Miercuri 27 martie, orele 18 la Biserica Penticostală Filadelfia din Oradea: Alexandru Nădăban cu ,,Minuni trecute și viitoare”


http://vultus.stblogs.org/2013/02/the-holy-face-of-christ-recogn.html

Ca răspuns la cum se poate ajunge la viața veșnică (uătevăr zis minț) pusă de un învățător pe post de elev ispititor, Isus pune două întrebări: Cum este scris și cum citești în lege. Adică ce spune standardul și cum se înțelege el. Răspunsul este notat cu 10, cu rezerva probei practice: fă și vei avea. Îmi vin în minte multe întrebări în legătură cu ce o fi aia viață veșnică, dar nu acesta este scopul principal al discursului meu. Este clar că învățătorul voia o definiție clară, perfectă ce să se alinieze răspunsului său notat cu zece. Își asuma o poziție ciudată, provocîndu-l pe cel ce îl evaluase să spună ceva care să fie evaluat de el. Ca și cum un elev ar putea da o notă profesorului. De obicei în această fază mulți profesori fac un pas necugetat: coboară standardul ca nu cumva să fie evaluat cu o notă mică de elev.

Cine o fi aproapele acestui învățător evreu? Oricine știa în ce cercuri se învîrtea un astfel de învățător și acum că stătea de vorbă cu Isus era și mai clar. Și atunci Isus îi povestește ceea ce cei mai mulți ar tinde să spună că este o pildă, o întîmplare sau o istorie cu tîlc. Înclin să cred că ceea ce face Isus nu este așa ceva. Isus nu povestește o întîmplare, o istorioară anume, o pildă fie ea inventată sau nu. Isus spune o …minune.

De ce tocmai o minune? Pentru că în contextul acela, bine definit al articolelor de lege tocmai enunțate, al vieții veșnice, al iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, numai minune se poate numi ceea ce Isus a povestit.

În mod normal ceea ce Isus povestește este o imposibilitate. Așa ceva nu se putea întîmpla. Niciun preot, oricât de multe motive ar fi avut, chiar și păstrarea curățeniei sale cultice, nu putea să NU se oprească și să NU-i acorde celui căzut primul ajutor. Aceasta pentru că preotul îl reprezenta cel mai bine pe Dumnezeul lui Israel. Dumnezeul lui Israel nu putea trece pe lîngă copilul său căzut în necaz fără să-l bage în seamă. Făcând așa ceva preotul își nega menirea, originea și Dumnezeul. Era imposibil. Era o sinucidere.

Levitul care vine ca importanță cultică după preot face același lucru. Dar prin, să zicem, definiția sa levitul era un slujitor pe viață al preotului și implicit a lui Dumnezeu. El nu avea voie să dețină proprietăți în afara cetăților unde se așezase. Menirea sa, existența sa depindea de cît, ce și cît de des închina un israelit lui Dumnezeu. Dincolo de slujirea preoților și a lui Dumnezeu, menirea levitului era să își slujească aproapele. Era a doua sa natură. Din punct de vedere spiritual abandonându-l sorții pe cel rănit levitul nega implicarea lui Dumnezeu în istoria poporului său. Din punct de vedere practic, cel al vieții de zi cu zi, în caz că omul acela murea, levitului i se diminua venitul. Un om mai puțin în Israel, mai puține bucate pe masă, mai puțini bani la templu, o viață mai săracă pentru levit.

Apoi, ca să dea peste cap toate obiceiurile, tot ce era clar, decis și împămîntenit în istorie și confirmat în tradiție, Isus își continuă minunea, care în treacăt fie zis este una multi-etajată. La nivelul unu tîlharii: așa ceva nu se putea concepe în poporul lui Dumnezeu, la nivelul doi preotul indiferent, la nivelul trei levitul indiferent, la nivelul patru israelitul de rînd (absent dar totuși subînțeles în logica și desfășurarea evenimentelor) și la nivelul ultim (poate ultim), samariteanul.

