Anatomia lui Grey, …Nicolaescu și Stroe


Americanii au făcut un serial de succes ce se numește Anatomia lui Grey. Ironia sorții a făcut ca în finalul sezonului 8 o echipă de chirurgi să zboare pentru o operație complicată. Avionul cade și există supraviețuitori. Moare doar unul dintre doctori. Cam același scenariu și în România, dar de data asta live, iarna, avion mai vechi, hibe mari de sistem. Incompetență, nepăsare, neprofesionalism, ghinion, birocrație și celelalte boli ale unui sistem ce nu face față civilizației europene prezente. Ne tot dotăm, dar nu ajungem niciodată la zi, ba chiar nu avansăm. Cu toate că avem mașini 4×4 bune, produse în România și deci ieftine. La fel cu avionul BN 2 Islander ce a fost produs tot în România, deci tot ieftin. Mă face să trag concluzia că viețile noastre sunt ieftine.

Cînd România este țara cu una dintre cele mai performante rețele de internet, nu funcționează baliza de semnalizare radio de urgență a avionului. Cînd elevii au iPhonuri ultimul tip, organele abilitate să-i găsescă pe supraviețuitori nu comunică. Epava avionului este găsită de pădurarul local după ce auzise la televizor că prin apropiere a căzut un avion. Cu toată tehnica din dotarea a cinci echipe județene de intervenție, un pădurar fără prea multă dotare găsește avionul.

Să facem abstracție de toate greșelile, de lipsurile din dotare, de plusurile din dotare nefolosite (noul avion ce a zburat doar de două ori, dotat cu dispozitiv de degivrare a aripilor), de brambureala șefilor și de ineditul situație și să vedem ce e de făcut în viitor. Nu știu dacă ar trebui schimbat un ministru sau doi pentru pierderea unui avion și a două vieți. În decembrie 89 au murit mai mulți oameni și cine a plătit pentru asta?  Nu știu dacă s-a simulat un astfel de caz, dar din toată această întîmplare s-ar putea învăța. N-ar trebui ca un asemenea caz să se repete.

Nu știu ce ar trebui făcut. Alții cum rezolvă situații din astea? Poate ar trebui să existe în cîteva centre chirurgi care să poată preleva organe, fără să fie nevoie să zboare o echipă întreagă în condiții meteo dificile. Poate ar trebui să existe mijloace de transport rapid pentru așa ceva. Uite la ce ar fi bune autostrăzile. Poate ar trebui achiziționat un alt tip de elicopter pentru situații de genul acesta cu vizibilitate redusă și cu accesibilitate dificilă. Poate un Black Hawk dotat cu aparatură de zbor fără vizibilitate ar fi mai indicat. Scump? Dacă viețile noastre sunt ieftine o să spunem că nu ne permitem. Dar și această întîmplare a dovedit că viețile sunt foarte scumpe și că e mult mai ieftin să previi în loc să suporți costul unui astfel de incident.

Americanii au făcut un film, și-au imaginat cum e să se întîmple. Era doar arta cinematografică. Au luat bani buni pe film. La noi există organe ale statului ce sunt plătite să facă asta și le-am plătit degeaba. Iar intră în discuție ocuparea funcțiilor pe criterii politice, după mustață, după gradul de rudenie directă sau prin alianță. Nu e corupție? Ba este, din aia morală. Nu se mai termină cu asta, murim. Cu ce mi-e mie mai bine că cutărică a ocupat postul pe șpagă sau că a vrut partidul? Eu mor. Tu? Mori. El? Moare. Toți putem, muri din cauza unor deficiențe știute ale sistemului. Nu ne-am săturat?

Spre deosebire de Anatomia lui Grey cea a specialiștilor Nicolaescu și Stroe ucide.

Scepticism cu privire la Exodus


sursa:http://suceavaevanghelica.wordpress.com/2011/12/30/universitatea-penticostala-din-romania-in-proiect/

Nu, ați tresărit degeaba! Nu mă declar liberal, cu toate că alții m-au declarat de mult. Nici nu m-a coptat Ponta în PSD pentru că am venit cu vreo formulă de naționalizare a fabricilor și uzinelor. Cu toate că cine știe, n-ar fi rău, așa le vom mai vinde încă o dată!

