Intelectualii în secolul XX…


Jordan Peterson spune că intelectualii francezi (şi probabil nu numai ei) din deceniul şapte al secolul XX au reinventat marxismul după falimentul clar al comunismului odată cu definirea post-modernismului. Care a dus la o altă catastrofă. Deci ăştia au fost de stânga.

De remarcat că un teolog elveţian a spus primul că intelectualii – adică profesorii săi de teologie – ce făceau parte din Reichstag au votat fondurile necesare Germaniei pentru declanşarea Primului război mondial. Se numea Karl Barth şi absolvise la Tubingen, în Germania. Probabil aceşti profi erau de dreapta, dar evident erau şi liberali, adică nu aveau o concepţie conservatoare cu privire la Noul Testament.

Regimurile totalitate – fie ele de dreapta sau de stânga – au vrut să creeze omul de tip nou, să instaureze noua ordine mondială, să impună dominaţia unei minorităţi asupra majorităţii sau a unei majorităţi asupra altor minorităţi. Lichidarea opoziţiei a fost o politică de zi cu zi. Spiritul de turmă, alinierea majorităţii sub presiunea unei minorităţi activiste şi violente a marcat poate cel mai nenorocit secol (în afară de cel în care a bântuit Black Death) din istorie. Şi n-a fost vorba de Evul mediu.

De aceea postmodernismul a căutat o scăpare: cum să justifici existenţa lumii după chipul şi asemănarea ta. În ciuda creării omului după chipul şi asemănarea Lui. Şi a căderii omului. care este evidentă în toate aceste tentative eşuate de a recrea omul.

Cum poate se mai poate justifica intelectual comunismul după existenţa URSS-ului, după Campucia, China comunistă, Coreea de Nord, după grozăviile impunerii Europei comuniste sau după agresiunea Rusiei asupra Ucrainei?

Propagandă comunistă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej


Propagandă: propagandă sf [At: BĂLCESCU, M. V. 141 / Pl: ~de (înv) ~dii / E: fr propagande] 1 Acțiune organizată de răspândire în mase a unor idei care prezintă și susțin un partid politic, o teorie, o concepție etc., cu scopul de a le face cunoscute și acceptate, de a câștiga adepți etc. 2 (Rar) Acțiune de lămurire, de convingere.

Propaganda era folosită de statul comunist în Republica Populară Romînă ca să întărească poziţia singurului partid existent: Partidul Muncitoresc Romîn, un partid comunist. Activiştii de partid – un fel de revoluţionari de profesie ajunşi angajaţi la stat – au făcut propagandă pentru înfinţarea întovărăşiilor şi a Gospodăriilor Agricole Colective (G.A.C.) la sate. Adică au încercat să-i convingă pe ţărani să-şi cedeze pământurile statului. La început o formă mai soft, asocierea lor şi astfel pierderea caracterului de proprietar unic al pământului. După această primă fază pământul întovărăşit era cedat statului.

Dar propagandă însemna şi punerea pe note a vieţii noi a ţăranilor în noile forme de exploatare a omului de către stat. La care femeia era evidenţiată că se ia la întrecere cu bărbaţii.

Pe plan industrial, doctrina dictaturii proletariatului era perfectă. Doar că muncitorii trebuiau să muncească nu să dicteze. Nu vă faceţi probleme, nu dicta niciun muncitor, doar partidul. Marinică este criticat că e cam leneş. Lecţia punctualităţii – la care poporul român a căzut de nenumărate ori – îi este predată lui Marinică, căruia îi ardea buza nu după o ţigară, ci după o fustă. Dar nu merge cum vrea un întârziat!

Ce frumoasă era viaţa-n Romînia! Fetele erau harnice, băieţii dacă aveau de gând să le facă curte trebuiau să fie şi ei harnici. Fetele pe ogor, în uzină, băieţii la fel, altfel nu aveau succes.

În viziuna propagandei de partid viaţa era o variantă de roz-bombon! Spre deosebire de cea capitalistă?

Un ţăran la New York


Ce spune tovarășul Nikita Sergheevici Hrusciov – tradus în limba engleză:

„Gentlemen, Mr. Chairman, we live on Earth not by the God’s grace neither by yours, but by strength and wisdom of our great people of the Soviet Union and all the peoples that fight… for their independence.
Independent voice of the people, the voice of truth that sounds and vill continue to soud. The end, the grave to colonial slavery! Off with it and bury it the deeper the better!”

În concepția liderilor – mai ales a celor din URSS – începând cu Lenin, continuând cu Stalin și Brejnev – URSS a eliberat popoarele, iar URSS nu era un sistem colonialist. Asta înseamnă să crezi orbește în comunism. Sau să crezi o minciună.

Știți că de fapt tovarășul Hrusciov s-a ocupat de implementarea politicii bolșevice în Republica Socialistă Sovietică Ucraineană înainte de 1939.

Asta îmi aduce aminte de tovarășul – da, tot tovarăș am fost și cu el – colonel Costică Moise, comandantul UM 01589, membru supleant în CC al PCR – care ne amețea la întâlnirile cu comandantul (adică cu el) încât după întâlnirile astea spuneam între noi – în șoaptă – că ăsta chiar crede ce vorbește.

Periculos.

În afara comuniștilor sovietici turcii au încă impresia că ei au avut o misiune civilizatoare în istorie. Dovezi? Au mers de două ori la Viena… Ca și turcii care au încercat să meargă cam peste tot și peste toți, comuniștii, foștii sovietici, actualii ruși, ar merge peste tot și peste toți. Crimeea, Ucraina, iar acum mai nou Cuba, Venezuela. Și o să-și dea mâna cu China ce a rămas comunistă, confirmând proverbul Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.

Publicaţiile copilăriei: Tînăra gardă


Pe cînd nu eram încă pionier citeam în Cravata roșie, publicație a pionierilor, adică a celor mai mici comuniști în devenire despre Tînăra gardă din orașul Krasnodar. Povestirea era de tipul benzilor desenate și se găsea pe ultima pagină. Vedeai lucruri interzise: ofițeri ai Wermachtului, avioane Stukas mitraliind coloanele de refugiați, soldați germani lichidînd răniții din spital, trădători executați de un tribunal ad-hoc. Fapte de eroism ale membrii auto-intitulatei organizații Tînăra gardă.

Patrioți, tineri, comsomoliști, ruși. Execuția lor. Nu știam că exista o carte cu titlul acesta și că după carte s-a făcut un film. Există pe net un sit cu 92 de fotografii cuprinzînd scene din film (https://www.imdb.com/title/tt0040601/). Cele mai multe foarte serioase, cu personaje chiar foarte bine îmbrăcate. Adică șocant de bine îmbrăcate, chiar și pentru perioada cînd s-a turnat filmul, nu pentru rușii ce trăiau sub ocupația nazistă. Scăpare a scenaristului.

Nu m-am indentificat cu personajele. Nu ne jucam în curte de-a Tînăra gardă. N-am auzit pe nimeni să o facă. Dar ne mai jucam de-a nemții și rușii. Culmea era că nemții erau mai bine instruiți. Mie mi-a explicat un alt băiat mai mare cum se ia pentru luptă culcat. Probabil că știa de la tatăl său. Eu am picat în nas, el s-a aruncat la mitralieră ochind deja. Ce ți-e și cu comuniștii ăștia…

Destinul Tinerei gărzi a fost tragic. Ultimul este executat cu o oră înainte de eliberarea orașului. Ah tragismul rus, sovietic! Ce bine că nu am avut și noi un echivalent sovietic! Au încercat cu Vasile Roaită, dar în afară de luptele ceferiștilor din iarna lui 1933 nu se putea broda prea mult. La școală pe pereți erau portretele lui I.C. Frimu, Olga Băncilă și a altor comuniști. În cartea de istorie dădeam de Roza Luxemburg, de Karl Marx, de prietenul lui Friedrich Engels și mai apoi de V. I. Lenin. Pe Stalin nu l-am văzut, dar știam pe hartă unde se găsește Orașul I.V. Stalin și locuiam pe bulevardul V.I. Lenin. Cealaltă poartă a clădirii dădea pe bulevardul Republicii. Numai bine!

Apropo, la mulți ani după ce Brașovul nu se mai numea orașul lui Stalin se putea vedea pe Tîmpa scris cu copăcei sau gard viu numele vechi. Mai există chestia aia?

Și s-a schimbat garda de la Dej la Ceaușescu, așa că poporul a dispărut ca și erou colectiv, dar și vechii eroi au dispărut. Mai apărea Iancu, Bălcescu, Ștefan, memorandiștii, Mihai Viteazul. Erau intangibili și nu puteau fi renegați. Doar un pic ajustați. Nu mai era loc de tovarășu și tovarășa. Tînăra gardă a dispărut, a venit bătrîna. Era foarte bătrînă în 89. Şi n-a fost lichidată.

Exista vreo deosebire între gărzile astea? Între ideologii? Zice Suvorov de multe ori că naţional-socialiștii germani avea steagul roșu ca și bolşevicii ruși. Coincidenţă.

Care era programul bolşevicilor? Acesta:

1. Exproprierea proprietății funciare.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moștenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a diferenței dintre sat și oraș.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială.

Istorie…

De doi bani speranţă…


Expresia de doi bani nu înseamnă altceva decât ceva foarte ieftin. Nimic nu costă azi doi bani. Cei mai mulţi casieri nici nu-ţi mai dau restul în monede de un ban. Şi dacă plăteşti ceva cu monede de un ban toată lumea se uită ciudat la tine. Probabil că o monedă de un ban costă mai mult să o produci decât valoare ei nominală, un ban. Deci cum ar fi speranţă de doi bani? Puţină. Dar totuşi mai este, nu lipseşte cu desăvârşire.

Retrospectiv Al doilea război mondial a demonstrat că nu merge cu elitismul. Vezi unde s-a sfârşit cu arianii, naziştii şi superioritatea etnică. Nu de rasă, că erau toţi oameni. Au fost naziştii rasişti? Nu. Au fost doar stupizi. Şi criminali. Din punctul umanist de vedere.