Nimeni nu se aștepta la samaritean. Aici e probabil miezul minunii ce îl face pe învățătorul inchizitor să se întrebe: Doar n-or fi și samaritenii beneficiarii vieții veșnice? Intersectarea căilor celor patru personaje nu este marcată de soartă, totul se desfășoară conform unui plan, ceea ce mă face și mai tare să mă gîndesc la o minune, pentru că minunile, nu poveștile, pildele, se întîmplă atunci cînd te gîndești mai puțin, atunci cînd nevoia lor este strict necesară, atunci cînd moartea survolează la joasă înălțime (mai ales) poporul lui Dumnezeu. Isus nu dezvăluie motivația preotului și levitului, dar marchează ce anume îl motivează pe hulitul, străinul și răul samaritean. Nu cîștigul, nu ura, nu confortul sau discomfortul unei călători întrerupre prematur, ci mila. Un sentiment pe care numai psihopații nu îl posedă, așadar era poate și mai pregnant etalat în mod normal în viața preotului și levitului.

Samariteanul era îndreptățit să treacă mai departe pentru că se afla pe un teritoriu unde atingerea sa provoca pagube, reproș, murdărie. Era în trecere și nu cunoștea pe nimeni, la fel cum poate nici preotul, nici levitul nu îl cunoșteau pe cel rănit, dar erau obligați de lege, de cuget și de slujba ce au primit-o din rațiuni genetice. Adică să acționeze. Poate li s-a făcut milă, dar mila nu i-a motivat să facă următorul pas: să se apropie.

Minunea este amplificată nu numai de reacția radical diferită a samariteanului, un dușman tradițional și incomod, ci de implicarea sa totală. Numai Dumnezeu putea face așa ceva. Numai o minune putea explica asta. O așa minune nu mai avusese loc în Israel sau aiurea. Era o minune ce se putea contempla, comenta sau pur și simplu nega. Cu toate astea, în ciuda elementelor șocante, scandaloase și putem spune iraționale, pentru locul și timpul acela, nimeni din cei prezenți nu au făcut-o. Paralizant!

În plus Isus își lasă auditoriu în suspans atunci cînd le spune ,,…și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.ˮ Într-o astfel de situație să cheltui, să te duci în treaba ta și apoi să te întorci pe același drum tocmai ca să achiți o notă de plată pe care nu ți-a cerut-o nimeni să o achiți? Cine în toată istoria de atunci se mai întorsese să cerceteze care era urmarea, să plătească o notă de plată a unei consumații de care nu a beneficiat? Numai Dumnezeu. Omul plătea un bine, răsplătea poate un bine sau plătea sau răsplătea un rău. Dar să te angajezi să plătești ceva ce nu era de datoria ta trebuia să fii Dumnezeu.

Mi se pare ciudat că învățătorul încurcat de Isus răspunde din nou bine la următoarea întrebare ce îl extrage din minune și îl redă lumii normale. Reintrarea în cotidian îl duce nu acolo unde începuse minunea, ci în plina sa desfășurare: când aceluia (îi era rușine să spună ,,samariteanuluiˮ și-a făcut milă, adică a pus mila la lucru, la practică.

Dincolo de teoria perfectă pe care o stăpînea învățătorul, Isus vine cu ceva aparent banal, dar complet neașteptat: minunea practicii. Mă gîndesc că dincolo de cîteva fraze referitoare la Isus, poate la Duhul Sfînt și la alte lucruri sumar definite, creștinii au schimbat fața imperiului roman prin ceea ce făceau sau nu făceau. Minunea practicii, nu teoria doctrinei sau dogmei i-a convins pe pămînteni că credința în Isus dă viața veșnică. Fă și tu la fel nu se referea la alții, la ceilalți sau la ia uită-te la mine. Însă minunea ,,fă și tu la felˮ avea legătură cu ,,du-teˮ, fără de care prima afirmație nu constituie decît gardul unui alt ghetou temporizat sau nu istoric.

Iată de ce minunile nu se întîmplă în laborator în prezent. Minunile nu așteaptă după noi, dar tînjesc după noi așa cum și noi tînjim după ele. Ciudat. Poți să spui am văzut o minune sau poți să spui aștept o minune. Dar între timp, dacă nu te vei decide să îți faci milă și să te duci să faci la fel nu vei avea parte de o minune viitoare. Numai de una povestită.