E vorba că la Florești, lîngă Cluj se va face o universitate penticostală ce va avea management, economie, juridic, asistență socială și inginerie, după cum spune Adevărul de Cluj. Banii sunt dați de patronul ATP Exodus și Adevărul îi dă numele și universitatea își va deschide porțile cu ocazia anului universitar 2015-16. Păi de ce nu?

Să spunem mai întîi de ce da:

1. Că nu există așa universitate penticostală în Romania.

2. Că nu e rău să deschizi așa ceva.

3. Că ai bani și așa vrei.

4. Că dacă tot dai un ban, să se vadă exact ce se face cu ei.

5. Să moară de ciudă alte culte.

6. Că e o investiție bună.

7. Că așa zice Scriptura, Duhul Sfînt și/sau Consiliul Bisericesc.

8. Că vei da de lucru la peste 100 de oameni, unii cu înaltă pregătire academică.

9. Că vei începe ceva nou, ce va deveni o tradiția în penticostalism și în învățămîntul românesc.

Probabil că s-ar mai găsi și alte motive pozitive, dar cum sunt sceptic din fire… Să fac o mică paranteză: pe cînd am studiat în vest, adică în Anglia eram OPTIMIST, dar cînd am luat la cunoștiință de învățămîntul superior românesc, unde am predat și unde colegii mei ce au studiat în străinătate nu au avut loc, am devenit SCEPTIC și PESIMIST cu privire la acest subiect.

1. Investiția nu se justifică dacă tot ai o universitate destul de bună la 10 km depărtare.

2. E mai bine să investești în oameni, nu în ziduri. 10 milione  de euro  în burse ar școlariza precis toată suflarea penticostală din România cu chef de studiu din câteva generații bune.

3. Logica spune că dacă sunt penticostal și vreau să fac management, economie, juridic, asistență socială și inginerie mă duc la o universitate cu tradiție sau la politehnică. Dacă am bani mă duc în străinătate…

4. Se pune problema acreditării unei universități penticostale. În primul rînd o problemă practică: au penticostalii circa 100 de cadre didactice deja formate pentru a preda? Dacă da, URA! Dacă nu, nu va mai fi o universitate penticostală decît cu numele. Am predat în învățămîntul penticostal și am avut colegi care erau indignați că nu s-a găsit un penticostal să predea ce predam eu. Poate se găsea, dar aici interveneau ambițiile, relațiile, faima sau lipsa ei și dușmăniile din cadrul cultului penticostal ce se combinau și pe plan internațional. Aici e piatra de poticnire a unei universități creștine penticostale sau baptiste.

Din experiența baptistă, cu o universitate ștruțo-cămilistă a cărei conducere depindea de un păstorii unei biserici și un bord cu o alcătuire ciudată, dar și de finanțare din străinătate, la 10 milioane de euro pentru construcție doar, ar mai trebui puși niște bani pentru salarii, taxe, întreținere, consumabile, burse, și altele.

5. Banii aprind disputele în cultele astea două și există oameni dați afară, certuri cu urmări pe termen lung din motive de credință, ce reies din interpretarea Scripturii. Aici să vedeți complicații…

6. Apoi, cine știe care o fi statutul femeii academice într-o astfel de universitate. Nu a studentei, ci a lectorului feminin care avînd o pregătire superioară sau fiind mai inteligență la tărtăcuță, le poate spune unor bărbați importanți cu bani sau funcții, că greșesc. Au!!!

7. Una mai tare de înghițit: în penticostalismul românesc se aranjează atîtea lucruri (a se citi: se fac atîtea matrapazlîcuri sau ilegalități), încît mă îndoiesc că o universitate ca asta va fi curată, legală și fără pete ca mireasa din ceruri. Ca urmare va avea un prost renume.

