturat de minciună a preferat să moară decît să mai trăiască o viață fără sens.

Și din nou, știm că stînga înseamnă lupta împotriva exploatării, asupririi de clasă, a domniei capitalului, a expansiunii monopolurilor, etc. Ce a făcut PSD pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Din nou, nu că n-a făcut nimic. Dar jumătate din poporul ăsta nu mai ține minte, cozile, frigul, locuințele mucegăite, daciile proaste pe drumurile proaste, cu benzină puțină, etc. Ca să intri în normalitate nu trebuie să faci ceva extraordinar. Doar să nu mai faci prostiile ce le-au făcut alții înaintea ta.

Un pic de circ și pîine rezolvă lucrurile încă din antichitate. Și la stînga și la dreapta. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta?

Pentru că oamenii din popor ce s-au ridicat fentînd sistemul, ca pe vremea ălorlalți sunt admirați. Acești robinhuzi ai României ce au ajuns la putere, sunt de lăudat. Ei au înțeles ce n-au înțeles alții cu note mai bune la liceu, ca tine și ca mine, cu olimpiade cîștigate la mate, fizică, chimie sau alte materii. Ei sunt acei ce au cîștigat olimpiada la dirigenție. Adică au înțeles că odată lupta de clasă cîștigată, puterea este miza, și că prada trebuie împărțită și cu săracii. Care rămîn tot săraci, că altfel nu ar mai vota cu ei.

Deci moșieri, capitaliști, bancheri și alți investitori și antreprenori, poporul a cîștigat un ciolan și robinhuzii au recăpătat puterea. S-a făcut dreptate pentru că asta a vrut poporul. Poporul a cerut capul lui Moțoc și l-a primit. Acum a cerut puterea și și-a luat-o. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta? De aia!!!

Sec, dar adevărat!

În cărțile de istorie oare se vor pomeni anii de dominație neo-comunistă? Unde ești tu, bunică Rusia?

Ce-ar fi dacă?


În vremea examenelor orale la Istoria Bisericii Universale, spre seară rămînea o categorie de studenți mai aparte. Unii le-ar spune fricoși, alții emotivi sau pur și simplu habarniști. Eu i-aș numi anxioși. Dar n-aș vrea să mă limitez la o etichetă negativă, sumară și compactă. De fapt era vorba de oameni cu convingeri foarte bine formate în domeniul Istoriei Bisericii Universale. Erau și foarte calculați. Pînă la ora aceea apăreau cam toate subiectele, așa că nu mai puteau exista surprize. Zău, înseamnă că nu mă cunoașteți…

Cert e că pe la sfîrșitul celor 8 ore de examinare venea cîte unul/una, trăgea un bilet, se retrăgea în bancă să-și încropească răspunsul, după care dădea fața cu subsemnatul și numai cu subsemnatul. Cine știe ce rugăciuni se ridicau spre ceruri din sala alăturată, unde mai supraviețuiau doi-trei indivizi ce întindeau coarda examenului la maximul de… timp. La fel de cert era faptul că studentul începea o scurtă turuială pe subiect, cam patru-cinci propoziții (niciodată fraze) în oarecare legătură cu subiectul. Apoi pauză.

Logica pleca de la ideea că unii studenți erau opriți după cîteva idei, pentru că era evident din modul cum se desfășura pledoaria că subiectul era bine stăpînit. Astfel că în 3 minute respectivul se trezea cu un eventual 9 sau 10 în index. Și valea! Și această categorie întîrziată de studenți spera același fenomen din partea-mi. Și cu toții știm că speranța moare ultima. Dar nu și la mine. Eu începeam cu întrebări. Două, trei. Și se vedea că studentul nu știa altceva din cele două subiecte decît două mantre sau poezii învățate pe de rost. Și nu despre asta era examenul meu.

Dar dincolo de acest fenomen ce a ridicat adesea numărul nemulțumiților și nemulțumitelor, a sporit și numărul studenților cu aură de 10 la Nădăban. Ceea ce era o altă etichetă…

În ceea ce mă privește, trebuie să menționez sau mai bine zis nu pot să nu menționez că la capătul a 8 ore de întors subiectele pe față și pe dos cu o sticlă de Cola sau Fanta la bord, confruntat cu siguranța declamării mantrei aidoma unei mărturisiri de credință în fața inchiziției locale, îmi trebuia ceva timp, neuroni și axoni în bună stare să accesez bruma de memorie rămasă disponibilă din materia cu pricina. Mai că eram convins că ceea ce știam eu este exact ce îmi recita cu patos, viteză și aplomb studentul plecat la vînătoare de notă de trecere. Și atunci să vezi: mai că ajungeam la scurt circuit.

Introducerea fiind deja făcută, haideți să trecem la kestii mai serioase.

Aseară, înainte de stingere, mă gîndeam ce s-ar întîmpla dacă azi sau mai precis ieri, Isus Cristos ar fi apărut la fel ca acum 2000 de ani. Deci, cu alte cuvinte, s-ar putea re-edita, re-trăi, schimba sau reproduce istoria? Fie ea chiar și a Bisericii… Ca să nu confundăm subiectul, că nu primim notă de trecere, nu este vorba de acea întrebare ce bîntuia prin secolul XX, Ce-ar face Isus în locul meu? Nu!

Ce s-ar întîmpla dacă Isus ar sosi în Israel și ar începe să propovăduiască că Împărăția cerurilor este aproape? De multe ori apar texte, emisiuni tv cu subiecte incitante cum ar fi Ce s-ar fi întîmplat dacă Germania cîștiga Al Doilea Război Mondial? sau Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo? Dacă musulmanii arabi nu pierdeau bătălia de la Tours în 732?

Să încercăm o întrebare asemănătoare. Într-o lume a predicțiilor, o lume dependentă de certitudini, o lume riguros planificată ce s-ar întîmpla, ce-ar fi dacă Isus și-ar începe din nou lucrarea. A sa, nu alta. Așa cum a fost acum 2000 de ani.

Care ar fi răspunsul maselor vrăjite de Internet, televiziune și politicieni, la vindecări imposibile, la Evanghelie, la mîncare gratis distribuită fără targhet politic? Cel puțin de Paște.

Să nu uităm că ordinea este Mielul de jertfă, Crucea și apoi Învierea. Mai convinge azi o simplă înviere?

Hu cheărs?


Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

Din ciclul Opriți țara, vreau să cobor: Eu nu-mi iau țara înapoi…


S-ar putea să mă categorisiți ca un tip lipsit de patriotism. Nu mă supăr. Dar ascultați-mă puțin.

Apar pe net diverse sloganuri ale unor personaje ce deplîngeau starea lucrurilor de acum circa 100 de ani. Un Vuia, un Caragiale, un Iorga, un Antonescu și alții ca ei. În mare oamenii ăștia spuneau că atunci era ca acum. Sau că era nasol. Înainte de Primul război mondial, după și în timpul celui De-al doilea război mondial. În primul am luat mai multe bătute, dar ne-am făcut o țară dodoleață. În al doilea am luat tot niște bătute, dar am dezertat și ne-am subțiat teritoriul. Dar per ansamblu corupție, prostie, sărăcie și tot așa.

M-a pus Ăl-de-Sus să îmi bag nasul vreme de cîțiva ani în Transilvania cu ungurii, sașii, secuii și românii autohtoni de prin 1460 pînă pe la 1764, mai ales din 1700. Lăsînd la o parte  Moldova și Țara Românească unde s-au văzut vînzări și cumpărări de tronuri autohtone, apoi fanariote, ocupație austriacă, turcă, tătară, rusă și de alte naționalități mai trecătoare fără atîta importanță ne-am lichidat să punem mîna pe putere și să mulgem cît putem și cum putem.