Dar în acelaşi timp, un pic mai târziu a mai demonstrat că nu merge nici cu extrema cealaltă, comunismul. Cei mai mulţi egali între ei s-au omorât mai abitir decât naziştii. Ce să-i faci, proporţional elitele sunt inferioare – cel puţin ca număr – proletariatului şi ţărănimii. În contextul în care masele erau conduse în cea mai mare parte tot de intelectuali.

Deci, într-un sens, era logic şi ca plebea să sufere proporţional mai mult ca elitele. Cu un amănunt deloc lipsit de semnificaţie: în acest război pierderile în rândul civililor au fost mai mari decât cele în rândurile militarilor. Concluzia? În viitorul război s-ar putea să ai şanse mai mari de supravieţuire dacă porţi o uniformă şi ai la îndemână o armă. Pax vorbiscum!

Nu risc spunând că la fel ca nazismul, dar mult mai periculos pentru că are o atracţie universală, comunismul este tot o idioţenie atractivă atât intelectualilor sau poate mai ales intelectualilor, cât şi maselor largi de la baza societăţii.

Ce se întâmplă azi? Tot felul de clowni de diferite naţionalităţi ne jignesc inteligenţa şi memoria. În vreme ce Putin cere asigurări Occidentului (ce teritorii şi-a alipit Rusia după război?) şi invocă o autoritate superioară în luarea deciziei – militarii – (de parcă suntem încă o dată proşti şi n-am ştii cine conduce şi ia deciziile în Rusia), Erdokan care invocă interesele ţării pe care atât de prost o conduce, dar cheltuie banii ţării pe armament de parcă Occidentul vrea să dea buzna să-i fure Coranul de sub pernă. Apoi ne mai amintim de China ce a beneficiat de tehnologie din Occident – cum de nu şi-a creat propria-i tehnologie ţara asta comunistă? – şi a lichidat umbra de democraţie şi libertate a cuvântului în Hong-Kong?

Ce este ironic şi în acelaşi timp dureros? Ironic este că tehnologia s-a dezvoltat în Occident tocmai datorită libertăţii de exprimare care a dus la o competiţie cu efecte pozitive. Trist este că teroriştii ideologici ucid exact această libertate care le-a adus şi lor beneficii chiar dacă a venit din import. Ceea ce este şi mai trist este că acum vor să impună asta în alte ţări. Ne confruntăm cu o situaţie ideologică extrem de asemănătoare cu cea de dinaintea celui de-al doilea război mondial din ţările cu ideologie fascistă/nazistă şi comunistă. Doar că Occidentul a scăpat de fascism/nazism.

Ceea ce mă face să sper, un pic mai mult decât doi bani că după o eventuală înfrângere a Occidentului într-un război, tot libertatea ce provine din valoarea individului ca persoană va învinge şi va prospera. Vorba englezului: Despite all odds!

Amintiri cu Tom şi Jerry (2)


Rat Cartoon Character Sketch by George Coghill - Dribbble

O altă amintire şoriceaşco-şobolănească provine tot din liceu. Prin forţa împrejurărilor, adică prin grija partidului şi datorită faptului că era toamnă, ni s-a spus că trebuie să mergem la practică agricolă. Noi care eram elevi la singurul – pe atunci – liceu industrial din oraş. Aşa că ambalaţi în salopete sau cum ziceau unii şalopete, albastre de noi ce erau, şi de doc, evident, ne-am îmbarcat într-un autobuz TV autohton. Şi aşa am ajuns la siloz.

Practica noastră nu era prea agricolă. Era de fapt un alt mod de a petrece timpul în locul practicii din uzină. Ce aveam de făcut? Păi după ce ne-am băgat picioarele în nişte cisme de cauciuc nou-nouţe – care nu-mi amintesc cine şi de unde le-a adus – ni s-a spus că trebuie să sortăm porumbul. Cel mic cât un pumn, numit bober, într-un loc, cel mare, normal, în coşuri de nuiele şi apoi încărcat într-un vagon. Când vagonul era plin, era mutat cu o lentoare de melc turbat de o mică locomotivă diesel neagră ca cerul gurii unui câine şoricar.

Era nu tocmai cald, nu tocmai foarte frig, dar nu ne grăbea nimeni. Că dacă ne grăbea cineva, mi-aş fi amintit. De jur împrejurul locului unde ne făceam norma era un noroi în genul zăpezii murdare topite. Ce bine că aveam cizme de cauciuc. Şi dintr-o dată – nu prea-mi dau seama de ce toate lucrurile neprevăzute se întâmplă dintr-o dată, dar ce să-i faci nu le pot ştiu pe toate, că nu-s Mafalda… Deci aşa, ca din întâmplare, din nou – mă obsedează chestia asta – îmi arunc privirile la vreo 7-8 metri, undeva în stânga, unde era o suprafaţă compactă de noroi. Ce să vezi? Păi chiar aşa, ce?

În mijlocul noroiului, pe două lăbuţe posterioare, cu mustăţile zbârlite şi cu năsocul roz şi agitat, dar şi cu o coadă cât al unui brontozaur din mezozoicul mijlociu, un ditamai şobolănocul. Părea să fi căzut direct din cer. Spre deosebire de şoricelul alpinist ce ştim exact de unde căzuse… Era ca o pată de gri şobolein în mijlocul unei pete mai mari de ciment (din noi ciment?) noroios aproape mustind de apă la fel de noroioasă.

Cu un strigăt de luptă absolut motivant, barbar şi în acelaşi timp electrizat de nemaipomenita ocazie ce se întâlneşte o dată la şase vieţi, patru luni şi două sute de silozuri de cereale ale Republicii Socialiste România, am luat startul. Era o întrecere comunistă de punere la adăpost a recoltei noastre îmbelşugate gata să fie prădată de acest parazit al societăţii multilateral dezvoltate la oraşe şi sate.

Am sprintat. Am accelerat. Mi-am potrivit paşii. Chiar am îngăimat în sinea mea Doamne dă să nu cad în noroiul ăsta abject! – în contradicţie cu statutul meu de tânăr (şi neexperimentat) utecist. Şi m-am achitat cu onoare de sarcina ce mi-a fost încredinţată. Adică de a avea grijă să pun la adăpost îmbelşugata recoltă de porumb. În acel moment – unic în felul său – m-am imaginat singur cu mingea în faţa porţii părăsită de portarul echipei adverse. Eram la acea vreme utist, aşa că plauzibil să-mi fi trecut prin găoace enormitatea asta.

Şi am şutat. Cu sete. Cu dreptul. Cu cizma de cauciuc. Exact în şobolanul oprit ca la semafor. La cel de bulevardul Republicii colţ cu strada Horia. Singurul din oraş care mai funcţiona în toamna aceea. Se făcea economie la curent. Am marcat. Tribunele în delir. Eu şi acum delirez, da nu-i bai, îmi iau imediat medicamentul ce mi l-a prescris dom doctor.

Şobolanul ateriză după linia porţii aşa că arbitru validă golul… Şi fu pronunţat decedat de către colegii de echipă. Adică de clasă. Anul II D – Şobo 1-0. Şi aşa se termină repriza. A doua repriză constă în înghesuirea noastră pe lateralele micii locomotive negre ca… pe când mecanicul punea înaintea roţilor câţiva boberi ca să aibă un pic de frecare între roată şi şină.

Meciul se termină cu scorul de 0-3 a doua zi când instructorii noştri de practică ne informară că mecanicul a fost sancţionat pe linie de protecţia muncii că ne-a lăsat să-i călărim locomotiva ce ne putea tăia puţin mâinile sau/şi picioarele dacă ne pierdeam echilibrul aidoma unor şobolani şi cădeam sub ea atunci când se afla în mişcare. Nu ne-ar fi salvat nici partidul, nici cizmele de cauciuc, nici conştinţşa noastră revoluţionară de tineri utecişti. Ne-am fi întâlnit în iadul comunist cu şobolanul executat cu o zi mai devreme… Cel puţin eu.

Încă mă mai gândesc la soarta nemiloasă cu care s-a confruntat şobolanul. De fapt mă tot întreb da ce mi-o fi făcut de am fost aşa de înverşunat? De ce am lichidat o fiinţă aparent nevinovată. Cel puţin faţă de mine. Nu mi-a făcut nimic. Nu mi-a spus nimic. Nici nu m-a privit. Nici nu se dăduse la averea întregului popor, la proprietatea ce oricum era comună şi nimănui nu-i păsa de ea. De ce-mi păsase mie? N-am aflat până-n ziua de azi. Sau mai bine zis până-n noaptea de azi, că-i noapte acum când scriu aceste rânduri. Mister. cert că eram un tânăr utecist foarte intransigent, nu? Nemilos cu duşmanii poporului.

Confesiuni (4): ce este tirania ideologică?


https://m.psecn.photoshelter.com/img-get/I0000XuqQ2BBjOmA/s/1200/I0000XuqQ2BBjOmA.jpg

Eram elev într-un liceu industrial din partea de vest a ţării. Făceam parte de câţiva ani din organizaţia comunistă numită generic Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) în care eram uneori votat de colegii de clasă drept casier şi încasam de la ei o cotizaţie simbolică ce bineînţeles era plătită de părinţi. Nimic altceva.

Într-o zi pe nepusă masă suntem adunaţi toţi uteciştii din liceu în sala de educaţie fizică – dacă-mi aduc aminte corect – unde are loc practic un proces. Doi dintre colegii noştri de liceu, din ani mai mari ne-au făcut de ruşine. Au trădat crezul nostru comunist. Trădătorii – naivii de ei, deşi aveau vreo 15-16 ani – au scris unui post de radio capitalist să le difuzeze nişte piese muzicale. Naivi pentru că şi-au dat numele. Trădători pentru că muzica era capitalistă, rock şi că postul de radio se numea Radio Luxembourg.

Poate asta n-ar fi contat prea mult pentru mine. Au făcut o prostie, o plătesc. Oricum eu – probabil şi familia mea – am scăpat prin clasa a treia, a patra de a fi etichetat şi sancţionat de aceeaşi manieră cel puţin, pe când mă căzneam să anunţ la o adunare de pionieri, că muncitorii nu erau chiar aşa de exploatați în capitalism, pe cum eram noi învăţaţi, după ce contemplasem acasă un prospect al firmei Fiat.