8. Continuînd, dar la alt nivel: am predat 5 ani penticostalilor și am văzut lucrări scrise de studenți la teologie ce erau de nivelul semi-analfabeților. Cum va putea funcționa o astfel de universitate și ce standarde va avea în domeniul academic? Nu va fi o altă fabrică de diplome?

9. Din cîte știu, penticostalii sunt preocupați de lucrări, prorocii, vorbire în limbi, vindecări și alte chestii de acest fel. N-ar fi mai bine să se facă ceva în domeniul ăsta? Nu, că în asta nu ai nevoie de diplomă și universitate, nici de bani, ci de altceva. Unii îi spun Duhul Sfînt.

Păstrez raportul de 9:9 ca să existe un echilibru. Nu am justificat primele 9 puncte, că au fost pentru, dar aștept înjurăturile pocăiești ce vin din ambele direcții: atît baptiste, cît și penticostale. Cu o singură condiție: să fie imparțiale! Închei spunînd că în ambele cazuri, bapti și penti, afacerea a tins să fie monopolul unei găști, a unei familii, a unor interese. Dacă vă place ce am scris dați un like, dacă vă place mai mult cum dansează fiica Irodiadei, cereți împăratului capul subsemnatului…

Demonul cu faţa albă (12): în loc de concluzie


Ca să îl menţionez şi pozitiv pe fostul meu prieten şi şef Paul Negruţ, am să spun că mă folosesc de unul dintre sfaturile sale din perioada în care îmi scriam teza de doctorat. Dînsul spunea că e mult mai bine să închei cu observaţii în loc de concluzii ca să nu fi acuzat că tragi concluzii greşite. Deci, nu vreau să trag concluzii, vă las pe dumneavoastră să le trageţi. Valoarea judecăţii dumneavoastră face mai mult decît postările mele pentru că au puterea să sancţioneze atît experienţa mea, cît şi modul cum am prezentat-o. Ca urmare, nu mă erijez în autoritatea absolută în materie de boli, spitale şi duhuri, ci vreau să mă situez acolo unde m-au pus cei care au nevoie de experienţa mea în domeniu.

Nu am certitudinea absolută că boala de care sufăr este efectul stresului prin care am trecut în cîteva faze foarte importante ale vieţii mele, dar timpul petrecut la periferia sau în afara unor sisteme teologice autoritare m-au făcut sensibil în direcţii pe care le acceptam în principiu, dar înspre care nu m-am îndreptat în mod voit. Poate la faza asta v-am lăsat un pic în ceaţă, dar sper să nu faceţi cunoştiinţă doar cu acel personaj celebru ce în folclorul românesc se pierde în aceste condiţii atmosferice… ci să comunicăm real.

Mie mi se pare cu totul remarcabilă şi aproape de neexplicat lunga mea supravieţuire în ciuda unei boli grave, cel mai des ireversibile şi cu efect mortal pe termen relativ scurt. În acelaşi timp, nu pot spune că boala, atunci cînd am devenit conştient de ea, mi-a schimbat prea mult modul de gîndire, teologia sau modul de a fi ca soţ, tată, prieten, într-un cuvînt, om. Dar, în acelaşi timp nu pot spune că boala în sine nu m-a apropiat mai mult de Dumnezeu, de prieteni, de fraţi şi surori care au reacţionat la problema mea ca şi cînd ar fi fost a lor. Dincolo de aceasta am fost nevoit, avînd în vedere circumstanţele, să tînjesc după un Dumnezeu care se implică direct, necondiţionat şi imediat în viaţa mea. Implicit şi în viaţa altora, adică a prietenilor, a bisericii, a lumii.

În 1993, fiind student, am făcut o afirmaţie ce mi-a fost imediat taxată de prietenul şi profesorul meu Dr. Graham McFarlane. La acea dată afirmam că viitorul este al bisericii carismatice. Graham nu a fost de acord şi atunci mi-am explicat enunţul: viitorul va fi al bisericii care dincolo de ştiinţa şi tehnologia ultramodernă, neconvenţională sau ocultă a lumii va fi locul în care Dumnezeu, implicîndu-se direct va demonstra că el deţine controlul asupra lucrării, bisericii şi a lumii. Explicaţia mi-a fost acceptată.