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Aiurea-n tramvai… sau despre îngeri și proroci


Tramvaiul este un vehicul special. Cel puţin pentru mine. E ca viața: merge unde trebuie fără să faci prea multe eforturi. Asta dacă ești normal. Merge pe acelaşi traseu. Dacă nu îşi convine traseul schimbi tramvaiul sau linia. Deci ai de-a face cu o călătorie extrem de previzibilă.

Călătoria cu tramvaiul e avantajoasă şi pentru că îţi dă o anumită libertate: poţi să priveşti ce se întîmplă în interiorul său sau în afară în loc să ai grija condusului. Vezi toată lumea de sus, aşa că ai o perspectivă mai largă. E ieftin şi dacă chiar nu ai coborît unde trebuia mai faci puţină mişcare pînă la destinaţie. Într-un cuvînt, îţi dă acea pis ăv maind pe care maşina nu ţi-o poate oferi pentru că te grăbeşti şi trebuie să fii foarte atent. În plus, în afară de bilet, care e foarte ieftin, nu îţi trebuie asigurare, taxă de drum, permis şi plinul făcut, fără să mai pomenim că uzura tramvaiului, respectarea sau nerespectarea regulilor de circulaţie nu te interesează. Deci tramvaiul, pe lîngă că nu poluează atmosfera nu-mi poluează nici mintea, nici buzunarul, nici alte cele. Avantaje şi numai avantaje…

Cu toate astea nu mă aștept să iau tramvaiul și să ajung în Nirvana. Nici nu mă aștept să mă împiedec de un catharsis de vreo anumită factură. Nu. Pentru mine tramvaiul e doar un tramvai. Nu mă inspiră cu nimic. Ba chiar e anost.

Dar în unele tramvaie se petrec lucruri năucitoare, puțin sau deloc previzibile, lucruri care au schimbat destinul unor oameni. Oare de ce? Oare destinul meu poate fi schimbat de mersul cu tramvaiul? Ueit ănd si!

Cazul 1.

De exemplu ce te faci cînd în tramvai încep să se întîmple lucruri ciudate? De exemplu, într-un post mai vechi aminteam de un fost penticostal, fost baptist, ce a stat de vorbă cu o tînără ce s-a făcut nevăzută după ce a coborît şi i-a spus unele lucruri despre propria-i persoană pe care numai el le ştia. Ce faci? Te duci la doctor, te apuci să citeşti tratate de angeologie, stai în post şi rugăciune sau îţi spui că ai greşit tramvaiul? Un tramvai numit… mirare.

Aș putea justifica cumva această întîlnire de gradul III sau această epifanie laică. De exemplu, cu moștenirea penticostală latentă și cu oarece neîncredere în astfel de manifestări din biserica baptistă, omul nostru era undeva la granița spre credința care spune că îngerii există, comunică, după care dispar lăsîndu-te cu gura căscată. Mie fenomenul acesta mi se pare foarte asemănător cu cel al OZN-urilor. Le vezi, dispar, apoi toată lumea te privește cu neîncredere. Uot if… Apoi aflat într-o biserică cu zbateri, dar fără soluții, omul nostru poate era receptiv la ceva nou, ceva inedit. Cu toate astea îngerul nu i-a dat un mandat, nu i-a prezis viitorul, ci i-a spus ceva despre el. Paralizant!

Nu știu dacă îngerul se aștepta ca respectivul să întrebe no și acum ce ar trebui să fac io? În logica mea ceva îmi spune că dacă îngerul ar fi avut un mesaj, indiferent care era acela, l-ar fi transmis. Ceea ce și cred că s-a întîmplat de fapt.