Şi cum ziceam, asta n-ar fi contat pentru mine, şi cine ştie, poate şi nici pentru alţi colegi, dacă după momentele în care fapta acuzată n-ar fi fost condamnată de tovarăşa profesoară de limba şi literatura română poreclită – habar n-am din ce motive – Ruli, instructor UTC pe liceu şi membru al PCR (Partidul Comunist Român) n-am fi fost martorii unei scene cu un pronunţat iz ideologic.

Da, ca-ntr-o adevărată scenă ruptă din realitatea istorică a secolului XVI poate, când predicatorii săreau pur şi simplu pe scena teatrului ambulant în mijlocul unei piese antice plină de suspans atacând spectatorii cu proclamări exaltate despre moartea lui Isus sau cine mai ştie ce teme, o voce găunoasă, răguşită, dar dotată cu o încărcătura cvasi-latentă de acuzaţii proletare – ei, eram într-un liceu industrial, ce mama supărării tovarăşi! – m-a distras din autoproclamata reverie în care mă ţinuse captiv discursul tovarăşei.

-Voi! Voi sunteţi vinovaţi împreună cu ei amândoi! Pentru că voi n-aţi luat seama. Pentru că voi n-aţi ştiut ce fac ei. Pentru că sunteţi colegii lor. Dacă numai unul dintre voi ar fi avut un pic de conştiinţă cetăţenească asta nu s-ar fi întâmplat. Dar ne-aţi făcut de ruşine. Aţi adus atingere unităţii ideologice a organizaţiei noastre UTC. Ruşine. Voi aţi…

Şi ca prin minune colegul nostru – că el era – colegul nostru Nilă, cel mic, că avea un frate într-un an mai mare, fu oprit tocmai de tovarăşa instructor, membru PCR, Ruli:

– Lasă Nilă, vom lua măsurile corespunzătoare.

Buzele parcă arse de febră, ochii scânteietori şi pumnii încleştaţi ai lui Nilă cel mic n-au prevăzut asta. Cum, când pot să-i sfâşii cu impunitate, să ies în evidenţă cât de devotat sunt cauzei partidului, când ei ar trebui să moară, poate împreună cu ăştia toţi ce n-au vegheat – ar trebui să le împărtăşească cumva soarta – mă opriţi? De ce? Eu vreau binele partidului. Eu sunt altcumva decât ei. De ce nu pot să…

Mai reţin doar figura unuia dintre împricinaţi pentru că era un băiat înalt şi slăbuţ. Reţineţi că aproximativ 50% din clasa mea erau nemţi ce avuseseră o parte sau toată familia deportată în URSS sau în Bărăgan. Şi reţineţi că eram în perioada de glorie a lui Ceauşescu când magazinele erau pline de mâncare, benzina era ieftină şi neraţionalizată, se construiau mii de blocuri. Dar micile şi mortalele lipitori ale tragediei optimiste de sorginte comunistă erau prezente şi vehemente. Parcă eram într-o scenă de film turnat în URSS cu Revoluţia bolşevică.

Poate risc încadrându-l pe acest elev utecist român în tagma acelor familii care au beneficiat de vreuna dintre politicile comuniste, cum a fost de exemplu colectivizarea forţată. Dar body-language-ul lui, modul lui de se îmbrăca, de a vorbi şi de a acţiona – inclusiv discursul său acuzator în cel mai bun stil robespierrist, l-au încadrat în mintea mea exact acolo: un produs al profitului ideologic comunist. Un pui, un demn urmaş al totalitarismului românesc. De care la vremea aceea nu aveam habar.

Nimănui nu i-a trecut prin cap să îl întrebe pe micul, dar vajnic acuzator/agitator ce i-a trecut prin cap. Nici dacă a fost instruit să facă ce a făcut. Nici nu i-a trecut nimănui prin minte ideea a-i apăra pe acuzați, de a intra benevol în bătaia puștii ideologice și a risca să fie executat într-un mod similar sau chiar mai abject. Toți am tăcut mâlc. Era pardonabil.

N-am mai fost martor la ceva asemănător până într-o zi din anul 1995. La o capelă a unui institut biblic la care eram angajat. Nu mi-am închipuit ce va urma, dar oricum mi-am luat o carte în caz că urmează ceva extrem de plictisitor. Mai ţin minte şi acum coperta verde-albă. Mai ţin minte şi numele autorului. Cartea abia apăruse şi-mi era deosebit de folositoare: Damşa, T., V., Biserica Greco-catolică în perspectivă istorică.

Dar ceea ce a urmat a întrecut ca violenţă psihică precedenta experienţă veche deja de peste 20 de ani. Ce fusese procesată, catalogată şi arhivată undeva într-un fişier dosnic al existenţei mele şi al existenţei comunismului pre-decembrist.

Şi am asistat la un spectacol de zile mari. La un proces spectacol. Evident cu public. Evident cu actori. Evident cu marele inchizitor. Şi evident de tragic, cu câteva victime. Dar show-ul totalitarismului de la vârful piramidei din care făceam parte trebuia să aibă un context, un scop şi o finalitate ce va să fie înscrisă ca să dăinuiască în etosul instituţiei. Ca să fie învăţătură de minte.

Nu ştiu dacă are sens să povestesc acum ce anume făcuseră acei studenţi. Ce nu făcuseră, dar au fost acuzaţi că făcuseră sau că pur şi simplu chiar se bucuraseră de ceea ce făcuseră şi erau acuzaţi cu o oarecare marjă de sfântă dreptate creştin-fundamentalistă extrem de conservatoare, ba chiar legalistă aș putea zice pe bună dreptate. Nu asta este important. Şi cred că n-a fost important nici atunci. Dar trebuie să menţionez că micii şi marii inchizitori au dus la îndeplinire un plan la fel de ideologizat, cvasi demonic – dacă tot suntem în acest registru asumat creştin – fie vorba între noi, total liberal când sunt analizate acţiunile, nu vorbele conducerii, ce nu dă doi bani pe sufletul omului şi nici nu crede în existenţa demonilor – pentru a-şi pune în operă atât spectacolul de atunci, cât şi ceea ce a urmat după spectacol, atunci când presiunea sa paroxistică a dus la mărturisiri demne de cea mai haină laşitate, de un spectacol de turnătorie demnă doar de presiunile regimurilor totalitare ale secolului XX. Ei, încă eram în secolul XX…

Mi-ar plăcea să greșesc afirmând că cel ce era acuzatorul nu era tradiționalul Satan, ci tocmai idolul nostru care conducea instituția, un om pe care și noi l-am transformat – cel puțin într-o oarecare măsură – în ceea ce era. În lacrimile lui din acele momente n-am văzut părerea de rău, identificarea cu sufletul ce a greșit, ci efectul produs de deziluzia atacului mârșav săvârșit de câțiva studenți asupra instituției pe care cu onor o conducea. De parcă Isus pe cruce ar fi spus bisericii, nu tâlharului astăzi vei fi cu mine-n rai! De parcă atunci când Pavel spune că Isus a murit pentru biserică ca s-o sfințească și s-o înfățișeze fără pată se gândea la Petru ca la primul papă și la el ca la episcopul itinerant ce punea bazele ierarhice ale instituției. Dacă Isus a stat la același nivel și a murit pentru și cu un singur păcătos pe care l-a luat cu el dincolo, tocmai acest tip de episcop are sens, nu cel instituțional cu lacrimi publice, îmbrăcat în odăjdii aurite și cu coroană de nestemate pe cap.

La puţină vreme după acest eveniment traumatic la mai multe nivele, am avut ocazia împreună cu alte cadre ale respectivei instituţii de învăţământ superior, să stau la masă cu un important invitat din Statele Unite ce tocmai predicase la capelă. Predicase în acelaşi etos al capelei mai-sus-amintită. Cu toate că mă aşezasem lângă el la masă, n-am reuşit să schimb un cuvânt cu persoana în cauză. Nici măcar să mă întorc către el din politeţe şi să-i spun Poftă bună. N-am fost înstare. Am fost slab sau instinctul de conservare mi-a dictat-o? N-aş putea s-o spun. Şi nici măcar nu prefer adevărul în acest caz. Sunt – mă simt- vinovat. Nu pentru că eram părtaş aceloraşi crime, în ghilimele, ci pentru că n-am făcut sau n-am zis nimic în apărarea celor ce erau judecaţi într-un proces spectacol de sorginte totalitară. E tardiv să-mi cer iertare, dar nu e tardiv să-mi iert sufletul că a asistat la asemenea grozăvii într-un loc auto-proclamat sfânt. Cel puţin generic.

Tema predicii sale a fost imposibilitatea liderului păcătos de a mai fi reabilitat. N-a contat că contrazicea esenţial sursa inspiraţiei sale revelate divin. N-a contat că misiunea unui dascăl nu este cea de judecător al sufletului, ci de îndrumător, nici cea de ascultător al confesiunii ca un pastor ce era. A contat lecţia ce trebuia livrată și distribuită conform unei sentinţe apriori stabilite: Vinovat fără drept de apel.

Oare ce a fost în mintea lui Isus Cristos pe cruce când i-a spus păcătosului de lângă el ce își primea pedeapsa: Astăzi vei fi cu mine-n rai? La ce angaja asta individul? Pe mine? Dar instituția?