Aventura, dacă pot să o caracterizez aşa, în această perioadă critică de circa şase luni, împreună cu ceea ce a urmat, mi-a confirmat că Dumnezeu nu a creat universul, i-a dat un impuls şi s-a aşezat într-un şezlong divin undeva departe de unde priveşte iminenta catostrofă a indivizilor, a bisericii şi în cele din urmă a lumii. În acelaşi timp această perioadă nu mi-a schimbat teologia, ci mi-a dat mai multă claritate. Aici trebuie să menţionez neapărat că teologia apofatică baptistă, adică teologia care se limitează la definirea vieţii creştine şi a lui Dumnezeu în limitele pur omeneşti, acea teologie ce nu trece de litera legii, de ceea ce văd ochii şi se înscrie doar în experienţa imediată a individului fără să treacă de limitele a ce se vede, nu m-a convins. Ştiam acest lucru în trecut, dar acum, trecînd prin această experienţă, nu numai că mi s-a confirmat, ci mi s-a întărit ideea că Dumnezeu nu poate fi pus într-o cutiuţă, şi nu se limitează la o cutiuţă, fie aceasta chiar cutiuţa craniană a unor teologi profesionişti. Diplomele, poziţiile academice sau de autoritate în vreo organizaţie nu servesc la nimic atunci cînd Dumnezeu are de gînd ceva cu viaţa ta.

În toată zbaterea mea interioară sau exterioară nu am fost mişcat de oameni aflaţi în poziţii importante, ci de fraţi şi surori care s-au rugat, m-am încurajat şi care m-au ajutat cu ce au putut sau cu ce erau dăruiţi. Ţin să menţionez că niciunul din prietenii mei care a suferit împreună cu mine în acest timp nu m-a dezamăgit. Ţin să menţionez că nu am avut parte de surprize din partea unor fraţi sus-puşi care să mă caute în suferinţa mea. Alături de mine au fost cei umili la fel ca mine, cei în nevoie la fel ca mine, cei care aveau nevoie de un Dumnezeu care se implică direct, plin de milă şi de bunătate. În tot acest timp nu l-am găsit pe Dumnezeul autoritar, cel care împarte autoritatea autorităţilor şi este capul tuturor oficiilor organizaţionale ale lumii sau ale bisericii. Nu vă supăraţi pe mine, dar la acesta nu am avut acces. Îmi asum vina!

Ca un plus al suferinţei nu se poate să nu menţionez, last but not least, atitudinea şi încurajarea soţiei mele, Dana şi a celor trei băieţi ai noştri. Fără ei ar fi fost probabil mult mai greu. Nu pot să nu îl menţionez în final pe medicul hematolog ateu declarat, care a dat dovadă de profesionalism, pe medicul chirurg care m-a operat şi care mi-a salvat viaţa datorită modului cum a tratat această operaţie. Pentru acesta, ca om şi creştin ortodox, încă o dată, JOS PĂLĂRIA DOMNULE DOCTOR!

În final aş vrea să menţionez că spre surprinderea mea, după ce splina a fost analizată de Laboratorul de Anatomie Patologică a Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. O. Fodor”, şi în ciuda testelor hematologice ce nu indicau o modificare substanţială pozitivă, în data de 05.11.2009 am primit o adeverinţă din partea Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca, secţia hematologie care spune aşa:

„Prin prezenta se adevereşte că D-nul Nădăban Alexandru născut la data de 10.04.1954, domiciliat în JUD. ARAD, LOC… se află în avidenţa şi tratamentul secţiei noastre din anul 2008 cu FIŞA 111 cu diagnosticul LIMFOM NON-HODGKIN SPLENIC, SPLENECTOMIZAT ÎN REMISIUNE COMPLETĂ.

medic, dr. M.Z – Medic sef sectie Prof Dr L.P.