Dacă mie mi s-ar întîmpla așa ceva, mi s-ar da peste cap întreaga viață. Ce ar urma de acolo? De ce a fost nevoie de așa ceva? Care este bătaia unui astfel de mesaj și a unei astfel de întîlniri? Complicații…

Cazul 2

Apoi ce te faci cînd în tramvai cineva îţi spune aut ăv năuueă că să te pui pe treabă că oamenii te vor urma? Aştepţi să îşi arunce toţi hainele înaintea ta, schimbi tramvaiul, te dai jos cu o staţie mai devreme sau pur şi simplu intri în rol? Mă gîndesc că atunci cînd încep să ţi se întîmple astfel de lucruri devi mai selectiv cu tramvaiul sau încerci să vezi dacă tramvaiul îți comunică ceva mai mult. Insiști. Un tramvai numit speranță?

Și această arătare era pe fondul unei moșteniri penticostale în context baptist. Omul nostru venea de pe o linie descendentă penticostală și se confrunta cu necazuri baptiste tipice. Dar cum se poate explica o astfel de întîlnire de gradul II? Poți presupune o mulțime de lucruri: că prorocului i-a vorbit atunci Domnul și mesajul era urgent și trebuia transmis mintenaș. Se poate. Apoi că el sau ea avea mesajul, dar nu găsise ocazia. Și asta se poate. Dar se mai poate că mesajul era acolo de mult și prorocul nu l-a băgat în seamă. Era prea aiurea. Las că și prorocul e om.

Și așa a intrat omul nostru în rol.

Cazul 3

Te duci la o întrunire religioasă. Iți place omul ce vorbește, îți spune ceva ce îți dă de gîndit. Chiar mult. Îți face praf premisele teologiei tale. O întîlnire de gradul I. Viața ta este dată peste cap. Păi e grav. Dacă Isus nu e Dumnezeu, dacă e o emanație, dacă nu există Trinitate, dacă el a avut un început și dacă tu ești mîntuit numai și numai dacă numele tău e scris în cartea vieții (ce nu mă îndoiesc, dar cine poate verifica, Biblioteca Academiei?) și alte chestii de genul ăsta, indiferent dacă se vorbește în limbi, se prorocește sau se cîntă îngerește, fugi!!!

Mai ales dacă omul care îți vorbește se numește Nelu Vlaic. În ce tramvai te-ai urcat? Pare cam deraiat. Ai și plătit bilet?

În ce tramvai a primit el informațiile astea vechi de aproape 2000 de ani? Mie mi se pare că e cam …aiurea-n tramvai. Dă-te jos, nu merită să călătorești cu așa ceva. Tramvaiul ăsta nu va ajunge nici măcar în depou!

Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap vai de …biserică (3): A fi cinstit sau despre sens şi înţeles


sursa: http://www.hieronymus-bosch.org/Ecclesia%27s-paradise.html

N-am auzit şi nici nu am citit de vreun rege sau împărat care să fie supranumit cel Cinstit. Avem cel Mare, cel Bun, cel Înţelept, cel Chior, cel Mic, Ţepeş, Copronimul (sună mai bine dacă ştiaţi ce era aia Coprol şi la ce folosea) şi alţii de alte feluri. Nici nu am dat de vreun papă de la Roma care să fi foat catalogat ca cinstit. Dar poate au existat episcopi, patriarhi sau mitropoliţi cinstiţi. Mai jos nu merg că mi se face frică…

Dar aşa cum am stabilit, cinstea nu era la mare căutare printre marii şi micii conducători. Sau greşesc, era printre cei mici, că poate de aia au dispărut. Dar rămîne o constatare şi un adevăr valabil şi azi: conducătorii nu sunt cinstiţi. Între sensul cuvîntului şi înţelesul său mi se pare că este o diferenţă. Poţi fi cinstit la modul general, dar nu atît de cinstit pe cît este înţelesul cuvîntului.

Veţi spune că era ceva normal: nu putea fi cinstit Carol cel Mare cu sarazinii, nici Mihai cu turcii, nici Decebal cu romanii, nicii franţujii cu nemţii, englezii, belgienii, normanzii, italienii, austriecii, ruşii, prusacii şi alţii, precum nici Alexandru Macedon cu perşii, indienii şi restul lumii dinspre est. La fel şi Toragawa cu ai lui, Gingishan cu toată lumea ş.a.m.d. E clar.