În esență, am remarcat că în Transilvania, românii sau cum s-or fi numit în vechime ai noștri, erau grei de cap. Nu pricepeau de unde vin avantajele. Plîngeau și se omorau să-și păstreze vechea lege. Ba se omorau între ei. Fără să aibă capacitatea de a vedea în viitor. Doar trecutul era important: moșii, strămoșii, datinile, obiceiurile dă la noi. Austriecii le-au oferit egalitate în drepturi în dauna maghiarilor, cei mai mulți românii nu au vrut-o. Nu e bună că ne dăm nemți. Nu ne vindem țara! Și tot ce ține de ea. Chit că țara era a ungurilor.

Românul n-a știu să fie pragmatic, să se orienteze. Să devină om politic susținut de o majoritate compactă. Și a pierdut. La 1764 episcopul bisericii ortodoxe române era un sîrb adus din străinătate. Și la revedere pînă la 1848-49 cînd am mai pierdut un tren. Apoi la 1867 cînd n-am mai avut tren pînă-n 1918. Apoi înghițirea de către patria mumă. Gara principală era la București. De ce a confiscat Iorga pe cînd era prim-ministru Lincolnul Banatului din Timișoara? De Mitică!

După care corupția tradițională, sărăcia sărăciei, prostia românului ce le știe pe toate, dar habar n-are de nimic. Cu ce se deosebește situația de atunci de cea de acum? Cu nimic.

Plîngem după industria noastră, ce era sublimă. Plîngem după vremurile eroice, triumfale. Plîngem după ceva ce n-am avut, dar am idolatrizat. Și unii vor să-și ia țara înapoi.

Păi în primul rînd țara asta nu mai e țara aia. În al doilea, dacă tot vrem să mergem înapoi nu o să mai ajungem niciodată „înainte”. Chiar dacă înainte era mai bine! Și uite-așa ajungem să batem pasul pe loc și să fim depășiți.

Ce tractoare făceam! Ce camioane făceam! Ce avioane făceam! Ce irigații făceam! Ce combinate aveam! Cîți navetiști aveam!

Domnilor și doamnelor, după cîștigarea independenței pînă și Algeria și-a făcut industrie și producea camioane. Că așa era moda. Progresul socialist se măsura în indicatori capitaliști vechi de un secol: industrie siderurgică puternică, industrie extractivă, industrie de mașini-unelte și învățămînt gratuit. Acum vedem unde ne-au dus toate, dar idealizăm trecutul ca să uităm de prezent și poate-poate viitorul trece pe lîngă noi fără să ne bage-n seamă. Ceea ce nu este posibil.

Cu riscul de fi catalogat lipsit de patriotism, mie nu-mi mai trebuie țara asta. Țara mineriadelor, a afacerilor corupte, a politicienilor bătuți în cap, a hoților de tot felul, a plagiatorilor și a cabotinilor. Știu că nu există o țară perfectă, dar cel puțin aia nu e patria mea, nu mă doare. Așa că eu unul nu-mi iau țara înapoi. Oricum n-a mai rămas mare lucru din ea.

Proiect european eșuat sau căpușat?


Nu mă voi referi la eșuarea integrării noastre în UE în mare, ci la unul dintre proiectele europene care a mimat ceva pe bani europeni pentru ca noi s-o ducem mai bine. Am luat la cunoștință de acest proiect în calitate de patron: eram interesat să fac economii la capitolul buget. Proiectul promitea integrarea rromilor și a persoanelor cu handicap, dintre care fac și eu parte, în așa-zisul cîmp al muncii. Un proiect de vreun an și jumătate parcă.

Proiectul (chipurile) era desfășurat de un ong de la Cluj ce își propunea să continue activitatea după ce era inițial pus în practică pe bani românești: calificarea unui număr de persoane și angajarea unui procent din grupurile țintă. S-au ținut seminarii, conferințe și s-au făcut deplasări în Anglia. Programul se desfășura în 6 județe: Hunedoara, Arad, Țimiș, Cluj, Satu Mare și Bistrița. Existau parteneri străini de nădejde, cu experiență și know-how.

S-au făcut angajări de personal. Exista un program de achiziții: camere video, aparate foto, lap-top-uri, un autoturism, un sediu. Păcat că nu s-a prevăzut și benzina… S-a prevăzut reclame în media. Păcat că nu s-a făcut și deci, nici nu s-au dat.

S-au prevăzut bani mulți pentru instituțiile județene cu care colabora programul. S-au dau urgent. Păcat că nu s-au văzut urmările. Au existau șefi cu salarii mari. Și șeful cu salariul cel mai mare. Un habarnist. Dar un habarnist politic. A stat acolo pînă s-a terminat programul și l-a supt de bani.

Seminariile și conferințele s-au ținut în locații bine alese ca toată lumea să mănînce bine. Așa era prevăzut. Și aprobat. Normal.

Din ceea ce am văzut eu programul nu era „al nostru” cum pretindea paiața de șef, ci era o copie a unui program britanic neadaptat la realitățile românești. Dădea vreo 400 de lei celor ce se înscriau la un curs de calificare timp de cinci luni și/sau o primă angajatorului ca să angajeze persoane defavorizate social.

Doamne, încă mai sună unii ce voiau să se califice. Mi-e rușine să le spun că programul a fost o mare minciună. În județul nostru știu că s-a angajat o (una) persoană cu handicap! Poate a existat și a doua. Nu știu cîți rromi…

Cert este că programul s-a suspendat la un moment dat, că nu s-au mai dat salariile angajaților din alte județe, nu a celor din Cluj. Datorită faptului că unuia dintre partenerii strategici români i s-a refuzat o cerere acesta a plecat din proiect. Cerea nici mai mult, nici mai puțin, externalizarea poziției managerului de la Cluj. Acelui activist de partid ce nu era bun nici de dat din gură. El a rămas, ei au plecat. Trebuia găsit un alt partener strategic. Cînd? Unde?

Nu au existat bani de deplasări. Nici mijloc de locomoție.

Pînă la finele programului nu s-au făcut achizițiile, ceea ce mă face să mă gîndesc că era ceva deliberat. De exemplu, autoturismul era ca nou dacă era achiziționat la terminarea proiectului, nu la început. Sediul nu conta. Banii de salarii s-au păpat. Deplasările în Anglia a celor ce nu lucrau direct pe teren s-au făcut. Să vadă și șefii de la direcțiile municipiilor cum este Anglia… Ca să se inspire.

Participînd la un singur seminar am descoperit oameni cu eul mare, specialiști cu gură mare, și politicieni habarniști. Rromi aduși cu japca, persoane cu handicap dornice să muncească deziluzionate. Și un proiect sortit eșecului înainte de a fi pus în practică:

1. dacă dai bani unui om să nu facă nimic nu îl vei stimula să muncească.

2. dacă accepți paiațe în poziții de management orice proiect este sortit eșecului.

3. dacă angajezi oameni ce nu știu nimic despre lucrul în echipă îi transformi în zbiri pe șefi și în rebeli pe subalterni.

4. dacă colaborezi cu o instituție de stat condusă de un șef ce în afara faptului că este pus acolo pe principii politice n-are decît o dorință exacerbată de a parveni, proiectul are cele mai mari șanse să nu-și atingă obiectivele.