A fost prima dată cînd mi s-a pus diagnosticul şi mi s-a comunicat, dar a fost şi ultima dată cînd am mai dat pe la Cluj pentru analize. Recomandarea medicului hematolog a fost să îmi fac analizele o dată la şase luni. Penultima dată am făcut o pauză de circa un an. Valorile analizelor se înscriu în limite mai pozitive în comparaţie cu cele dinainte de operaţie, dar limfocitele se află în continuare peste nivel normal. Totuşi întreaga mea aventură desfăşurată sub ameninţarea demonului cu faţa albă continuă. În loc să fie o moarte lentă şi probabil chinuitoare, prima parte a aventurii a fost pentru mine o înviere care mi-a confirmat teologia catafatică în care l-am cunoscut mai mult pe Isus Cristos. În loc să constituie o ameninţare a vieţii, această eventuală moarte m-a făcut să îmi reconsider modul cum îmi trăiesc viaţa pe pămînt, care nu o se termine atunci cînd trupul nu o va mai putea suferi, ci se va continua dincolo, aşteptînd învierea. Ceea ce mă face să strig acum cu toată viaţa mea „CRISTOS A-NVIAT!”

Demonul cu faţa albă (2)


Medicul specialist ne-a dat un număr de telefon în caz că mă hotărăsc să mă internez. Nu insistase, lăsîndu-se să alegem între Arad şi Timişoara unde ne-ar fi dat o recomandare. Aşa că, am periat internetul. Mă simţeam însă bine, cam la fel de bine ca înainte de a-mi face antigripalul. Am hotărît să nu o lungim cu decizia mai mult o săptămînă. Nu mai ştiu în a cîta zi am sunat-o.

Şocul m-a lovit însă a doua zi după vizita la doctor. Atunci am priceput sentinţa: pentru prima dată în viaţa mea simţeam că mor. Era ceva ireversibil şi inexorabil. Atîta timp cît am ştiut doar că „ceva” nu era în regulă cu abdomenul meu, dar nu aveam simptome ce mă deranjau, nu mi se părea că viaţa îmi era ameninţată. Vorba aia, creştin fiind, eram asigurat la cea mai bună şi cea mai mare companie de asigurări din univers. Puteam să îmi pun viaţa în primejdie, să mă gîndesc că o dată, cîndva se va sfîrşi. Dar nu acum! Acum însă situaţia s-a schimbat. Şi s-a schimbat dramatic. Preţul începea să urce pentru asigurarea asta! Era un sentiment de inutilitate, altul decît depresia. Era necesară o reevaluare rapidă a vieţii sau mai bine zis a ceea ce a mai rămas din ea. Oare cît mi-a mai rămas?

Molipsit de un prieten, încă din adolescenţă îmi număram şi evaluam „hibele.” Dacă treceam de 10 mă relaxam. Nu avea sens să le mai bag în seamă. Era inutil să lupt cu zece boli ce le purtam mai mult sau mai puţin latent în mine. Le ştiam, le ingnoram, asumîndu-mi riscurile tinereţii. Dar acum totul, absolut totul s-a schimbat. Așa că făghet ăbaut reacţia la auzirea că ai o boală terminală. Am trecut instantaneu peste negare pentru că ştiam că de patru ani cel puţin am trăit cu boala şi nu m-a învins.

Întrebarea acum nu era să merg la un alt medic să aflu o altă părere, ci să aflu rapid care sunt şansele mele şi cît mi-a mai rămas de trăit. Mă aflam deja într-o fază superioară. Apoi mai trebuia să evaluez ce aveam de făcut de aici încolo. Simţeam că ţin în mînă clepsidra vieţii mele, nisipul rămas de scurs trecea repede în cealaltă jumătate şi nu mi-a mai rămas era prea mult nisip. Nu puteam face abstracţie de aşa ceva, nu mai puteam intra în faza „negării bolii.”

În fine, după căutări pe net, după ce am cîntărit situaţia dacă mergem în Ungaria, la Timişoara sau la Arad, am ajuns la concluzia că varianta cea mai ieftină şi comodă era Aradul. Copiii erau la şcoală, aşa că lucrurile se complicau în cazul unei investigaţii departe de casă şi dura o săptămînă. Aşa că am sunat-o pe domna doctor şi i-am comunicat ce am ales. Toate astea ne-au ajutat la viaţa de rugăciune. Nu ştiu dacă au fost mai multe, dar au fost mai la obiect. Era destul de greu de exprimat ce doream. Minunile nu le ţineam în buzunar şi nici nu voiam ca Dumnezeu să facă ceva de genul „hokus-pokus” doar ca eu să mă simt mai bine.

