Să mori la botez…


August 2015 - Endofthematter.com

Deși tragic, evenimentul care a marcat moartea băiatului de șase săptămâni din nordul Moldovei ridică câteva întrebări în comentariile celor ce au luat la cunoștință de această știre. Mă refer atât la cititorii români, cât și la cei străini, pentru că știrea a trecut dincolo de interesul manifestat între granițele naționale.

Dincolo de culpabilități, ignoranță și tradiționalism, riscul botezului nu poate fi negat în cazul unui copil născut prematur, făcut într-un mediu rece prin definiție, tocmai iarna. O fi o vină individuală, una instituțională, tradițională sau pur și simplu familială? Vom afla fără doar și poate din anchetele deja în curs.

Rămâne însă de rumegat evenimentul ca traumă pentru familia îndoliată, pentru destinul unui preot și pentru B.O.R. care n-a avut probleme cu Covidul, cu lipsa de distanțare și cu împărtășania unicei lingurițe.

În context, ne întrebăm ce s-a greșit, ce Michiduță și-a vârât coada în contextul lepădării de Satana a nașilor sau dacă rămânem dincolo de tragedie, cu triumfalismul sufletului expediat direct în rai fără vreun păcat, în disputa cu moștenirea sau ne-moştenirea păcatului strămoșesc/originar conform teologiei ortodoxe.

Mie mi s-a spus înainte de botezul la 28 de ani că dacă mor ajung direct în brațele lui Isus. Eram fericit de nu mai atingeam pământul și vă puteți închipui de ce. Dar acum, în pierderea suferită cine, cum, unde va putea suplini lipsa acestui suflet neprihănit în familia care l-a primit înainte de termen și l-a pierdut înainte de termen? De cât timp va avea nevoie familia pentru a-și reveni? Care vor fi urmările pe termen lung și pe termen lung? Cine garantează ceva aici?

Vorba lui Gary R. Collins, biserica ar trebui să fie acel spațiu (în termeni de comunitate, nu de incintă) în care oricine este suferind poate găsi sprijin, alinare și vindecare.

Dar ce facem atunci când tocmai biserica este cea care produce suferință? Ce facem atunci când biserica nu înțelege suferința? Ce facem când interesele bisericii (de diferită natură) nu coincid cu declarația de intenție a bisericii și ne simțim abandonați, mințiți sau/și trădați?

Probabil și aici s-ar putea pleca de la una dintre afirmațiile mai puțin băgate-n seamă, consemnată în Noul Testament, în epistola către galateni: ,,voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii.” Cei ce au acest dar trebuie să intervină, fără să aștepte confirmarea superiorilor sau tulburarea apelor de vreun înger. De ce? Pentru ca să nu fie prea târziu pentru cei/cel/cea/cele în suferință.

Interesant sau nu, scriptura nu specifică funcția, sexul, poziția ierarhică sau socială a celor ce se implică. Voi/noi nu este dictat de vreun interes, pregătire academică sau eclezială, nu se datorează vreunui dar special menționat între cele spirituale ale Duhului. Poate fi o simbioză, o inspirație de moment, un ajutor dat pe aceiași lungime de undă cu cel/cea/cei/cele ce suferă. Fără să se aștepte un semnal, o confirmare, o pregătire specială sau o teofanie. Deși niciuna dintre acestea nu sunt excluse.

Să mori la botez era dorința unor creștini ce se botezau în ultimă instanță pe patul de moarte conștienți de iminența trecerii dincolo. Însă nu este cu nimic justificată moartea în botez. Chiar dacă el reprezintă moartea și îngroparea în Isus Christos, în Numele Sfintei Treimi. Pentru că botezul este săvârșit și mărturisește și despre continuarea de după moarte, învierea întru viață veșnică.

Despre blogul acesta


Am decis să am blog. Am mai avut unul, dar l-am abandonat. Ideea în sine mi s-a părut interesantă, dar îmi lua prea mult timp. Dar am recăzut. 

Am auzit de bloguri care nu permit comentarii. Nu comentez! Am auzit şi despre bloguri cu comentarii prea „colorate”. Este inevitabil să nu se mai rătăcească şi unul mai „colorat” pe blogul tău. Ce poţi să faci? Nu îi admiţi comentariul! Nici eu. Dacă laşi un comentariu, în caz că nu ne cunoaştem personal, lasă numele adevărat. Anonimatul e depersonalizant şi miroase mai mult a denunţ de Ev Mediu, decît a enunţ al secolului XXI. Dacă numele tău nu se potriveşte cu adresa de mail, puţin probabil că o să îţi apară postul. Mi se pare un principiu bun.

Nu pot să mă dezic de mine însumi, nici de istorie, aşa că posturile vor şi fi auto-biografice. Uneori o să trec dincolo de ceea ce am trăit eu, de dragul ficţiunii şi nu numai.

Pasarea Phoenix Remixed & co a fost catalogat automat ca blog despre Istoria Bisericii. Este şi despre aşa ceva. Pasarea Phoenix Remixed & co a fost catalogat ca blog evanghelic. Hm? Nu am declarat aşa ceva. Perspectiva mea e ceva mai largă. Din 1982 am luat o direcţie creştină pentru că l-am descoperit pe Dumnezeu sau poate el mi s-a descoperit. Ei, ce contează? A fost o experienţă personală de care nu am făcut prea mare caz, cu toate că a fost destul de …charismatică. Biserica în care m-am maturizat nu declara că e „baptistă” şi ca atare nu ne-am identificat prea mult ca baptişti, ci ca ucenici ai Domnului. Trebuie să mărturisesc că am fost atras de această identitate. După un timp am constatat că identitatea în care am fost iniţiat este definită prea îngust, chiar mai îngust decît mi-a fost prezentată iniţial. Drept urmare, nu ar trebui să mire pe nimeni că încerc să mă exprim dincolo de graniţele ei dogmatice. Trebuie neapărat să menţionez că în timp, am fost îndrumat să gândesc în afara acestor graniţe de cîţiva oameni ce au rămas în interiorul ei.  

Personal, nu am scopuri politice, religioase, etnice sau de altă natură. Totuşi nu pot să neg că sunt roman, creştin, alb, bărbat, tată, pedagog şi că am o anumită vîrstă. Nu ştiu dacă acest blog mă defineşte, dar la urma urmei, nici nu cred că ar conta prea mult. Voi posta ce îmi trece prin minte, prin faţa ochilor, orice este interesant sau extrem de plictisitor; orice ce e de bună calitate, dar şi ceea ce este de prea proastă calitate. Nu mă interesează reclama, pentru că …nu sunt cotat la bursă. Chiar dacă alimentează eul, nu mă interesează poziţia mea în vreun top, clasament sau ceva asemănător. Nu scriu ca să urc, cum nu postez ca să fiu aprobat sau dezaprobat. Scriu pentru că am trăit. Cînd nu o să mai scriu veţi şti că am …plecat.

Voi accepta comentarii critice. Sper fără atacuri la persoane sau persoană. Nu sunt intangibil, dar sper să fiu incoruptibil. Pe cât posibil accept limba română, engleză şi franceză. Vă rog nu postaţi în swahili, chineză, japoneză şi alte limbi rare. Nu sunt în stare să citesc aşa ceva.

În principiu, pe Pasarea Phoenix Remixed & co ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. 

Închei cu tradiţionala urare: bloguieşte mai departe!

Semnat, Alexandru Nădăban