5. dacă ești angajat într-un astfel de proiect și îți consumi nervii așteptînd un salar ce nu mai vine, ești presat să atingi targetul fără să ți se asigure mijloacele necesare promise, pleacă, dă-ți demisia! Ai toate șansele să te îmbolnăvești de inimă rea.

6. dacă ști să faci ceva ce-ți cere un șef prost, mai bine o faci ca independent. Fii tu propriul tău șef. Satisfacția lucrului bine făcut, dus pînă la capăt recompensează!

Mă întreb cîte programe din astea au avut o traiectorie asemănătoare. Cine mai știe unul? În anii 90 Irlanda a beneficiat de bani europeni. Irlanda s-a transformat. România a furat, nu s-a transformat. Căpușa română.

A-nceput sfîrșitul! A cît-a oară…


Am trăit și vremurile cînd corectitudinea politică comunistă te obliga să minți. Sau să îți însușești neadevăruri/minciuni și să le aperi. Marxismul ne-a adus corectitudinea politică în numele poporului, a conducătorului iubit, al partidului unic și al dragostei de patrie ce însemna să fii obedient, să faci toate cele de mai sus și să nu critici nimic, că nu-nțelegi. Ei, cei mari și sfinți într-un fel. cei intangibili și merituoși o făceau pentru tine.

Era o viață ușoară, trebuia să faci ce ți se spune și să-ți maind iuăr biznis. Adică să nu întrebi, să nu-ți bați capul cu de ce, cine, cînd, unde. Observațiile erau inutile pentru că orice observație era bătură cu zece, o sute, de ere nevoie, de interpretări. Ascultarea era nambăr oan. Ordinul se executa, nu se discuta. Întocmai și la timp!

Dar după cum zicea și maestrul vrăjitor mai avansat și trecut în neființă sau la cele veșnice (I.V. Stalin), fiecare poate opta acum, moralul soldatului trece prin stomac. Așa că atunci cînd mîncarea a început să dispară explicațiile nu au mai ținut de foame. Cînd frigul punea o gheață de două degete pe geamurile apartamentului de bloc și condensul înnegrea camerele de mucegai, cetățeanul nu mai aștepta explicații, punea antena pe sîrbi și unguri, doar-doar i-o mai trece de necaz cu un film mai interzis.

Am înțeles c-a venit sfîrșitul a ceea ce unii numesc azi politicăl corektnes atunci cînd minciunile cele mai gogonate erau sprijinite de televiziune, radio, ședințe pecere, utece și alte adunări de partid. Boala a dat într-o oarecare măsură și în biserici, dar individual ne-am ținut bine. Divorțul sau schizofrenia social/individual a ținut pînă-n decembrie 1989. A trebuit să moară oameni ca să terminăm cu corectitudinea politică. Dar unii nu s-au plictisit de ea.

Corectitudinea politică reapare și la noi. Din import. Că negrii nu mai sunt negrii. Sunt africani. Și ăia din Australia ce sunt, australieni? Am înțeles încă din școala generală că indienii din America nu sunt indieni, dar parcă nici americani nu sunt. Sunt băștinași.

Noi nu mai suntem daci, nici traci. Dar cu toate că suntem români din România, mai suntem bănățeni, bihoreni, moldoveni, timișoreni și alte nații. Dacă ar trebui să fim corecți cum ne-am spune? Cum ne-ar chema?

Cum te cheamă? Soarbe-zamă!

Noroc că nu suntem așa de sensibili!

Și cu religia, cam tot așa. Să dezvolt?

Acuma ăștia de la OUP s-au gîndit să scoată porcul dintre viețuitoare, iar HarperCollins Israelul de pe hărți. Ca să nu jignească pe cine? Realitatea jignește? Ueiki-ueiki! Dar pe Dumnezeu nu-l jignește că una dintre viețuitoarele sale este obliterată? Sau Allah n-a creat porcul? Satana l-o fi creat?

Și evreii cine i-a făcut? Coranul, Biblia, Allah sau YHWH? În cazul în care chestiile aste de mai sus continuă, cele două publicații dau dovadă printre altele de lăcomie și prostie crasă.

Adevărul contestat de OUP și HarperCollins nu trebuie apărat. El este evident. Dar trebuie amintit cu orice ocazie. Pentru că un adevăr uitat nu e bun de nimic. Corectitudinea comunistă a fost debordată violent. Oare cum se va ajunge la debordarea unei corectitudini politice, religioase și mercantile?

Meic ă ghes?

Doamne, parc-a început sfîrșitul!

Poate-o fi ultimul!

O seară cu Mișu Teroristu


Azi stăteam de vorbă cu Mișu. De fapt, Mișu Teroristu. Am mîncat ceva. Am băut ceva. El mai mult lapte că-i este interzisă băutura. L-am tachinat:

– Azi mergem la fete?

S-a uitat chirîș la mine. Vorbeam prostii. Sunt căsătorit, nu? El era în pregătire. Ieri la antrenament a lichidat vreo doi. Are o privire… Totuși trebuie să vă spun că are și cîteva neveste. Îi permite legea lui. Mie nu.

N-am avut ce face și ne-am uitat la imagini din Siria și Irak. Pă net. Cu teroriști, cu fel de fel de băieți înarmați cu fel de fel de pocnitori și pocnitoare. Cîteva concluzii să nu vă plictisesc cu detaliile. Mișu s-a cam plictisit. El e profesionist. Cînd se fixează pe o țintă e mortal de fiecare dată. Nu-i scapă nimic. Sunt mîndru de prietenul meu. Poate-l angajează ăștia-n Siria. Le-ar da clasă. Deci am observat niște chestii la care Mișu a închis ochii. El nu discută…

Unii habar n-au să tragă cu o armă. Se vede că nici măcar înălțătorul nu este ajustat. Cum să nimerești ceva? E ca și cînd Mișu s-ar uita-n cruci. Sau semilune…

Apoi nu există nici un plan tactic. Se trage ca la nuntă. Dar degeaba. Nu se poate așa ceva.

Improvizațiile și disprețul față de adăpostire la focul inamic fac și mai multe victime. Proștii mor pe bandă rulantă.

Am constatat că fraza cea mai frecvent pomenită după alah hu akbar este ceva cu al rașmalia, ceea ce cred că înseamnă, deduc din ceea ce se întîmplă, rănit sau împușcat, dacă nu mort.

Apoi marii luptători mujahedini sau islamiști strigă-n gura mare alah hu akbar aproape încontinuu și de peste tot. Probabil așa se auto-încurajează și în loc să facă apelul știu că sunt în viață. Nici armata nu-i proastă. Trage cu tunul unde se strigă mai tare. Și nimerește. Mor ăștia pe capete! Asta i-a plăcut lui Mișu. Parcă era croitorașul cel viteaz: șapte dintr-o lovitură!

Culmea, și atunci cînd sunt lichidați strigă alah hu akbar. O fi ceva asemănător cu strigătele comuniștilor în fața plutoanelor de execuție: Mor pentru libertate! Cine a văzut libertate-n comunism?

Armata siriană a guvernului are și ea probleme: tancurile neînsoțite de infanterie sunt de regulă distruse. Se confirmă și în Siria. Ard tanchiștii ca șoarecii. Unii scapă cu fuga. De obicei 1 din tot echipajul. Sau de loc. Impresionant să vezi conductorul tancului ce iese după ce tancul e lovit și se rostogolește aproape încontinuu cu toate că e rănit. Dar n-are nici o șansă.

Totuși aici cred că productivitatea sau randamentul este mai mare pentru că sunt comenzi, comunicări, manevre. Ăialalți e haos total. Din ce-am văzut eu.