Deocamdată am ţinut totul secret, era destul de greu de mestecat la cald, darămite de înghiţit de alţii mai puţin implicaţi şi mai imaturi. Dar era o cursă contra-cronometru. Cel mai informat însă era Dumnezeu, mai ales că el ştia asta cu mult înainte de a afla eu.

Noroc că la şcoală era sesiune şi nu mai trebuia să-mi ţin cursurile. Era destul de greu să stau în picioare. Acum îmi explicam de ce era atît de greu să urc podul de la Grădişte în drum spre Betania. Nu mă dumiream de ce după circa 100 de metri simţeam că nu mai am tracţiune şi parcă mergeam pe loc. Era o senzaţie stranie. Nu duceam decît vreo două cărţi cu mine. Acum am înţeles: erau kilogramele în plus de la splina mărită.

Pe cînd eram hotărîţi să mergem la spital la Arad, sună Ida să ne întrebe ce a spus prietena ei de la eco. Se cam aştepta. Un doctor nu se sperie aşa uşor, mai ales că vede tot felul de cazuri. I-am spus ce şi cum şi că am ales varianta Arad. În aceiaşi zi ne sună din nou spunîndu-ne că a vorbit cu un prieten de-al ei din Cluj de la hemato. El putea face toate investigaţiile într-o zi, fără internare, sau internare din aia de o zi, numai în scripte. Am sărit în sus. În percepţia mea, era un semn bun. Pune-te din nou pe telefoane! Am contramandat internarea şi ne-am contactat prietenii din Cluj spunîndu-le că venim într-o vizită fulger. Doamna doctor ne-a urat succes şi însănătoşire grabnică, am luat maşina şi am plecat la Cluj în aşa fel încît să putem fi a doua zi dimineaţa la analize fără să întîrziem. Bineînţeles că a doua zi dimineaţa l-am sunat pe doctor să-i spunem că nu găsim clinica. Avea o voce tînără. Greşisem doar direcţia şi cartierul. Bine cel puţin că oraşul era bun. Am luat un taxi şi n-am întîrziat mai mult de zece minute.

Corpul de clădiri era vechi de vreo sută de ani. Or fi fost frumoase atunci cînd s-au construit… Ajungem în cabinet. E tînăr, brunet, tuns scurt, cu ochelari. Are o figură haioasă. Îi spun istoria cu vaccinul, cu analizele la care se uită şi mă ia la purecat. Un control amănunţit împreună cu stagiara. Mi-a palpat prudent splina. M-a palpat în zonele unde se găsesc ganglionii. M-a cîntărit. M-a întrebat de cînd am greutatea asta. „De cînd lumea…” M-a întrebat de antecedente, de cele ale familiei, dacă am facut vreo transfuzie recent. Operaţii, unde lucrează soţia (ce lucra la un centru HIV), ce lucrez, ce medicamente am luat. S-a uitat şi la plombe, dar am apreciat că era serios şi meticulos. Doctor de doctor!

–         Transpiraţi noaptea?

Îl privesc întrebător uşor derutat.

–         Cîteodată…

–         Adică aşa încît să schimbaţi cîteva pijamale…

–         Nu. Chiar aşa nu!

–         Vi se imflamează picioarele?

–         Mai ales seara.

Apoi am plecat la analize, eco, plămîni şi după aceea ca o încununare a tuturor analizelor, apoteoza: puncţia. A preferat cea lombară. Raţiunea era simplă: dacă cea din stern nu este concludentă urmează lombara oricum, aşa că scurtăm suferinţa (zicea că nu e prea fain să vezi cum îţi înfige cineva ditamai acul în stern, sub ochii tăi) şi calea într-acolo. Îmi suna a „cum să ştiu eu calea într-acolo…?” La laborator coadă, dar nu prea lungă. O mulţime de oameni în diferite faze. Eu ca picat din lună. Ah, laboratoarele astea cu mirosurile lor specifice şi cu cozile lor! Mă culc pe pat în caz că pic lat, apoi mă înţeapă în deget pe un scaun. Ce-mi place chestia asta! De mic copil! Laboratorul arăta modern. Urina la veceul ce duhnea a clor.