Sau la bal sau la spitalul de nebuni…


Terrifying Masquerade Party in 3D 360!! - YouTube

sursa imaginii: https://i.ytimg.com/vi/mb_J_bMor1g/maxresdefault.jpg

De când mă ştiu dansul m-a înfricoşat. Nu cred că eu am fost primul cu fobia dansului, dar nici nu pot spune c-am auzit de unii sau alţii că s-ar teme de aşa ceva. Parol doneur! Pe mine m-a luat de mic copil. De fapt, de mic pionier. Adică cum? Adică cam aşa:

Se făcea că am fost trimis, pionier fiind (prin clasa a treia parcă, deci pe la 8-9 ani) la un instructaj la Palatul pionierilor. Un palat confiscat de la nişte burjui. Cu ce priej nu mi s-a spus. Era vorba de un instructaj cu privire la un eveniment ce avea să aibă loc în curând. Nu mai ţin minte cât de curând. Nu mai reţin dacă era iarnă, vară, primăvară sau toamnă. Doar că o tanti instructoare mai în vârstă ne instructa despre costume de bal mascat. Că asta se prefigura. Pionierii să vină la un bal mascat. De gândeşti că toată viaţa (de până atunci) numai asta ne-am dorit… Şi printre altele, tanti instructoare ne spune că trebuie să dansăm. N-a zis ce, n-a zis cum, n-a zis cu cine. Dar mi-a băgat un cui. (Atenţie, nu un CUI, că ăsta e mai recent.) Şi încă ce cui! De fapt erau două cuie. Unul pe termen lung şi unul pe termen scurt. Chiar vreţi explicaţii despre termene la cuie? Nu-i ca best before…

Primul cui era cu dansul. Al doilea despre costume. Că Albă ca Zăpada, că Harap Alb, că zmeul şi alte cotoroanţe şi Ilene Cosânziene… Dar că, la o ediţie, Scufiţa Roşie le-a luat faţa. De unde nu ne-a spus. Nici nu ne-a spus unde le-a dus-o sau unde le-a pus-o. Dar a fost bine de ştiut la acea vreme că aveau o faţă… Roşie. Ştiam noi.

Adică cum? Şi nu vă închipuiţi nimic, că aici de fapt se introduce – de fapt – cuiul numero uan. Păi cum? Păi uite-aşa: la un moment dat juriul a observat că la balul mascat aflat în desfăşurare era o fetiţă costumată în Scufiţa Roşie. Aşa, mai timidă. Da timidă bine. Adică stătea pe margine şi nu dansa.

DANS? Auleu! Trebuie să şi dansezi la bal mascat? Bine-bine, am înţeles că ne mascăm ca să nu ne re-cunoască nimeni, dar de ce să mai şi dansăm? Ne mascăm ca să facem niscaiva băstămăţii? Păi noi ne jucam pac-pac, de-a scunsa, şcoala, am venit din america să vedem filmul… La astea nu trebuiau măşti.

Şi cum să danseze Cotoroanţa cu Făt-Frumos? Sau Lupul din Scufiţa Roşie cu capra cu trei iezi? Ar fi fost de-andoaselea. Sau cum se mai spune împotriva firii. Firii animalelor. N-am prea înţeles. Dar mi s-a făcut inima cât un purice. Din ăla potcovit cu potcoave de şapte ocale. Ce sărea până hăt-departe…

Şi povestea îşi urmă cursul. Tanti instructoarea ne relată, pionierilor şi pionierelor aflaţi şi aflate la instructaj un fapt foarte pozitiv. La care eram ochi şi urechi. Şi nu numai. Deci când se perindară prin faţa comisiei toţi participanţii şi toate participantele la afacerea dansantă şi mascată, juriul a rămas mască. Şi a dat premiul întâi, că era cu premii, Scufiţei Roşii.

Am zis normal, că e roşie ca cravata de pionier. E de-a noastră. Spre deosebire de Zmeul cel rău, Făt-Frumos ce era de obicei niscaiva fiu de împărat sau alte personaje negative. Ea avea grijă de bunica. Şi era o victimă roşie a lupului hain. Dar surpriză: sub rochiţa de scufiţă nu se ascundea o fetiţă sau mai bine zis o pionieră. Sub acea rochiţă, sub acea scufiţă, e drept, roşie, se ascundea, bine mascat, un băieţel, un pionier. Şi ce bine s-a asuns până-n ultimul moment! Bravo! Premiul întâi! Ce bine că nu s-a dat de gol. Discreţia i-a asigurat premiul. Discreţia şi costumul. Şi-a jucat rolul şi a câştigat. Bine jucat. Noi n-am rămas mască. Am rămas în schimb cu cuiul. Bine mascat!

Cui care dincolo de bal, dans şi travestire putea fi considerat un cui comunist cu bătaie în viitor. Un Scufiţ Roşu. Primul. Noroc că m-am îmbarcat în arca evitării potopului de dansuri: twist, shake, charleston, fox-trot, dar mai ales tango, vals şi alte polci. S-o fi arătat curcubeul şi eu nu m-am prins? Posibil. Sau mai bine zis, nu imposibil.

Eu am rămas cu cuiul dansului. Nu mi-a plăcut niciodată să dansez. Eram ţeapăn. Eram cu două picioare stângi. Ce bine că erau stângi că dacă ambele ar fi fost drepte m-ar fi acuzat organizaţia de pionieri şi mai apoi cea de UTC de cine ştie ce deviaţionism de dreapta. Cu comuniştii nu te puteai pune. Ba poate m-ar fi înfierat ca sabotor. Odată am sabotat un revelion. N-am invitat la dans o fată. Una mai mare ca mine. Muzica deja pornită, dansatorii îmi făceau semne să-i dau ghies. Că alţi băieţi nu mai existau. Ce-s nebun? Nu dansez eu! Aşa că fata a plecat la un alt revelion cu luminile stinse… Aveam sechele de la instructajul balului mascat şi la 16 ani… Dacă sub rochia aia roşie se ascundea un Făt-frumos ce mi-ar fi sucit minţile? Mai bine la spital, decât la bal! Orice spital.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste-aşa!

Și ziceți că a căzut comunismul că s-a interzis un pelerinaj? Mințiți!


Print
YM
Mai mare
|

Patriarhia, reacție virulentă la „deversarea unor atacuri suburbane la adresa Bisericii”: „Zvârcolirea unor inși desfigurați de grimase de ură incontrolabile”

de I.H.     HotNews.ro Joi, 29 octombrie 2020, 11:09 Actualitate

Vasile Banescu

Vasile Banescu Foto: basilica.ro Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, are o reacție virulentă la criticile apărute în spațiul public la adresa Patriarhului Daniel, catalogându-le drept o „deversare a unor atacuri suburbane”, o „zvârcolire a unor inși desfigurați de grimase de ură incontrolabile care nu au nici cea mai vagă idee despre istoria reală, frecvent însângerată a României creștine”. Reamintim că Patriarhul Daniel a spus, marţi, în predica ținută în fața celor câteva sute de credincioşi prezenţi la Catedrala Patriarhală, de Sfântul Dimitrie cel Nou, că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. El a atras atenția că autorităţile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaşte, iar „această umilire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost răsplătită în sensul că peste câteva luni regimul comunist a căzut”.

Din cîte țin eu minte în 1989 patriarhul de atunci Teoctist Arăpașu, a trimis o telegramă de mulțumire regimului comunist pe cînd la Timișoara mureau oameni, inclusiv pe treptele catedralei ale cărei porți au rămas ferecate. Această telegramă a apărut în ziarul oficial al Partidului Comunist Român, Scânteia. Ea zicea cam așa:

Telegrama de felicitare
Adresata tovarasului Nicolae Ceausescu, presedintele Republicii Socialiste Romania, de membrii sfintului sinod, impreuna cu reprezentantii clerului si credinciosilor bisericii ortodoxe romane, intruniti in sesiune anuala de lucru a adunarii nationale bisericesti, prin care isi exprima profunda bucurie si deplina satisfactie pentru realegerea in inalta functie politica de conducere a poporului

Excelentei Sale Domnului Nicolae Ceausescu,

Presedintele Repubicii Socialiste Romania

Membrii sfintului sinod, impreuna cu reprezentantii clerului si credinciosilor bisericii ortodoxe romane, intruniti in sesiune anuala de lucru a adunarii nationale bisericesti, impartasind entuziasmul tuturor fiilor patriei pentru optiunea istorica de realegere a excelentei voastre in suprema functie politica de conducere a poporului, isi exprima profunda bucurie si deplina satisfactie fata de acest mare act patriotic, expresie a vointei unanime a intregii noastre natiuni si va roaga sa primiti, si cu acest prilej, cele mai calduroase felicitari, impreunate cu un respectuos omagiu pentru activitatea stralucita pe care o desfasurati in fruntea tarii, pentru binelesi fericirea intregului popor.

Analizind cu deplina responsabilitate activitatea desfasurata in anul 1989 de biserica ortodoxa romana pe diferite planuri, ierarhii sfintului sinod si reprezentantii clerului si credinciosilor din cuprinsul patriarhiei romane au luat act cu satifactie ca, actionind cu mijloace proprii si in forme specifice, lucrarea lor sa se integreze firesc si armonios in eforturile pe care intreaga noastra natiune, sub inteleapta si clarvazatoarea calauzire a excelentei voastre, le depune pentru o viata tot mai luminoasa si mai prosper.

Adinc recunoscatori pentru climatul de reala si deplina libertate religioasa in care biserica noastra si celelalte culte din tara isi desfasoara nestingherit activitatea, precum si larga intelegere si binevoitoarea apreciere pe care excelenta voastra, personal, le aratati lucrarii noastre, de sprijinire a eforturilor si muncii creatoare a poporului roman, va incredintam, stimate domnule presedinte, ca impreuna cu toti fiii acestui pamint strabun vom ramine neclintiti in hotarirea de a actiona cu tot ce avem mai scump pentru inaltarea patriei noastre dragi, Republica Socialista Romania, suverana si independenta, pe trepte tot mai inalte de progres si de lumina.

Simtindu-ne martori si participanti directi la rodnicile impliniri ale harnicului nostru popor, faurite sub cutezatoarea dumneavoastra gindire si indrumare, intr-o epoca de aur ce va poarta intr-un mod firesc si justificat numele, impliniri ce vor dainui peste milenii, ca repere de necontestat ale acestui timp eroic, va asiguram ca vom sprijini, cu toata hotarirea, infaptuirea maretului program de dezvoltare multilaterala a patriei, prezentat de excelenta voastra la marele forum politic al poporului roman, desfasurat recent in Capitala, slujind in acelasi timp, cu sporita rivna, stralucitele actiuni si initiative de politica externa, elaborate de domnia voastra, precum si nobilele idealuri de intelegere si colaborare intre oameni si popoare, de dezarmare si pace pe pamint.