Le-aș face și cîteva recomandări tuturor: cu un pumn de senzori de sunet și de mișcare, cu cîteva drone ce nu costă mai mult de $ 200 bucata și un laptop sau telefon mobil s-ar face treabă mai bună cu localizarea țintelor. Cel puțin armata siriană are camere de luat vederi pe tancuri și se vede la comandament în timp real.

Bre teroriștilor și mari luptători pentru libertate: nu mai trageți cu arma scoțînd țeava prin gaura făcută în zid, foc cu foc timp de două minute. Pe lîngă că se aude, se mai și vede. Nu faci decît să te pregătești pentru încasarea unui glonț între urechi. Cînd ești mare snaipăr găsește-ți un loc izolat și trage din mijlocul camerei. După ce ai tras treci la poziția nr 2, tragi și așa mai departe. Altfel mori degeaba. Cum se vede prin filmulețe.

Și ăștia cu tancurile, nu mai intrați pe străzi înguste, nu mai puneți două, trei mașini de luptă senvici. Și dacă trage la nimereală tot nimerește ăla ceva. Mai ales cu AG 7. Da am văzut și un viteaz ce trăgea cu un pistol-mitralieră într-un tanc. Se uita tot tancul la el. Las că te prindem noi! Și aici, atenție! Comunicați: Rebel pe coordonatele xy, lovitură de fragmentare foc de voie! Că altfel data viitoare trage cu altceva. Mînca-l-ar Mișu!

Dar mă bucur că Mișu teroristu, motanul meu preferat face victime la sigur. În caz că nu reușește am și o cursă. Tot el papă și ce prind cu ea.

Iată portretul lui un pic mai idealizat. Numele lui de terorist este Anger similar cu Danger!

sursa: http://www.babble.com/pets/25-angry-cats-who-woke-up-on-the-wrong-side-of-the-bed/

 

Înțelepciune, curaj sau nimic din toate astea?


Dacă-l întrebi pe un creștin care ar fi calitatea pentru care are vrea să fie admirat, probabil că ar da exemplu una sau mai multe dintre calitățile lui Isus, Pavel, Petru, Ioan. În nici un caz de calitățile apostolilor pe cînd Isus era cu ei. Sau cel puțin nu de unele dintre acestea. Cui nu i-ar place să fie cunoscut ca înțelept (ca șerpii), smerit, curat (ca porumbeii), cinstit (nu ca Iuda), curajos (nu ca Petru), calm (nu ca fiii tunetului).

Și cu toate astea internetul duduie de multe cuvinte spuse pe negîndite, amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Mîine cînd se vor mai fi ridicat aburii (era să zic aburii beției), vom fi însă mai calmi, mai respectuoși, mai ponderați. Urlăm ca leul și sărim ca musca…

Da, ne pare rău.

Obișnuim să punem altora întrebarea Dacă astă seară-ai muri, unde s-ar duce sufletul tău?

Eu aș pune întrebarea: Dacă astă-seară-ai muri și te-ai afla în fața lui Dumnezeu te-ai ascunde de rușine (ca Adam și Eva) pentru ce-ai făcut azi?

Au murit asasinați niște oameni. Și vor mai muri. Dar ăsta nu-i motiv să cerem dinte pentru dinte. Noi credem altceva. Noi spunem în bisericile noastre că ne iubim dușmanii. Cum? De fapt nu-i iubim. Nu vrem să fim înțelepți. Vrem să-i vedem morți pe ucigași. La naiba cu iertarea! Cu mila. Cu iubirea aproapelui. Facă hindușii asta! Sau ateii umaniști. Noi vrem să fie pedepsiți. Asta ar fi vrut și Isus!

Să rămînem la bisericile noastre frumoase, pline de părtășie. La gioburile noastre bune. Să nu ne mai tulbure ăștia. Sau alții. Să plece-n țara lor! Să se ducă de unde-au venit, la cine i-a făcut.

Și cum e chestia aia cu răspîndirea evangheliei pînă la marginile pămîntului? Păi dacă nu m-am dus eu la ei, au venit ei la mine. Doamne, tu i-ai trimis? Nu se poate!!!

Și unde mai punem sacrificiul de sine, jertfa, renunțarea. Se spune că în afară de Ioan, toți apostolii au murit de moarte violentă pentru Cristos, nu pentru apărarea căminului, patriei, extenuare la serviciu sau de foame.

Înțelepciune și curaj!

Șobolanu păcătos, eutanasia și moartea fericită…


Americanii James Olds și Peter Milner au descoperit cîteva lucruri interesante la șobolani în anii 50. Dacă le stimulai centrii plăceri din creier aceștia preferau plăcerea în dauna hranei și a apei. O stimulare, apoi o a doua dorită, apoi o a treia și mai repede, pînă la 700 de stimulări pe oră din proprie inițiativă. În cele din urmă șobo mureau epuizați, dar de plăcere…

Mare păcătos șobo ăsta. Mă întreb dacă se ducea în iadul sau în raiul șobolanilor.

Dar știm că mai toate experimentele cu șobo sunt făcute ca să se tragă concluzii la oameni. Clar, nu? Mă gîndesc că întreaga societate de consum se bazează pe plăcere. Noroc că e nevoie de bani, că altfel am muri mult mai repede. De plăcere.

Și așa se explică dependența de plăcere. Dependența de droguri, de cumpărături sau de altceva. Dar mă mai face să mă gîndesc la eutanasia. Moartea e urîtă, e suferință, personală și colectivă.

De ce în loc de sinucidere asistată, de eutanasia legiferată nu se pune în comerț un dispozitiv tip șobolanul fericit. Cine vrea, să încerce! Cine vrea să moară, iaka se poate. Moartea fericită vine și te ia atunci cînd ți-ie lumea mai dragă. Lumea – vorba vine…

O să fie mai dificil cu suferința de grup: reacția aparținătorilor nu va fi atît de fericită. Ceea ce mă duce cu gîndul la sinuciderile prin tăierea venelor în Imperiul Roman și la viața vegetativă a fumătorilor de opiu. Șobo, ok. N-are conștiință, nu are idee de bogăție, viitor, nu dorește să devină cineva, să realizeze ceva. Dar omul?

Mă întreb cît timp va trece pînă cînd cuiva, undeva, cumva va scoate o aplicație, un divais, ceva ce va stimula plăcerea dincolo de ceea ce știm pînă acum? Garda sus!

Dar nu trebuie să mergem prea departe ca să vedem că deja există un mecanism ce favorizează receptarea plăcerilor interzise: mișcarea teroristă ISIL. Stimulente: sex, iluzia că lucrează pentru Allah/Dumnezeu și curăță lumea de păcătoși și eretici, adrenalina din jocul de-a războiul și superioritatea dată de portul și folosirea armelor. La toate astea, asigurarea că moartea îi va duce în paradis unde este asigurată viața sexuală (deci din nou plăcere) veșnică cu 72 de fecioare (plăcere fără limite), adică cu 72 de femei doar ale lui.

Parc-ar fi paradisul șobolanilor…

 

Din ciclu un ascultător întreabă: E păcat să trișezi?


Mie-mi place să trișez.

În primul rînd la șah. No nu „Cum îi aia”!!! Îmi place să trișez computerul cînd joc Chess Titans. Îl las pe el să deschidă că altfel e plictisitor. Îmi ia regina și eu zbang, dau undo! Îmi ia ceva ce și Tănase Scatiu ar fi văzut, îi dau undo. Și-l bat cu cele mai nevăzute mișcări de-mi fac cite 4-5 regine. Mai ia și el cîte-o remiză din cînd în cînd…

Așa că nu-i păcat să trișezi. Că nu-i om. Nici Dumnezeu. Nici măcar înger, cu toate că n-are suflet. Ba dimpotrivă, e rău de tot. Dacă nu-s atent mă bate de mă stinge. Îmi dă mat, eu dau din nou undo și apoi închid fără să salvez și fără resign. Doar exit fără păcat și remușcări. Sunt un trișor nesimțit!