Apoi restul. Clădirea afumată, cu pete pe tavan, pe alocuri tencuiala căzută lăsa să se vadă trestia din tavan. Nimic sau aproape nimic, nu era drept, curat. Totul avea o culoare greu de definit. Spital tipic din anii 80. Numai că eram în 2008. La eco era un tip în vîrstă ce părea să-şi fi încheiat socotelile cu viaţa. Pe la 60+, plictisit nevoie mare, necomunicativ. Aveam impresia că se încadra perfect la un exemplu de „prezent cu trupul, dar absent cu mintea.” Mi-a pasat nişte hîrtie igienică de cea mai proastă calitate să scap de substanţa cu care m-a uns. În rest, profesionist, nimic de zis. Eram în drum spre ce? A urmat roetgen, plămîni. Probabil procedura standard, cu un aparat vin epoca lui Dej, vrednic de aventuri mai hazoase tip „Deschiderea celui de-al treilea ochi”. Vrînd-nevrînd într-un spital ca ăsta îţi puneai nădejdea în divinitate că baza materială şi personalul nu îţi inspirau prea multă încredere.

După aceea ne-am dat întîlnire prin telefon cu doctorul în faţa biroului de la parter al asistentelor. Era o a treia clădire. Era clădirea spitalului, acolo unde urma să aibă loc cea mai intrusivă dintre investigaţii: extragerea de măduvă.

Corpul de clădire din care tocmai ieşisem, cel cu eco şi roetgen părea iadul. Dar, mă înşelam: comparativ cu clădirea în care intram nu aducea mai mult decît un banal purgatoriu. Aici, în acest corp, era IADUL.

Pe hol bolnavi în uniforme de deţinuţi. Adică pijamale în dungi, spălăcite şi demodate ce stăteau pe ei ca pe nişte …morţi. Fără să facă eforturi vizibile semănau cu nişte cvazi-legume aşezate pe canapele de metal cu pernele acoperite de muşama albastră, model 1960 tip „Policlinica de copii”. Au început să mă treacă fiorii. Zombii cu feţele nefiresc de albe reuşeau să se desprindă din captivitatea canapelelor pentru a se deplasa încet, discutînd în şoaptă. Păreau la fel de absenţi ca şi fraţii lor mai mari, morţii vii. Printre ei, pe lîngă ei, depășindu-i cu viteza luminii parcă, se învîrteau asistente tinere şi energice ce sporovăiau despre cîte o reţetă de mai-ştiu-eu-ce pentru a doua zi. Atitudinea lor total neafectată de tîrîtoarele ce colcăiau pe coridor contrasta cu starea de spirit ce mă invada agresiv. Păi de aia nu voiam eu să mă internez! Aici mirosea a moarte!

Din cînd în cînd suna cîte o sonerie, se aprindea cîte un bec colorat desupra uşilor saloanelor. Brusc de după uşa pe care scria „Tratamente” ieşea o asistentă cu seringa în mînă purtînd un garou albastru ca pe o jartieră nefiresc rătăcită. Se intersecta cu alta ce avea seringa goală. Aceiaşi detaşare, aceiaşi alură şi stare de bine. Îngeri sau demoni? Căuta din ochi o victimă. Cînd o găsea aceasta se lăsa la cheremul ei, întinzîndu-i ca hipnotizat braţul. Intravenos! Totul dura mai puţin de un minut. Ea pleca lăsîndu-şi victima în aceiaşi stare letargică. Ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Aveam să înţeleg după cîteva luni că era vorba de chimioterapie!