Ne exprimam aceleasi sentimente fata de mult stimata doamna Elena Ceausescu, savant de larga recunoastere internationala, luminat om de stiinta, care vegheaza ca in tara sa se desfasoare o intensa si densa activitate culturala si stiintifica, spre binele poporului si patriei noastre.

In aceste momente de insufletire romaneasca in prag de An Nou, va rugam sa primiti, mult stimate domnule presedinte, ca simbol al pretuirii ce va pastram, urarile noastre calde si sincere, izvorite din adincul inimii, de sanatate, fericire si de noi puteri de munca, pentru a conduce in acelasi mod stralucit natiunea romana spre noi si marete realizari pentru propasirea necontenita a patriei si bunastarea poporului roman, pentru pace, apropiere si bunavoire intre oamenii si popoarele de pretutindeni.

Intru multi si fericiti ani,
presedintele adunarii nationale bisericesti,
patriarhul bisericii ortodoxe romane
19.XII.1989

Nu numai că Biserica n-a făcut nimic, ci s-a manifestat de partea lui Ceaușescu și a reprimării mișcării de lichidare a comunismului.

Mai mult: de cînd comuniștii au preluat puterea conducerea Bisericii Ortodoxe din România s-a manifestat dramatic și consistent în favoarea politicii regimului comunist conlucrînd cu acesta. Unul dintre exemplele cele mai elocvente este lichidarea Bisericii Greco-Catolice din România în anul 1948.

Comunismul n-a căzut din cauza bisericii. A niciuneia. Comunismul a căzut în ciuda conlucrării conducerii bisericii cu regimul comunist. Asta să vadă prefericitul Dănuț. Și musiu Bănescu.

Și o altă veste deloc îmbucurătoare cu privire la pelerinaje. Vezi aici: https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-24386210-mitropolitul-amfilohie-muntenegrului-murit-cauza-covid-19.htm

De-a alba-neagra sau Ofensați din toată lumea uniți-vă!


Aștept să văd cînd Casa Albă își va schimba numele. Oare va deveni Casa Neagră? Sau va fi un fel de Alba-Neagra?

 

Poland's Black Madonna

Nu cred că Marx, Engels și Lenin și-ar fi imaginat vreodată că proletarii vor fi înlocuiți cu ofensați sau potențial ofensați și că revoluția va fi declanșată de ifosele hipersensibilizate ale unor habarniști în ale istoriei și culturii. Și sociologiei. Și psihologiei. Și așa mai departe.

Dar trio de mai-sus a avut dreptate: revoluția pentru doborîrea capitalismului și venirea comunismului, alias visul de aur al întregii omeniri pomenit atît de des de Ceaușescu, e iminentă și ireversibilă. Cu două amendamente.

[Și cu efectele secundare (oare?) știute, dintre care l-aș pomeni doar pe cel al dispariției religiei așa cum o știm azi. Sau mai bine zis scoaterea în afara legii mai întîi a unor religii, apoi a tuturor religiilor.]

Primul: comunismul va răsturna întreaga ordine socială, economică, culturală și politică.

Al doilea: comunismul nu va fi ultima fază a societății omenești. Visul de aur se va transforma. Deși aurul doar se aliază nu se transformă.

Acum doar se reconsideră istoria. De exemplu BBC ne anunță azi că More music stars change their ‘unacceptable’ names (https://www.bbc.com/news/entertainment-arts-53497347). Adică, British dance music DJ Joey Negro is to drop his „unacceptable” stage name and instead go by his real name, Dave Lee. Dacă se numea Black era OK? Domle ce sensibili sunt unii la limba latină!

Alți sensibili la limba latină sunt și cei de la Doamna dinainte-de-război. Chart-topping US country-pop group Lady Antebellum changed to Lady A because Antebellum has connotations with the slavery era. The Grammy-winning Nashville trio said they took the name from an architectural style, but were „deeply sorry for the hurt this has caused”. Iar o chestie ce se traduce cu înainte de război s-ar putea să aibă conotații cu primul război mondial, al doilea război mondial, războiul opiului, cel de independență (al tuturor), și cu alte războaie în care unii i-au omorît pe alții și invers. Mă gîndesc că națiuni întregi ar trebui să-și ceară scuze de prin antichitate. Mai ales egiptenii, romanii, grecii, armenii, chinezii, mongolii, turcii și alți geto-daci ce aveau sclavi și sclave, ieniceri și spahii. Și să ne dea odată rușii tezaurul ăla napoi! Aici cred că ruși s-au cam jucat de-a alba-neagra!

Pe lîngă ăștia Fellow country band Dixie Chicks are now just The Chicks. „Dixie” was often used as a nickname for the southern states during the US Civil War era. The band’s Martie Erwin Maguire recently told BBC Radio 4’s Front Row: „As race relations have been really tense in the US and in other countries, we’ve really put a microscope on that word ‘Dixie’ and it felt uncomfortable… We just don’t want to have any association with something that can be hurtful to a group of people.”

Mă întreb cum o să se re-numească stilul de jazz Dixie? Adică, Dixieland, sometimes referred to as hot jazz or traditional jazz, is a style of jazz based on the music that developed in New Orleans at the start of the 20th century. One of the first uses of the term „Dixieland” with reference to music was in the name of the Original Dixieland Jass Band (which shortly thereafter changed the spelling of itsdupă cum zive WIKI, name to „Original Dixieland Jazz Band”). Their 1917 recordings fostered popular awareness of this new style of music. Va fi voie să amintesști că stilul New Orleans 1920 era Dixiland? În care țări, cu ce ocazii, sub ce pedeapsă?

Și încă una: In June, British record label One Little Indian, which has released music by Bjork, Sigur Ros and Paul McCartney’s side-project The Fireman, changed its name to One Little Independent. Founder Derek Birkett said he made the decision after a fan explained why the name – which uses an outdated term for the indigenous people of the Americas – was „offensive”

Bre, analfabeșilor: cînd a pornit Columb la drum peste ape spera să găsească drumul spre India pentru că pămîntul era rotund. De unde să știe c-a dat peste native Americans? Sau cum s-or fi numit ei atunci. Să ardem toate cărțile și filmele cu indieni, piei roșii și fețe palide? Deci să jucăm alba-neagra la geogra? Oricînd, oriunde, dar care-i miza? Că nimeni nu vede mai departe de vîrful ofensei.

De exemplu, în Europa, eu m-aș opri la icoana de la Częstochowa, din Polonia. Madona neagră. Cum de n-a fost ofensatoare pentru albi? Și să zicem c-ar fi acum pentru negri. Este pentru toți negrii? Și dacă este i se va da alt nume? Care? Icoana Madona albă? De remarcat că și Isus este negru. Hai că-i cam prea progresistă chestia asta! Să-i schimbă fața, numele și religia. Dacă tot era iudeu… Să ne jucăm un pic de-a alba-neagra. Jocul ăla imoral, ilegal și idiot.

Mult fum o fi fost în Polonia de s-a înnegrit Madona… Pentru că “Through Poland’s very turbulent history Our Lady of Częstochowa has always stood as the epitome of perfect motherhood, loving and forgiving.” Nu e vorba despre alba-neagra aici.

Dar în rest?

Repetiție generală cu costume


Mascarade: jeu de société chez Jeux de NIM

 
 
Ei da. Repetiție generală cu costume de epocă. Asta este în curs de desfășurare. Coviv-necovid repetiția mater studiorum est, dac-ar fi să adaptăm celebra zicală romană. Romană, nu română.
 
Adică cu ce ne confruntăm în ziua de azi? Cu costumație impusă. N-am fost invitați, am fost forțați. În faza actuala parcă toată lumea e un bal mascat. Cum s-ar numi altcumva? Era pe vremuri o emisiune ‘Cu mască și fără mască.’ trebuia sa ghicești cine era în spatele măștii. Azi cu atîtea teorii ale conspirației, cu atîtea fake news, nu mai are sens să ghicești. Singura scăpare este dacă crezi. Indiferent ce, ancorarea într-o conspirație sau alta, în ‘adevărul’ comunicatelor (dacă o fi și ăla adevăr…) oficiale, într-o scriptură sau alta îți dă tăria (falsă sau nu) de a rezista împotriva dușmanilor. Mai pui o manea să moară dujmanii, mai tragi un imn religios sau național-religios și aștepți. Aștepți? Ce?
 
Aștepți să se termine balul. Poate vor obosi muzicanții și nu vom mai dansa așa cum ne cînta muzica. Sau pleacă toată lumea la muncă-n străinătate. Ar fi și asta o soluție. Dacă nemții vor agricultori, doctori și îngrijitori de la noi, de ce n-ar vrea și polițiști, mecanici, aitiști și artiști de la noi? Șenghenul pare mai aproape decît oricînd, dacă nu în teorie, cel puțin în fapte.
 
Na, că m-am luat cu vorba și am uitat de repetiție. Ei da, asta a fost o repetiție generală cu costume. Ca la teatru. Sau la nuntă, mai nou. Să iasă bine. Nu s-au scos tancurile ca la rivoluție, loviloție sau execuție. Dar s-a cîntat imnul, s-a pus trupili pi stradă, s-a introdus interdicția de circulație. S-a raționalizat papa – vezi interzicerea exporturilor de produse alimentare, primul pas spre raționalizarea alimentelor. România, grînarul Europei… Mai să raționalizeze și lemnul. Dar ce să vezi, nu s-a interzis exportul de lemn…
 
Deci, ce face repetiția? Repetiția, ce se desfășoară conform unui scenariu, sub atenta supraveghere și îndrumare a factorilor de decizie ce au venit cu o idee inspirată are cîteva obiective. Dar astea nu se spun în gura mare. Meseria se fură. Ca și secretele… Ei, despre secrete alta dată. Acum să vedem ce-ar fi după în epoca post-bal mascat.
 