Sunt cîte unii ce-au încetățenit o zicală: Cînd Dumnezeu închide-o ușă, deschide alta. Da ce-i Dumnezeu, portar? Responsabil cu ușile? De unde-au scos-o asta? Din Iată eu stau la ușă și bat? Miram-aș! Acolo zice că dacă deschide cineva! Am fost și eu cineva-ul ăla.

Mie mi se pare că asta cu deschisul ușii cînd se-nchide alta e tot o ispitire a lui Dumnezeu. Ce e ispitirea lui Dumnezeu? Păi e ceva de genul Doamne, dacă mîine pic examenu ăla, să cîștig la loto un milion! Sau dacă nu am reușit să fiu prefect, să mă ia Iohannis consilier!

Adică vrem să-l trișăm pe Dumnezeu. Sau vrem să-l facem responsabil ca nouă să nu ni se întîmple, nu ceva rău, ci ceva defavorabil. Puf! Un fel de evanghelie a prosperității mascată. Mai umilă. Să aleagă el care e binele cel mai bun pentru mine! Ca nu cumva să greșesc. Ca nu cumva să mă situez în afara providenței lui.

Și el parcă spune: Îți dau eu ție Provident! Să vezi acolo dobînzi!

Deci nu e vorba de a alege între două rele, adică numita devils cios, ci e gad ciois! Mă întorc cu fața la zidul plîngerii personale, mă bîțîi ca un copil neglijat în pătuțul meu de om matur în vreme ce behăi rugăciunea creștinului retardat: Doamne, deschide tu o altă ușă spre lauda numelui tău! (Și beneficiul meu!!!)

Marș în Purgatoriu! Trișezi!!!

De ce-o fi pariat Dumnezeu pe Iov? De ce a pariat Dumnezeu pe Isus? Pe Petru? Pe mine?

Doamne, ce-mi place să trișez computerul!

Deci nu e păcat să trișezi. Dar numai computerul. Nu se ține-n seamă păcatul, ca-n vremea cînd nu era Lege.

Ei, ce spune Oradea? Cursul de ietică? Fariseul de serviciu ce zice?

Iohannizarea României?


Îndrăznesc să afirm că Ceaușescu n-ar fi ajuns atît de ceaușist, dacă nu l-am fi făcut noi. Martore stau manifestațiile naționaliste entuziaste ce au precedat ziua de 23 august 1968. Chiar credeam în el. Era eroul nostru și devenise și eroul lor. Al vestului. Probabil că era simpatizat și de către dreptacii din estul socialist. Era, dacă pot să mă esprim așa, o Mama Omida comunistă în plină glorie… Un fel de proroc nervos. Românul inervat, peltic, dîn popor ajuns mare și tare. Dînd cu pumnu-n masă la el acasă. Versuri! Contra rușilor. Vorba vine… Ce bine că nu era și bețiv, că atacam Uniunea Sovietică cu părădăici stricate!

Un fel de afară-i vopsit gardu, înlăuntru-i leopardu! Sau un fel de seiv-scrin, dacă vreți. A doua zi după ocuparea Cehoslovaciei se asculta Europa Liberă fără opreliște în public. Patria-n pericol! Unde am mai auzit noi asta?

Apoi l-am lăudat, l-am pupat, l-am lăudat iar, l-am dat exemplu, l-am iubit nu alta și l-am făcut președinte. După o vreme ne-a părut rău…

Cum stăm cu Iohannis? Cei mai mulți dintre noi suntem mesmerizați. E frumos! E cinstit! E ardelean! E neamț! E luteran! E prof! E primar! E sprijinit de Merkel! E Tanda! E Manda!

În curînd va umbla pe apă, va calma furtuni, va învia morții și va face greșeli. Pentru că așa cum știm noi toți, nu există om infailibil. Ce să faci, Iohannis nu e catolic… Dacă era mai aveam o șansă. Poate-l făceam și papă!

Mulți ar vrea ca Iohannis să rostească legendarele cuvinte ale căpitanului Kirk: Beam me up Scotty! Dacă iohannizarea ar fi zi soliușăn, i-am putea cere lui Iohannis aceiași mișcare: Beam me up Iohannis!  Nu este posibil. Fizic. Financiar. Cultural. Energetic. Valutar. Nici măcar în caz de extremă urgență. Să revenim cu picioarele pe pămînt. Eu sunt mai realist. Să-l lăsăm să lucreze. Să-și facă echipa. Să transpire. Să ceară ajutor. Că nu poate să le facă pe toate singur!

Mă pregătesc și pentru ziua cînd unii vor vrea să meargă să moară cu el. Ca Toma. Dar mă pregătesc pentru ziua cînd se vor arăta cei ce-l vor pîrî. Sau înțelepții ce se vor lepăda de el.

Nu cred că Iohannis va schimba România. Eu voi schimba România. Tu vei schimba România. Noi vom schimba România. Iohannizarea lui Iohannis nu ne va teleporta într-o lume ideală sau cel puțin în Occidentul întreprinzător, civilizat și curat sau Occidentul idealizat după gustul personalizat al fiecăruia dintre noi. O Românie iohannizată o va lua pe urmele României ceaușizate cu toate deziluziile trecute și prezente încă, pentru că nu ar mai fi în stare să fie obiectivă.

Care este atunci soluția? În primul rînd soluția nu este dez-iohannizarea lui Iohannis. Nu petițiile publice pentru convertirea președintelui la o sectă sau alta vor schimba ceva. Fie aceasta chiar secta ideală.

Iohannis-ul de mîine trebuie să rămînă Iohannis-ul de azi. Deși președinte, nu doar el este România. Soluția pentru ne-Iohannizarea României este implicarea fiecăruia. Dar să nu uităm: nimic nu se schimbă peste noapte, așa cum cu un singur Iohannis nu se face… primăvară. Cînd vedem însă mai multe flori, e clar că se face primăvară.

Ponta, pomenile și babele ex-comuniste


Lozinca zilei: Pomanagiii au trădat!

Ponta a pierdut pe mîna lui. A dat pomeni și celor ce n-au cerut. Mă întreb dacă o fi obicei ortodox… A crezut că-i merge. Ar fi trebuit, dar nu și de data asta. S-a scris istorie. (Ortodocșii au votat un lutheran. Ba chiar un neamț! Ce mai cînta tipul Deșteaptă-te române! Și ne-am deșteptat.)

Dar dincolo de pomenile acceptate și de cele neacceptate, mă întreb care este nota de plată? Și cea mai bună chestie este că acum tot guvernul Ponta o va achita. Nu e de vină Iohannis pentru ce găurile făcute de Ponta.

Mă întreb cum se simte Ponta acum. Care-i este filingul? Să dai, să dai și să dai degeaba! Spune statistica că mediul rural a votat Iohannis? Babele alea de 80 de ani de care ne plîngeam că-s niște comuniste demente, debile, debusolate? Jos pălăria!

Dacă diaspora a fost împiedicată să voteze, nu același lucru se poate spune despre nană Katița. Pînă și Moldova s-a deșteptat. Așa că președintele ce unește nu este cel al pomenilor, ci Iohannis.