În ciuda rugăciunilor mele pline de foc dom’ doctor coboară de la etaj şi mă invită înlăuntru. I-am făcut semn Danei ce suferea împreună cu mine şi-şi pusese degetele piuă: se ruga pentru mine. Eu mă rugam să-mi dea Domnul putere să îndur toate astea şi lor să le dea destulă cunoştiinţe în materie de medicină încît să nu mă chinuie degeaba.

Cam aşa s-a şi întîmplat. El a ales asistenta (Dana zicea că era şi stagiara), asistenta şi-a ales seringa şi acul. Din ăla gigantic de-ţi venea să le spui „Sincer? Cred că am greşit salonul!” Eu, adică victima, eram pregătit. Am luat poziţia „pentru luptă culcat” ca la tragerea cu armamentul din dotare, dar de data asta m-am culcat ca şi cînd aş fi fost stîngaci. Adică pe partea dreaptă. Dom doctor a ţipat puţin la o femeie între două vîrste ce tocmai deschisese uşa fără prea multă convingere căutînd probabil o asistentă: „Ce, la ce vă uitaţi, la un fund de bărbat? Afară!!!” Mă simţeam şi eu dintr-o dată foarte important. În fine era altcineva dat afară şi rămîneam eu. Parcă ar fi fost mai bine invers de data asta. Numai de data asta! Pînă şi doctorul părea destul de stresat.

Mai întîi mi-au făcut o anestezie. Ce m-a înţepat acul ăla! Apoi au început să dea cu acul ăla de-a roata să fie o anestezie mai profundă. Nu aveam nimic de obiectat la asta! Ascultam cu atenţie indicaţiile domnului doctor. E bine să ştii de toate, poate ţi se oferă ocazia să practici. Vorba aia, tot doctor eram şi eu… Apoi, după ce am stat şi ne-am odihnit sau doar am aşteptat să-şi facă efect anestezia, cineva s-a dus după acul ăl mare. Am refuzat să privesc. Mi s-a spus să strîng din dinţi. Aveam eu o metodă mai bună: n-am habar cîţi îngeri or fi fost pe acolo, dar dracii au fugit toţi că n-am simţit durerea.

Am simţit cum scîrţîia cînd intra acul, m-a mai avertizat domnul doctor că „acuma o să doară,” dar m-a minţit. N-a durut. Era ca şi cînd mă împingea cineva cu ceva greu, dar nu durea. Ei se tot minunau când le spuneam că nu simt durerea. Fiecare cu toleranţa lui la durere! În fine, zice că e ultima împinsătură şi gata, au scos acul Am văzut picătura de măduvă cu sînge şi gata. M-au lăsat să îmi revin, să mă îmbrac, după care doctorul a spus că ne vedem la ora 12 treizeci să ne spună ce şi cum. Nu invers.

Am ieşit pe coridor. Dana era palidă. Totul a durat două ore şi patruzeci de minute. Mare diferenţă faţă de cîteva zile de spitalizare. Ca de la cer la pămînt! Ce bine-i să ai prieteni! Am ieşit şi am mîncat nişte prăjituri şi am băut un suc la cofetăria de lîngă hemato. Două mașini de pompieri iețiră cu sirene și girofaruri din clădirea de lîngă. Parcă eram pe altă lume. Sărbătoream ieşirea simultană din purgatoriu şi iad. Aş putea scrie un tratat despre asta!

Apoi ne-am întîlnit cu dom doctor pentru concluzii. S-a uitat la toate analizele. Rămînea doar fragmentul de măduvă ce urma să fie analizat la microscop. În funcţie de cum se mişcă cei de la laborator, va şti şi el să ne spună ceva. Să dăm telefon peste cîteva zile şi apoi o să ne vedem să stăm de vorbă serios. De parcă pînă acuma ne-am ţinut de bancuri! Este ceva, dar nu se ştie care e cauza. Nu e nevoie de tratament, dar în caz că starea de sănătate se înrăutăţeşte, să-l sun de urgenţă.

Nu ştiu cum arătam la spital, dar ajungînd la prietenii noştrii, oglinda din baie îmi arăta ciudat. Cineva, un străin se uita la mine. Stresul. Sau…