În epoca comunistă nimeni nu s-a gîndit cu seriozitate ce va fi după. Cum va trebui să reacționăm. Ce ar trebui să schimbăm și de ce. Pe ce ne-am bazat în acele condiții – care în treacăt fie spus, ne bîntuie și azi… Pe înțelepciunea milenară a poporului român. Unde ne-a dus? Pe înțelepciunea biblică. Cine a dat doi bani pe ea? Am acționat și am re-acționat tot conduși de instinctele drasajului comunist. Pavloviada, Daciada, Cîntarea României și ședințele de partid au fost mai tari. Mai aproape de neuronii activi. Pentru că n-ai cum să gîndești altcumva dacă nu ești pregătit din timp să dezbați, sa contești, să pui sub semnul îndoielii, să încerci sa găsești soluții. Altele decît cele pentru asigurarea nevoilor de baza pentru supraviețuire.
 
Ca urmare, ne-am trezit cu puterea în mîini și n-am știut ce să facem cu ea. Au știut alții. Cei ce ne conduc și azi. Ne-am trezit cu libertatea în mîini și ne-am vîndut-o. Dar despre asta altă dată.
 
Să zicem că repetiția generală se încheie mîine. Ce vom face? În mod firesc vom face provizii. De tot felul. Dar oare ăsta să fie obiectivul pe care trebuie să-l atingem? În caz de ceva să ne luăm nu numai masca pregătită, ci și costumul? Să fim gata să stăm în izolare mai mult, mai ușor, mai bine, mai confortabil? Pentru ce? Ca să trăim? Oare nu e exact asta punctul în care ne-a adus comunismul în ultima sa fază? N-am stat toți acasă cu antenele noastre spre alte posturi tv, cu parabolice, videouri și deck-uri cu capete de cristal? Și ce dacă ne tăiau curentul sau apa caldă? Și ce dacă nu vorbeam în public? Vorbeam acasă ce aveam chef. Ah, ce bancuri se spuneau pe vremea aia! Și ce dacă ne țineau în frig? N-avea fiecare bucătărie de bloc cîte un horn? Ne-au raționalizat mîncarea? N-aveam noi cunoștințe în branșă? N-a murit nimeni de foame. Ba încă era bine: n-aveam atîția supra-ponderali…
 
Deci, pe de o parte, riscăm să reacționăm în același model al conservării, de fapt, a instinctelor primare. Pe de altă parte, această educație – că ce altceva este repetirea acestor obiceiuri la nesfîrșit – nu ne pregătește pentru epoca de după spectacol, bal mascat sau cum vreți să-i spuneți. Pentru că va fi viață și după. Doar că nu știm exact cum va fi ea.
 
Eu zic – ca unul prudent – ei da, vîrsta își pune accentul, să ne pregătim pentru activitatea în caz de ilegalitate. Adica de intrarea Bisericii sub interdicție. Cam ca și pe timpul comunismului. Interesant ca acum cînd toată lumea strigă pace-pace, nimeni nu mai amintește un alt dicton roman, la fel de bine știut, dar nebăgat în seamă: Si vis pacem, para bellum…
 
De ce în condițiile în care Biserica este mare parte paralizată în practică nu se găsește nimeni să scormonească în teorie, în orice altceva, să vadă dincolo de evenimente? Dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber (activitatea guvernelor) sau dincolo de ce nu se vede (SARS-CoV-2 sau alte cauze) și să sune din trîmbiță? Cu atît mai mult cu cît este o situație generalizată pe plan mondial. Suntem din nou nepregătiți, dar de data asta la scară mare. Foarte mare!
Spectacolul adevărat, real, se va juca. Cu noi. Depinde de noi dacă vom juca rolul impus de un regizor sau de Regizorul nostru personal.

 

Vremuri și prețuri…


Prin 1985 m-am întîlnit pe stradă cu un tip ce ieșise la pensie din aceiași intreprindere în care lucram și eu. Imediat după salut m-a întrebat direct, cu o curiozitate sinceră, naturală: Cum mai merge producția, cum mai merge Strungul? M-am abținut cu greu să-i răspund: Merge și fără tine! El era un comunist proaspăt lipsit de obiectul muncii și importanței de-o viață, eu lucram acolo că n-aveam ceva mai bun de făcut. Fiecare prețuiam altceva.

El era dedicat partidului, meseriei. Eu eram dedicat vieții cu tenis, muzică, țoale străine, cărți bune. Meseria era pe planul doi. Nu l-am înțeles. Probabil că nici el nu m-ar fi înțeles pe mine. Făceam parte din două lumi diferite. Prețuiam lucrurile diferit.

Nici eu nu sunt înțeles de copiii mei. Facem parte din două lumi foarte diferite. Eu din cea comunistă, ei din cea post-comunistă. Și asta am înțeles-o mult mai bine acum cînd sunt la jumătatea cărții Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici.

Dar mă bîntuie cîteva întrebări. Ce este mai tragic oare, schizofrenia schimbărilor ratate sau schizofrenia instituțiilor ce își ratează menirea. Instituții ale statului care pendulează între ascultarea orbească de șefi și legi desuete sau slujirea cetățeanului, adică în ultimă instanță slujirea statului ce este compus din cetățeni?

De ce după 30 de ani de la aruncarea la gunoi a comunismului viața unui om valorează la fel de mult ca în comunism, adică nimic? Cică Lenin ar fi spus: Omul, cel mai de preț capital. Chiar? Cînd? În somn? Avea un coșmar?

Prețul omului în România? Întrebați Poliția română!

(S)Pre Canaan…


La puțin timp după ieșirea din Egipt poporu resimți ponoasele aprovizionării cerești: mană, mană și iar mană. Regimul alimentar era foarte restîns, restrictiv și plat. (O mică digresiune: în anii 70 am citit o carte despre un posibil război atomic pe Terra. Intrați în buncăre ocupanților americani li se dădea (din motive lesne de înțeles) aceiași hrană fără formă, același gust, aceiași consistență.)

Nexam castraveți extra, ăia calitatea a doua se dădeau pe sub mînă. După cum obiceiurile vechi mor greu, tot așa și gusturile deprinse în copilărie: ciocolata Pitic, parizerul cu 1.30 suta de grame, Sana la sticlă și brînza Făgăraș reveneau de undeva din străfundurile papilelor gustative… Vîrstnicii își aminteau cu duioșie, aproape lăcrimînd cremvuștii, micii și berea de la ziua de naștere a faraonului, defilările de odinioară pricinuite de victorii mărețe, emoțiile înmînării cravatei de pionier al Marii Piramide, a primirii în organizația Tineretul Piramist și decorarea drapelului de luptă al unității cu ocazia depășirii planului la canalul Marea Roșie-Marea cea mare. O tempora!

Dar acum erau la hotarele țării promise și întrebarea se pune cam așa: cum de la vederea tuturor bunătăților din Canaan, după traiul mizer și periculos presărat de exterminarea tuturor băieților nou-născuți, evreii doreau să se întoarcă de unde au plecat? Cît de bine putea fi să trăiești ca sclav?

Evident erau adînc întipărite lozincile de genul Toată lumea avea un job. Sau Toți eram egali. Sau Fiecare avea unde locui. Oricum Egiptul se afla pe culmi de progres și civilizație, se nevoia spre visul de aur al întregii omeniri. Cum să pleci într-o țărișoară mică, înapoiată, locuită de monștri, fără infrastructură și legumicultură avansată în lipsa deltei?

Dacă n-ar fi fost urgiile alea, mai ales ultima, ar fi putut trăi mult și bine în Egipt. După moartea faraonului rău, poate ar fi venit unul bun ce le-ar fi dat pămînt în Regiunea Autonomă Iudaică. Ar fi avut parlamentul lor, magazinele lor cusher, etc. Și cine știe, poate unul dintre ei ar fi ajuns prim-ministru, la fel ca Iosif. Nu?

Dintre cei mai maturi evrei doar doi au intrat în Canaan. De necrezut? Se pare că în unele cazuri, atunci cînd apare o schimbare bruscă, doar nepoții au șanse să intre în noua dimensiune. Uitați-vă la noi! Mai avem 14 ani de deșert… Cel puțin! Iar după deșertul actual nu ne așteaptă Canaanul.

Fascismul din retorica lui Putin


Nu mai este o noutate că Putin minte. A mințit despre uniformele rusofonilor, despre faptul că Rusia n-are nici un amestec, despre faptul că nu există trupe ruse în Ucraina, despre faptul că rușii vor pace, etc. Dacă stau bine să mă gîndesc, cu toate că el vrea să semene cu Stalin, nu prea aduce cu tătucu, ci cu unul dintre personajele basmului românesc: cu Gerilă! Minte de îngheață apele. Dacă n-ar fi așa de tragic, mai că-ți vine să rîzi…

Mă tot uitam pe net, motivat de retorica lui Putin, a ministrului lui de externe (ăsta cu cine vrea să semene?) și a aparatului lui de propagandă referitor la fasciștii din Ucraina. Am văzut babuște nevricoase cu fanioane rusești manifestînd cu sîrg și cu gură mare împotriva fascismului ucrainean. O fi, nu contest. Dar mă tot întreb cam cum erau anti-fasciștii ăștia acolo de unde provine hitlerismul sau altfel spus fascismul lui Hitler? Ceea ce m-a făcut să sap mai departe.

Peste ce dau? Peste niște poze din 1927 a liderului Partidului Comunist din Germania, Ernst Thälmann în fruntea detașamentului cel mai devotat al partidului, o Securitate pe cale de devenire dacă pune mîna pe putere:

sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Rotfrontk%C3%A4mpferbund

Ah, ce frumos se îmbina în 1927 asfaltul cu șinele de tramvai! Dar astea nu sunt  atît de importante. Ce mai vedem însă?

Vedem uniforme, vedem cisme, centuri, diagonale, chipie, bransarde, tobe, paradă cu cetățeni pe margine. Stînga cu Frontul Roșu ce saluta cu pumnul stîng ridicat la tîmplă, gata să impună dictatura proletariatului asupra fasciștilor cu care se asemăna atît de mult. Fasciștii însă nu s-au ascuns de frică.