Dar atunci de ce cerem ca politicienii noştri să fie cinstiţi? Pentru că nu ne mai batem în duel, pentru că ne-am retras armata la aproape 100 de kilometri de la graniţă, pentru că suntem în NATO şi aproape în UE? Ar fi ca şi cum i-ai cere lui Putin să-şi dea demisia că a stat la putere prea mult, dincolo de limita constituţiei, să-i spunem lui Iliescu că va avea de ispăşit şi în viaţa viitoare pentru ce a făcut cînd era la putere şi să-i transmitem lui Bill a lu Clinton că n-o să ia în veci premiul Nobel că nu e cinstit. Sau poate o să-l ia pentru că premiul nu se dă pentru morală.

Mda, de ce nu a lăsat domnul Nobel bani şi pentru unul care a trăit moral? O fi fost prea mare competiţia sau ar fi fost prea mulţi ipocriţi rămaşi în cursă? Păi acum suntem către opt miliarde…

Deci, în mare, toţi politicienii noştrii sunt cinstiţi dacă nu sunt prinşi, judecaţi de justiţie şi condamnaţi ca necinstiţi: cu mici excepţii, extrem de bine cunoscute, toţi sunt cinstiţi. Ce sens are cuvîntul cinstit acum? Dar înţeles?

Să vă spun sincer însă, eu n-am probleme cu politicienii: e clar că trebuie să mintă, altfel n-ar mai exista politică. Aşa cum au minţit F. D. Roosevelt, Clinton, J. Kennedy, Nixon, Kohl, Reagan şi alţii. Cu toate astea lumea vrea şi politicieni cinstiţi şi să trăiască bine. Mie mi se pare că există o contradicţie în sine între cele două dorinţe. Sensul e că fiecare dintre ei au minţit, dar numai cîţiava au fost catalogaţi ca necinstiţi şi au fost amendaţi. Au minţit prea mult şi în folosul propriu.

La fel se întîmplă şi cu pocăiţii. Lumea vrea ca pocăiţii să fie pocăiţi punct. Dar nu se poate să te pocăieşti o dată şi să rămîi aşa toată viaţa. E la mintea cocoşului.

David a scris atîţia psalmi în care se tot pocăia. Isaia se tînguia împreună cu Ieremia plîngîndu-şi păcatele lor şi a poporului lor. Nimeni nu i-a spus lui David pe cînd încerca să scrie al doilea psalm să înceteze că n-are rost, era deja pocăit. Sau deja lamentat. La fel cu Isaia şi Ieremia. După primul capitol (oral) a urmat al doilea, al treilea ş.a.m.d. La fel ca în cazul marilor politicieni, dacă pui beneficiul pocăinţei personale în faţa beneficului celorlalţi nu ajungi decît o maimuţă demnă de un spectacol jalnic. S-ar putea ca cei de pe margine să-ţi arunce un bănuţ, dar o fac din milă pentru că între sensul şi înţelesul pocăinţei tale există o diferenţă. Care este cîştigul comunităţii în afară de etichetarea personală?

Ca urmare, pocăiţii nu sunt pocăiţi şi lumea vrea mai mult de la ei. Chiar şi pastorul, biserica (adică toţi ceilalţi) vrea mai mult de la tine, toţi fiind gata să-ţi dea sfaturi. Ca în cazul politicienilor.

Să vă spun sincer eu m-am cam săturat de o biserică pocăită, perfecţionistă, elitistă, triumfalistă şi lista poate continua. Aşa cum v-aţi săturat de politicieni.

Nu vreau să fac o revoluţie. Nu în politică. Dar vreau să încep o biserică fără biserică. O biserică de oameni normali, o biserică de oameni, nu de pietre. O biserică fără pretenţii, fără legi, fără ifose, pocăiţi şi vorbe mari. O biserică a celor care sunt cinstiţi atît ca sens, cît şi ca înţeles. Las pocăinţa pe seama fiecăruia. E o chestie extrem de personală.

Şi fără viziune, strategie şi tactică. Fără!