 

Luna de miere și Apocalipsa după Iohannis


Extaz pentru Iohannis și susținătorii lui. Eu sunt așa, mai temperat sau dacă vreți, flegmatic. Logic trebuia să cîștige. Tot logic, trebuia să nu cîștige. Pînă la urmă îmi place să cred că a cîștigat pentru ceea ce este, crede și reprezintă. Fără popîndăii din spatele lui.

Dar dincolo de extaz, începe luna de miere care se va termina. Îmi aduc aminte toate dezamăgirile de după victorie lui Constantinescu. Și nu numai. Șobolanii, nu popîndăii au ieșit la suprafață. Ce n-aș da să nu se mai repete… Dar bineînțeles acum situația e mult mai complicată. Cu Senatul. Cu Camera Deputaților și cu guvernul. Unde mai pui de oscilațiile tradiționale.

O să-l ia în brațe pe Iohannis și cine nu crezi… Să vedem ce spune Mihai, ce spune CVT, Kunor și marțofoii de pe la tembeliziuni.

Dar îmi mai place să cred, cel puțin pentru o zi, două, că a învins România bunului simț, a corectitudinii, a lucrului bine făcut. dacă chiar există așa ceva în țara noastră… Să sperăm că nu vor fi prea multe negocieri. Sau chiar deloc! Să sperăm că plagiatul va fi plagiat și nimic altceva. Cu furtul rămîne furt. Că mita și corupția e tot mită și corupție în teorie și practică și că toate acestea vor fi sancționate, nu acoperite.

Să sperăm că după luna de miere va urma altceva decît Apocalipsa după Iohannis.

Care ar putea suna cam așa: alegerea lui Iohannis a dezvăluit adevăratele intenții ale Germaniei la granița de vest a lui Putin.

Să continui? Mi-e frică… Nu-mi place să cred asta.

Bantustanul Moldo-Vlahiei


Nu știu prea bine de ce am ales titlu ăsta, da sună bine! Un pic cam jignitor. Poate prea mult.

S-a tot spus că noi ăștia d-aici din Transilvania ne simțim superiori. Cînd am făcut armata la Tecuci ne simțeam inferiori. Față de toți moldovenii și regățenii. Aveau ei grijă de asta.

În ce constă atunci superioritatea noastră?

În nimic românesc. În ocupația austriacă de pe la 1700. În respectul celor din sud și est față de chestiile ungurești.

În moștenirea asupririi străine de peste 900 de ani. A superiorității sașilor și șvabilor. Cu bresle. Cu cetăți. Cu KK Obergymnazium.

Ne-au civilizat. La fel și ungurii. Culmea, ne-au apropiat de Roma.

Dacă mergi într-un oraș din Transilvania vezi că centrul este istoric. Poate chiar medieval. Nu numai metereze ruinate ca în alte părți. Nu doar biserici ridicate în fuga dintre bătălii. O altă optică. Se simțeau la ei acasă. Noi eram în bantustane.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Și iar s-au schimbat. Și iar s-au mai schimbat. Ca pe vremea turcilor. Nu mai punem cărămidă pe cărămidă că iar se dărîmă.

În 90 am crezut că am scăpat. Apoi în 1996 am zis că PSD-ul se va desființa. Și în 2000 am văzut din nou roșu-n fața ochilor.

 

Și acum după 14 ani, iar se înroșește.

Noi am rămas albaștri. Dar mai avem un tur.

Mă uit la Moldova și la Muntenia ca la un bantustan. Nu al nostru, al roșilor. În 1918 noi am fost eliberați de ei. Poate a venit timpul să-i eliberăm și noi pe ei. Pe 16.

L.B.C.-L.S.T. (11 b): Concluzii – Imperiul contra-atacă…


sursa:http://www.fanpop.com/clubs/darth-vader/images/18355194/title/star-wars-episode-v-empire-strikes-back-darth-vader-screencap

Vezi și prima parte, https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2014/08/19/l-b-c-l-s-t-11-concluzii/ sau L.B.C.-L.S.T. (11 a): Concluzii – După două zeci de ani…

Deși de cele mai multe ori se comite greșeala de a crede că Împărăția lui Dumnezeu se războiește din greu cu cea a lui Satan, realitatea este cu totul alta. Satan este înfrînt. Ca urmare putem discuta despre război degajați, pentru că victoria este asigurată. Dar cu toate acestea nu este vorba de un simplu marș victorios în care tropăim prin lume cu arma-n bandulieră, ci este un alt fel de război, poate mai apropiat de cele actuale, cu amenințări asimetrice. Iată de ce este vorba:

Greșeala frecventă făcută de comandanții militari de pretutindeni, risipirea sau împrăștierea resurselor, s-a re-editat și în cazul celor cu studii în străinătate. În învățămîntul teologic românesc absolvenții veniți din străinătate ce au beneficiat de studii serioase în așezăminte cu tradiție, nu au constituit o forță. Nu cred că a existat un program de integrare a celor veniți din străinătate, mai ales cei din SUA.

În același timp dispensarea de cadre deja formate arată că în ciuda viziunii biserică-fortăreață aceasta nu putea depăși beneficiile acestei asocieri: militaro-ecleziaste dincolo de timpul și etosul caracteristic Evului Mediu (alianțe, autoritate, lider unic, trădări, arderi pe rug, etc).  Fără să fie exhaustivă, lista celor ce au fost eliminați dintr-un motiv sau altul de la IBEO-UBEO, este atît ilustrativă, cît și educativă: aceștia pot oricînd să deschidă o altă școală teologică la fel de bună, dacă nu cumva mai bună ca cea/cele existentă/existente:

– Adi Ban (TEDS, Chicago)
– Adi Vidu (PhD Nottingham)
– Călin Pop (TEDS)
– Daniel Farcaș (Sorbona)
– Dănuț Mănăstireanu (LST)
– Dorin Axente (LST)
– Emil Bartoș (University of Wales, Oxford University)
– Gheorghe Ille (King’s College, London)
– Iosif Țon (Leuven)
– Iulian Teodorescu
– James McGrath (Durham)
– John Wilkes
– Ken Tucker (?)
– Marius Pop
– Mircea Mitrofan (LST)
– Ovidiu Hanc
– Paulian Petric
– Radu Gheorghiță (Ph.D.-Cambridge)
– Richard Mauney (?)
– Silviu Tatu (Oxford)
– Simona Sabou (LST)
– Sorin Sabou (LST)
– Susan Strocheim (?)

Mă gîndesc că ilustrația bisericii fortăreață-academie din anul 1990 a fost folosită în scop propagandistic. Era simplu să o trîmbițezi, mai greu era după ce ai ajuns la conducere, să o pui în practică și să ai rezultate. Din 1994 s-a mizat pe necesitatea momentului cu gîndul la un viitor sigur: acreditarea. Drept urmare s-au neglijat resursele umane, s-a pus accentul pe un profit imediat în detrimentul unei politici pe termen lung ce ar fi permis ca după o acumulare cantitativă să existe un salt calitativ. (Dinadins am ales acești termeni marxiști avînd în vedere că teza de doctorat al lui Paul Negruț abundă în teze și antiteze.) Ocazia a fost pierdută. S-a pierdut o generație. Care sunt costurile pe termen scurt? Dar cele pe termen lung?

În al doilea rînd, impactul unei generații de teologi români a fost sabotat de războiul ideologic fratricid purtat cu bani străini între principalii actori ai scenei baptiste din România. Pe de o parte Bucureștiul cu ITB, de cealaltă parte Oradea cu IBEO-UBEO și ambițiile, dorința achitării unor polițe din trecut și deviațiile doctrinare și/sau de practică ale celor două centre.