În vechile cărți de istorie editate în România lui Dej se spunea că la alegerile ce au urmat Partidul Comunist German conta pe 3 milioane de voturi. Era inexplicabil de ce a ajuns la putere Hitler! A ajuns (și aproape nimeni nu a știut și nici nu știe acum, dar și dacă știe e prea tîrziu) pentru că Stalin a decis să scufunde Partidul Socialist. El a decis ca simpatizanții comuniști să voteze împotriva socialiștilor. Ca urmare a cîștigat Hitler. Ori dacă Stalin chiar voia să evite o confruntare cu nazismul german putea să o facă. Dar el miza pe revoluția roșie… Apoi am aflat că banii rușilor l-au sprijinit tot pe Hitler. Să nu uităm că deja mai multe companii germane construiau și testau în RSFSR avioane, tancuri, armament.

Deci N.S.D.A.P. sau partidul nazist a cîștigat alegerile, Hitler a devenit cancelar și așa mai departe. Apoi Germania atacă URSS și este înfrîntă de Aliați. Armata Roșie ocupă Berlinul. S-a zis cu nazismul. Naziștii sunt judecați, lichidați, torturați. Nu numai ei, ci cea mai mare parte a poporului german. Cine vrea să se convingă să se uite pe http://pictureshistory.blogspot.ro/2011/01/massacres-by-russian-soldiers-during.html Da, n-am uitat de crimele nemților în țările ocupate, inclusiv în URSS.

Vreau să spun doar că atunci cînd sunt în joc banii și puterea nu mai contează culoarea politică, neamul, ci altceva. În esență fascismul a fost rău, dar mă gîndesc că ar trebui să existe niște nuanțe. Nu toți cei de dreapta sunt fasciști, chiar dacă comuniștii i-au catalogat și pe socialiști ca fiind fasciști și i-au lichidat. Nu credeți? Documentați-vă! Apoi nu toți cei de stânga sunt comuniști, chiar dacă stînga, mai ales în SUA este catalogată ca fiind comunistă.

De aceea ar trebui ca Putin, ministrul său de externe, babuștile și filo-rușii să se uite prima dată în propria ogradă, să-și caute și să-și declare fasciștii acolo. În Rusia neo-fasciștii declarați serbează ziua de naștere a lui Hitler. Maltratează străinii pe stradă. Declară că-i vor lichida. Au adoptat salutul fascist. Instigă la ură, crime. Se antrenează cu arme. Susțin că holocaustul este un mit și distribuie literatură despre acest subiect. Musulmanii, evreii și imigranții sunt cel mai mare pericol pentru Rusia. Și strigă în gura mare salutînd în chip  fascist: Slavă Rusiei!!! Cam tot ce spun și fac filo-rușii sau rusofonii din Ucraina. Ciudat măi!

Și atunci cum și cînd mai poți să-l crezi pe Putin, guvernul său, media rusă? Cetățeanul rus ce are la dispoziție doar surse sovietice și ex-sovietice crede tot ce i se spune. Și mai susține și extrema dreaptă. Doar că este ciudat să fi fascist în Rusia. Dar nu imposibil! Mai rămîne doar să-ți conciliezi sentimentele naționale cu invadarea unei alte țări pe care o declari tot fascistă. Dacă stau să mă gîndesc, cineva-i nebun în toată treaba asa. Sper să nu fiu eu!

Și încă ceva, așa ca cireașa de pe tort sau crema de ciocolată de pe înghețată. Precis vă aduceți aminte de străzile cu denumirea Gheorghe Dimitrov. Dimitrov a fost conducătorul Partidului Comunist Bulgar din 1946, secretar al Federației Sindicatelor înainte de război, parlamentar înainte de Primul Război Mondial, întemnițat pentru că a votat împotriva intrării în război, condamnat la moarte în contumacie pentru că s-a opus noului guvern militar în 1923. Fugit în Rusia el devine conducătorul Internaționalei a II-a sau a Comniternului, fiind prieten cu Stalin. În 1933 pe cînd se afla în Germania este arestat și judecat pentru incendierea Reichstagului, dar este declarat nevinovat. Contribuția sa la teoria marxist-leninistă constă în teza ce susține că fascismul este dictatura celor mai reacționare elemente ale capitalismului financiar. Asta mi s-a spus din pruncie la școală.

Ei, din ce familie provine Dimitrov? Ați ghicit! Dintr-o familie protestantă. Cel puțin mama sa, Parashkeva Doseva era.

Și în final, preluînd definiția fascismului a lui Dimitrov și ceea ce face Putin, mă tot întreb cum stă treaba cu fascismul ăsta. Mai ales în Rusia.

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (3): partea goală a paharului


sursa: http://tvarheolog.com/2011/10/21/1981-12-31-revelion-1982-ziarul-scanteia/

De multe ori se pune aceiaşi întrebare: De ce sunt oamenii nostalgici după comunism? Întrebarea n-are sens pentru că oamenii nu sunt nostalgici după comunismul în sine sau doar după ce a reprezentat comunismul, ci după o perioadă din trecut a vieţii lor, ce a coincis cu regimul comunist din România. Simplist? Poate. Dar în același timp seamănă foarte tare cu basmul lui Petre Ispirescu Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.

După ce am arătat care a fost partea plină a paharului, iată acum şi o mică parte a paharului gol din perioada comunismului. Nu vreau să mă limitez doar la perioada 1980-1989, ci mă voi referi la întreaga perioada începînd cu 23 august 1944, cu toate că terorismul comunist a apărut imediat după MRSO din 1917 din Rusia. Nu vă așteptați să fiu exhaustiv…

În primul rînd comunismul în România a fost o marfă de import. Fără trupele sovietice şi fără amestecul direct al trimişilor lui Stalin în politica internă a ţării noastre comunismul nu ar fi avut nici o şansă. La nivelul omului de rînd comunismul s-a manifestat violent impunînd principii, legi şi obiceiuri ce erau străine nu numai românilor, ci în general fiinţei umane. Confiscarea pămînturilor, a magazinelor, a caselor, în general a bunurilor de producţie (din mediu rural cum ar fi animale de tracţiune, vaci, maşini agricole – batoze, semănători, secerători, tractoare, etc.  şi din oraşe mașini și utilaje, toate intreprinderile) eliminarea totală din armată, poliţie, justiţie, învăţămînt, din viaţa culturală a aşa-numitelor elemente burgheze sau duşmănoase față de dictatura proletariatului, a dus la apariţia oportuniştilor, a trădătorilor de tot felul.

Denunţurile, arestările, interogatoriile şi condamnările pe baza unor legi ilogice şi inumane au transformat ţara într-o imensă închisoare ce avea în final aproape 22 de milioane de suflete. Grănicerii nu mai apărat frontierele de invadatori, ci de cei ce voiau să fugă din societatea socialistă multilateral dezvoltată ce-şi dorea construirea socialismului la oraşe şi sate şi dorea, conform documentelor progratatice ale PCR şi a cuvîntărilor lui Nicolae Ceauşescu să înainteze spre visul de aur al întregii omeniri, comunismul (sic!).

Dar consolidarea acestui tip de societate s-a făcut cu forţa, programat, fără să se ştie totuşi prea bine care va fi pasul următor. Trecuse deja perioada în care ştiam cu toţii că în urma hotărîrilor Biroului Politic al PCUS din URSS, URSS va ajunge din urmă statele capitaliste avansate şi le va depăşi. Urma conform programului naţional român să depunem eforturi ca România să depăşească înapoierea industrială şi să progreseze. S-au făcut eforturi, împrumuturi la bănci străine şi s-au achiziţionat tot ce trebuia. Rămînea de pus în practică programul partidului.

Dar între timp Ceauşescu a făcut o vizită de lucru în China, Kampuchia şi Corea de Nord. Inspirat de modelul comunismului oriental el a dat frîu liber cultului personalităţii, cu toate că anterior a admis că se făcuseră şi greşeli pe vremea lui Dej. În conducerea ţării este implicată Elena Ceauşescu. Controlul absolut devine un imperativ şi în acest context, speriat de datoriile acumulate se decide limitarea fondului de dezvoltare şi a celui de consum. Obiectivul principal a fost plata înainte de termen a datoriilor, cu toate că o altă țară socialistă, Ungaria, avea o datorie mai mare pe cap de locuitor şi în loc să recurgă la măsuri de austeritate, a liberalizat societatea în ciuda prezenţei trupelor ruse.

Pe plan intern măsurile luate s-au concretizat în: exporturi masive de materiale şi materii prime, ridicarea preţurilor pe piaţa internă și limitarea importurilor. Efectele s-au văzut imediat în necesitatea de a produce în ţară tot ce se importa (de cele mai multe ori la o calitate mai slabă), scăderea calităţii produselor datorită sistării retehnologizării. Ca urmare produsele româneşti s-au învechit, şi-au pierdut din fiabilitate şi nu mai puteau concura cu cele de pe piaţa externă. Autoturismele româneşti, camioanele, autobuzele se puteau vinde aproape numai în lumea a III-a în sistem barter sau la preţ de dumping.

Cu toate că producţia agricolă se diminua, se raportau producţii record. Era la modă să se obţină 10000 kg de grîu la hectar. Doar că niciunde nu se obţinea atîta. Ca urmare exista discrepanţa dintre adevărul din teren şi minciuna propagandei de partid ce domina statul socialist. Iată de ce toată lumea avea de lucru, dar produsele erau demodate, cu toate că se producea tot ce trebuie magazinele erau goale, cu toată producţia record pîinea, uleiul, zahărul, laptele, untul, carnea, ouăle, curentul, benzina erau raţionalizate. Cu cît ne apropiam mai mult de comunism, cu atît situaţia era tot mai grea, în ciuda celor prorocite de ideologii partidului şi de teoreticienii clasici ai sistemului marxist-leninist.

Omul de rînd cît și activistul de partid putea vedea că sistemul capitalist nu intrase în colapsul prorocit de teoreticienii comuniști, ba din contră Germania învinsă după un război mondial era țara spre care se scurgeau cetățenii români de origine germană, ce preferau să o ia de la zero acolo, decît să continue să trăiască în România, cu toate că mulți dintre ei aveau o stare materială satisfăcătoare.

În ciuda succeselor trîmbițate în media regimul nu putea accepta că după 40 de ani de socialist era nu mai bine, ci mai rău, cu toate că generaţiile de pionieri, utecişti şi actuali comunişti erau acei oameni de tip nou în care partidul a investit atîta și care trebuiau să facă trecerea la comunism.