La același nivel, dar de aceiași intensitate și cu un efect la fel de devastator l-a avut războiul, mai mult sau mai puțin deschis purtat de Iosif Țon și Paul Negruț. Cu unele sub-conflicte ce au marcat epurări mai mult sau mai puțin sistematice. Fac abstracție de greșelile pastorale comise sistematic ce aveau scopul de a-i ține pe studenți în staulul propriu.

Ceea ce nu au reușit nici măcar autoritățile comuniste, au realizat ambițiile unor lideri sau mai bine zis politicieni ce au lăsat la o parte immitatio Christi pentru o slavă deșartă sau pentru un pumn de dolari. Nici obtuzitatea, nici așa-zisa credință și practică locală nu pot fi invocate ca scuze pentru pierderea unui obiectiv atît de important ce ar fi marcat poate definitiv țara noastră poate pentru următorii 200 de ani.

Și aici o să amintesc o altă ilustrație, ce contrazice istoria scrisă, folosită de Paul Negruț atunci cînd invoca importanța școlilor teologice de calitate. El spunea că în Polonia Reforma a avut un mare impact, majoritatea nobililor fiind la un moment dat reformați. Dar regele Poloniei ce era catolic a dat permisiunea unor iezuiți să deschidă niște școli, școli ce aveau să devină cele mai bune din țară. N-a fost de mirare că toți nobilii protestanți și-au trimis copiii să învețe acolo. Urmarea a fost că foarte curînd Polonia a redevenit catolică. Reforma a dispărut de parcă n-ar fi existat. Impactul iezuiților, acești profesori ce au studiat în străinătate era atît de des pomenit încît a creat o anumită așteptare cu privire la viitoarea aură strălucitoare a Oradiei.

În același timp o altă directivă misionară venită din partea lui Iosif Țon ce vedea necesitatea și beneficiul unor profesori de limba română trimiși în județele Covasna, Harghita, Mureș pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu a rămas nefinalizată. Deși (după cele spuse de Iosif Țon) încîntați inițial de perspectiva acoperirii cu cadre a județelor respective, cei din Ministerul Educației și inițiatorul acestui demers (în speță IȚ) nu au mai concretizat demersul. Intenția contează, dar la fel contează și edificarea acesteia. Lipsa unui program de punere în practică a acestei perspective (sau viziuni), lipsa obiectivelor clare prin care s-ar fi ajuns la acest rezultat nu a mai existat. Sau dacă a existat, nu a mai fost urmărit, direcționat și concretizat. Încă o ocazie pierdută cu care România nu se va mai întîlni. Nici biserica baptistă…

Ca urmare nu am putut sesiza nici marele impact al Oradiei, nici cel al Bucureștiului. N-am sesizat care a fost beneficiul colectiv, doctrinar, spiritual sau de alt fel, al războiului dus între Paul Negruț și Iosif Țon, cu toate că înțeleg incapacitatea ambilor de a lăsa la o parte orice i-ar fi despărțit. În loc de o mare reușită s-au făcut părtași la un eșec ce poate fi explicat și înghițit dacă este prezentat într-un ambalaj mai bun de înghițit. Atenția și resursele au fost direcționate spre alte obiective. Să le spunem tactice. Strategic Biserica Baptistă a ieșit din joc.

Încă o dată se confirmă o observație mai veche, aceea că o investiție care nu îl costă nimic pe cel ce beneficiază de ea este neglijată și pierdută cu seninătate sau din rea voință. Poate de aceea, în ciuda existenței de ceva timp a Alianței Evanghelice, nici aceasta nu a reușit să devină o voce în România de azi. Cum se va întîmpla asta în România de mîine este o întrebare la care vor răspunde generațiile viitoare. Dar responsabilitatea sau responsabilitățile generației ce iese în curînd la pensie nu poate/pot fi degrevată/degrevate așa simplu. Asta dacă unii dintre noi mai credem că în final mai urmează ceva dincolo.

Concordă cu lipsa de viziune cu privire la o alianță eficientă și multe dintre subiectele tezelor celor ce au studiat în străinătate. Exista ocazia ca România să fie făcută cunoscută la nivel academic, acolo unde suntem întrecuți de alte națiuni mai mici, dar mai bine focalizate (de exemplu Ungaria). Ponderea subiectelor românești rămîne o deficiență greu de recuperat. Aveam șansa să fim cunoscuți în lume și prin altceva decît Hagi, Nadia, Țiriac și Năstase, Ceaușescu și eventual Stăniloae.

Lipsa unor publicații academice și nu numai, care să abordeze ceva mai mult decît strict informații cultice, chestiuni de nivelul cetihezei și anunțuri de mica publicitate este simptomatică în peisajul autohton. Ca un făcut, disjuncția dintre doctrină și practică, dintre cele spuse și cele făcute, dincolo de nivelul afirmațiilor făcute de dragul pozelor în grup, al congreselor și conferințelor nu face decît să acopere o stare de lucru de altfel tipică și generalizată pentru societatea românească.

Poate ar fi cazul ca Lucian Boia să mai adauge un capitol la a sa ediție revăzută și adăugită De ce este România altfel? în care să abordeze și chestiunea „De ce este Biserica evanghelică altfel în România?”

Aș vrea totuși să închei cu o observație pozitivă. Speranță există. Ea există mai ales în acei tineri teologi sau studenți și absolvenți de teologie ce nu s-au aliniat niciunuia dintre centrele de putere și cunoștiință academică și/sau au ales să nu-și plece genunchiul în fața unuia sau altuia dintre liderii acestor locuri și nici nu s-au angajat în războaiele lor. Gîndirea independentă, punerea în practică a unei teologii nemarcate de legalismul și îngustimea dată de un loc sau altul, un lider sau altul, va reuși să creeze acel curent de opinie liber de legea constrîngerilor omenești, pentru că este eliberat de un Duh ce vine de sus. El poate deveni un arbitru al scenei evanghelice din România și tot el poate schimba radical paradigma existentă. Poate că în cele din urmă la capitolul biserici și instituții de învățămînt evanghelice din România, România nu trebuie să fie altfel.

Viața ca o praștie (1): În loc de introducere.


N-am făcut rezistență anticomunistă. Aș fi vrut eu, dar eram prea fricos. N-am făcut nici măcar rezistență socială. O singură dată i-am spus indignat unui prieten ce era redactor la ziarul local, Flacăra Roșie că nici pîine nu mai găsești la Alimentara duminica dimineața. Tatăl său era activist de partid și se ocupa cu ferma partidului. De parcă nu eram toți ai partidului! N-am sabotat economia socialistă decît prin propria incompetență. Mă făceam și eu că lucrez cînd ei se făceau că mă plătesc. Fiecare-i făcea în ciudă celuilalt. Cred că eu am rezistat mai mult.

N-am spart nici măcar un pahar ca să vină chelnerul mai repede ca un alt tînăr ce a fost condamnat pentru distrugere. Ghinionul lui a fost că în același restaurant stăta la altă masă un colonel de miliție în civil. Cel puțin nu l-au împușcat ca pe traficantul de jeanși din URSS condamnat la moarte la cererea specială a lui Hrusciov. O singură dată la beție, în plină noapte am spart un abajur de felinar stradal motivat mai curînd de euforia bahică a gaudeamusului decît de o umbră de rezistență împotriva sistemului.

N-am văzut pe nimeni făcînd rezistență anti-comunistă în afara pletoșilor îmbrăcați cu pantaloni de jeans cu trapez cam la vreo 70 de centimetri. Miliția-i tundea și le strîmta pe gratis pantalonii asemenea ițarilor. Dar poate aș fi fost condamnat pentru speculă că mai cumpăram un săpun Amo, o ciocolată Africana și cîteva pungi de vegeta în epoca socialismului biruitor la orașe și sate, cînd nu se mai găsea aproape nimic prin magazine. Era epoca în care pekinezii, cîini mai fini, nu puteau mînca salamul socialist împănat cu soia. Noi mîncam unt cu margarină și beam cafea cu năut. Eram inconștienți cît de sănătos mîncam și trăiam. Sistemul m-a pus cu botu pe labe într-o seară cînd am mîncat pe nerăsuflate doi cremvuști cumpărați de la un birt. A doua zi eram internat comfortabil la spital.

Testam sistemul să văd dacă mai are ceva viață-n el. Eu eram la limită. Pe cînd eram în spital chinezu ăla cu pungile de plastic pline de nudîl reușea să oprească o coloană întreagă de tancuri grele în Pekin. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă-ar fi avut o armă… Dar eu stăteam bine mersi în spital visînd la mîntuirea neamului. Nu peste mulți ani alții vor pune în operă și visul meu după interesele lor: o catedrală numai bună pentru așa ceva. Probabil va costa cît piramida lui Keops și nu va fi vizitată de tot atîția turiști. O să ne mîntuiască de bani sau de sărăcie?

Nu prea aveam prieteni, dar la ce să ai prieteni cînd mai toată lumea gîndea la fel… Ca să mă diversific mă duceam la sala de lectură a bibliotecii municipale. Ne speteam citind reviste de politică și propagandă românească ca să răspundem bine la socialism științific. Dacă ăsta științific arăta așa, oare cum arăta cel empiric? Bănuiam că era raiul pe pămînt, dar secretul era secret. Nu aveam să aflăm decît cu un minut înainte de a intra în comunism, că altfel s-ar fi pierdut efectul. Bănuiam eu că era așa ceva, dar nu aveam prea multe dovezi în afara defilărilor de 1 Mai și 23 August, de spectacolele cu montaje literare și excursiile în zona de sud-est a țării.

Viața se desfășura, ba chiar se întindea între două achiziții: una materială de pe piața neagră și alta, așa-zis spirituală, din viața politică atent îndrumată de specialiști. Viața era ca o praștie. Se-ntindea, se relaxa. Și iar și iar. Lipsea numai piatra. Era prea periculos să ni se repartizeze cîte o piatră-două ca buteliile prin sindicat. Se putea ajunge la excese. Cel puțin în viziunea mea. Dar în unele cazuri guma de lapte ce servea drept coardă se rupea. Cîteodată cu zgomot. Cîteodată la radio-șanț, la Europa liberă sau chiar în ședință de partid. Atunci era grav! Probabil că era prea subțire sau prea întinsă, de proastă calitate sau fusese sabotată.

Ce știam pe-atunci, noi copiii?

Umbrele Lunii


sursa:http://boulderneigh.blogspot.ro/2013/04/im-being-followed-by-moon-shadow_25.html

Citesc o altă carte de Irvin Yalom, Călăul dragostei. E mai greu de citit. Sau poate de înghițit. Parcă prea țintită. Dar e bună. Nu pot citi într-una. Trebuie să fac pauze, să mai pierd timpul. E dură, directă, fără menajamente. E lupa, farul în fața morții.

Nu se poate să nu te identifici cu ceva din poveștile astea de psihoterapie. Nu de alta, dar sunt cîteva. Dar mai ales cu prologul. Unul lung. Sec. Precis. Fără ieșire. Sau, de fapt, cu ultima ieșire. Cu ultimul rit de trecere. Ciudat.

Trăiești o viață în incidența morții. Oare morții din cimitir nu zac o veșnicie sub incidența vieții? Ce e viața? Dar moartea? Sună pesimist.

De fiecare dată cînd încerc să scriu ceva despre sfîrșit, despre moarte, mi se pare că e prea devreme. Că e de speriat. Taboo. Ciudat. Din nou. Pentru că atît de des pomenim versetul cu avantajele mersului într-o casă de jale. N-aș vrea să fac din blogul meu o casă de jale. Nu mă definește. Și mă deranjează. Jalnic?

Eniuei! Trăiesc uitîndu-mă la umbrele Lunii (ca să nu-l plagiez pe Yalom ce zicea că privește la soare). De ceva timp. În general de vreo 60. În special de vreo 10. Mai acut, dar totuși cronic, de vreo 6.

Cîteodată sună alarmant cifrele astea. Altădată nu. Îmi aduc aminte cum dintr-o eroare copilărească pe cînd aveam 58 de ani spuneam că am 59. Și iac-așa am fost mai tînăr cu un an și am stat doi ani la aceiași vîrstă. Ce-nseamnă să dai în mintea copiilor…

Mai auzi că cineva se uită la umbrele Lunii, apoi altul. Rămîi surprins. Cel puțin eu.

Întîlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului. Pe unii nu i-am mai recunoscut. Nici ei pe mine. E drept. La mine a fost ceva rapid. Neprevăzut. Nu atipic. A mai rămas doar o profă în viață. Poate și altele, dar n-au venit. Profa de francă ieșea de multe ori în lacrimi din clasa noastră. Era tînără și unii-și permiteau. Cam multe. S-au dus și ăia.

În Purgatoriul, unde v-am spus că petrec tot a treia săptămînă cîteva zile, mai întrebăm de unul, de altul. Dispar. L-am sunat pe unul dintre ei după ce am ieșit și m-a tăiat. Eu nu l-aș fi tăiat. Nici el n-o să mă mai taie…

L-am revăzut pe unul mai tînăr ce a venit așa… Rîdea, era vesel. Bravo lui. Cînd doar vizitezi Purgatoriul ești vesel. N-ai de ce să plîngi. Ce știa Dante… Eu sunt vesel tot timpul. Prost să fii să te întristezi pentru ceva ce nu poți controla.

Îi fac în ciudă Lunii. Atîta pot. În rest, mai vedem. Mă confrunt însă cu o lipsă acută de energie. Locul te curăță, dar te și usucă. Hei glumeților, știu că unii se curăță definitiv, dar mi-am recapitulat materia și am constatat că am trăit cîteva vieți. Cine știe, în viața anterioară am fost pisică și mi-au mai rămas cîteva vieți. Nu-i spuneți lu fi-mio că le bagă la bătaie în cine știe ce joc pe calculator și le pierde.

N-am avut parte de răpiri din Purgatoriu, nici de îngeri care să m-atingă cu un deget, cu un toiag de argint sau de vreun vis cu Isus. Sau am avut, dar l-am uitat. Nici n-am avut coșmaruri. Eventual nopți mai albe printre sforăiturile colocatarilor, cursele locale ale personalului și zorile ce se iveau sub bîzîitul aproape amenințător al țînțarilor. Și la prima chemarea a muezinului la rugăciune: Termometru? Vrea cineva termometru?

Sună hilar sub spectrul morții islamiste, a morții hamasiste, israelite sau ruse. Se omoară oamenii de parcă moarte-i cea mai ieftină marfă din lume. Rămîi interzis ca la filmele documentare cu lagăre de exterminare. Islamiștii auto-intitulatului calif nebun de Bagdad trimit pe Lună musulmani și creștini pe bandă rulantă. Ăștia nu-și fac procese de conștiință? Or fi psihopați? sau altceva? Te uiți la filmele lor și rămîi interzis. Mie mi-e greu să tai o găină. Ei parcă-s de pe Lună…