Viața omului de rînd se desfășura anost între serviciu și locuință cu mari pauze de stat la cozi interminabile pentru cele mai banale lucruri: la lapte dimineața de la ora 4 sau 5, la hîrtie igienică, la pui vineți de circa un kilogram, banala pîine sau cu ocazia sărbătorilor de iarnă (Crăciunul nu era pomenit) la portocale. Ajuns acasă în apartamentul de bloc unde se dădea rar căldură și lumină el putea viziona două ore de emisiuni teve în care tendința era de a arăta marile cuceriri revoluționare în două telejurnale ce puteau ocupa tot timpul de emisie dacă Ceaușescu era într-o vizită de lucru prin țară sau în străinătate. Filmele erau căsăpite de cenzura ce schimba pînă și titlurile pentru a nu se plăti pentru difuzare. Cel mai longeviv și anacronic serial a fost Dallas ce în final a fost eliminat de pe ecrane. Cinematografele aveau tot mai rar filme bune. Ecranele teve erau invadate de Daciada, o competiție fără sfîrșit în domeniul artei și a sportului.

Totuși apăruseră fisuri: antene parabolice pe blocuri alături de lozincile oficiale, tunere video cu casete din Occident și posturile TV străine Budapesta, Belgrad, Novi-Sad, unde se putea vedea altceva decît la programele cenzurate. Adevărul nu putea fi cenzurat. Diferența între munca depusă și salarul primit, dar și imposibilitatea de a cheltui cu folos banii a dus la frustrări ce erau accentuate de turiștii străini, de rudele din străinătate și de eventualele excursii la care se putea încă participa.

La cererea partidului totul era indigenizat, de la strungurile enorme pentru capete barelor de foraj, la guma de mestecat și jeansi. Diferea doar… calitatea. Statul socialist impunea prețurile în piețe, deținea monopolul producției, al importului și exportului și nu puteai cumpăra nimic în rate în afară de apartament și mașină, după care așteptai circa 3 ani. Cu benzina, căldura și curentul raționalizate orizontul omului se reducea la propria-i familie, politica PCR oprindu-se la ușa proprietății. Astfel în România socialistă s-a ajuns la o dihotomie privat-social cetățeanul trăind neoficial în schizofrenie: oficial el era comunist, dar în privat trăia ca un burghez.

Politizarea şi ceauşizarea vieţii a avut rezultate previzibile: tot mai mulţi indivizi au fost puşi în posturi în care îşi mascau incompetenţa cu obedienţa faţă de partid şi de familia Ceauşescu. Aceast stare de fapt a dus în 1989, după punerea în practică a politicii de perestroika şi glasnost din URSS, a primăverii de la Praga, refugierii masive cu trenurile a cetăţenilor est-germani în vest şi a căderii zidului Berlinului la un sentiment de aşteptare, de premoniţie cu privire la o schimbare majoră şi în România.

Refuzul lui Ceauşescu de a schimba ceva, cu toate că datoria externă fusese deja plătită, refuzul său de a renunţa la funcţia de secretar general al PCR la congresul al XIII-lea în noiembrie 1989 a pus capac aşteptării pentru mai bine a unui popor deja obosit şi malnutrit ce nu mai avea nimic de pierdut dacă murea sau continua experimentul comunist. În acest context s-au declanşat evenimentele din decembrie 1989.

Atunci partea goală a paharului a depășit partea plină a paharului care era doar amintiri despre o perioadă mai bună și despre care se povestea salivînd. Cu toții știm ce a urmat.

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (1)


Comunismul a fost contestat în țara noastră, dar acum mulți români regretă că nu mai trăiesc în comunism.

În primul rînd cîteva precizări de natură să clarifice unele amănunte deseori ignorate de nostalgici.

Foarte puțini români care regretă că nu mai trăiesc azi sub conducerea partidului comunist nu știu cum a ajuns comunismul la putere în România, cu atît mai puțin în Rusia sau în alte țări, nici nu cunosc scrierile teoreticienilor comunismului, Karl Marx și Friedrich Engels. Ei nu l-au citit nici pe V.I. Lenin și I.V. Stalin. Tot aici mai trebuie precizat că există foarte puțini români în viață ce au prins și perioada dinainte de venirea comuniștilor la putere ulterior datei de 23 august 1944. La aceasta se adaugă cei care au prins doar perioada bună a comunismului, între 1963-1980 și fac abstracție de perioada 1980-1989 cînd România se afunda tot mai tare în lipsuri de tot felul, în plină dictatură a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Ca urmare ei privesc doar la partea plină a paharului și o ignoră pe cea goală. Dac-ar fi așa de simplu… Continuă lectura

În loc de proteste: întrebări despre libertate, muncă, democraţie şi Dumnezeu


Probabil există destui gîndirişti care ar afirma că în limitele raiului Adam şi Eva, şi deci şi ei, s-au simţit închişi, limitaţi, lipsiţi de libertate. Nu tu descoperirea eului, nu tu experienţe negative cu care să dea buzna în zona interzisă, nu tu pic de dezmăţ. Cu toate astea, dacă stau să mă gîndesc mai bine, în rai exista doar o singură interdicţie. Culmea! Unde aţi mai pomenit în întreaga istorie o societate omenească să aibă 1, una bucată interdicţie?  Ei, o fi legea lui Dumnezeu exprimată pozitiv în două, chiar într-o poruncă, dar, dacă ne uităm la metodologia punerii în practică, vom vedea că firma de avocaţi Moise & co, şi după ea Pavel & co, au cam exagerat.

Şi o dată interdicţia călcată, cei doi au fost blestemaţi să muncească. Va să zică de ce? Acuma erau liberi şi blestemaţi, puteau munci după puterile lor pentru a realiza ceea ce şi-au dorit: să fie ca Dumnezeu. Chiar aşa? Mă întreb cine a pus la ieşirea din rai lozinca „Arbeit macht frei”? Spre deosebire de nazişti unde lozinca se citea intrînd, de data asta ea se citea ieşind.

După ce şi-a dat puţin cu pumnii în cap ca să se orienteze, cuplul generic s-a pus pe treabă. Curînd rezultatul libertăţii se va vedea tot în domeniul pumnilor lui Cain şi Lameh. Unii se credeau mai liberi decît alţii. Vom vedea că istoria se repetă.

Omul a vrut să fie mai liber şi i-a pus pe alţii să muncească în locul său. Pur şi simplu nu era satisfăcut cu animalele care nu puteau face decît munci brute. Adică era putere, dar nu era creier, fineţe, comunicarea era de tipul hăis-cea, şi întreţinerea o făcea tot el. Aşa că a inventat robii sau sclavii. Omul stăpîn era într-un fel dumnezeul sclavului, acel om ce devenise animal sau mai rău, obiect.

Apoi, omul a inventat maşina. Dar maşina nu lucra singură şi s-a ajuns la alte complicaţii. Acum unii se întreabă dacă nu cumva omul a devenit sclavul maşinii… 

Sclavii s-au săturat de multe ori să muncească pentru diverşi faraoni de pe Nil sau de aiurea, aşa că au decis să schimbe ordinea firească şi să devedească lumii că puterea sunt ei. Peste veacuri unul mai cu moţ ce se credea soarele de pe cer, va exprima acest adevăr încapsulînd tot poporul şi toată ţara în augusta sa persoană spunînd „L’etat c’est moi!” Peste cîteva secole această afirmaţie a fost tradusă şi în limba română: „Cinei harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gîndeşte…” ce contrasta cu lozinca de inspiraţie fesenistă: „Noi (adică ei) muncim, nu gîndim!” Ca la noi, la nima!!!

Grecii au inventat un concept nou, democraţia, pe care chiar l-au pus în aplicare, evident nu pentru foarte mult timp. Dar microbul a prins. Puterea celor mulţi a dus la răscoale, revoluţii şi iar revoluţii. Pînă şi musulmanii care sunt adepţii supunerii necondiţionate s-au dedat la fel de fel…

În secolul XIX cîţiva mai deştepţi, susţinători ai celor ce îi voiau ca Adam şi Eva să fie eliberaţi din paradis au tras concluzia că „Munca l-a făcut pe om”, insinuînd că în lipsa lui Dumnezeu, maimuţa s-a apucat de joacă şi uite aşa a creat un obiect, procesul denumindu-se „muncă”, ce s-a desfăşurat conform unei „gîndiri” ce a dus la apariţia unei „conştiinţe”. În urma acestui proces teribil de şi traumatic, extenuant al creaţiei, biata maimuţică şi-a pierdut (chipurile!) …coada, cîştigînd cîţiva cromozomi, mersul biped şi un creier ceva mai mare. Maimuţa s-a eliberat. Vorba vine, de cine? De maimuţoi, de tigru, de bursa bananelor, de şarpe sau de evoluţia speciilor?

Cum te putea elibera munca, cînd ea a apărut în urma alungării din paradis? Păi munca te poate elibera de sărăcie, îţi poate da o anumită libertate economică, dacă munceşti ai cu ce să trăieşti şi poţi studia, călători, poţi schimba banii obţinuţi în ceva ce îţi lipseşte, te poţi „distra”. Uneori cu banii îţi poţi cumpăra sau menţine libertatea, dacă nu toată, cel puţin parţial, plătind tribut ungurilor, turcilor, polonezilor, ruşilor, nemţilor, femeiului, uniunii europene şi aşa mai departe.  

„Arbeit macht frei” a fost unul dintre sloganurile de marcă ale nazismului concentraţional. Intrai pe poarta lagărului şi temerile ţi se potoleau cînd dădeai de lozincă: dacă munca te face liber, atunci vei munci cu sîrg pentru că există doar o cale pentru recîştigarea libertăţii. Să nu uităm însă că de cele mai multe ori eliberarea venea atunci după ce sufletul îţi părăsea trupul evaporîndu-se în văzduh prin coşul crematoriului. Pentru cei din afara lagărului a fi loial partidului şi conducătorului unic devenea o garanţie (e drept destul de relativă) pentru asigurarea unei libertăţi restrînse în cadrul sistemului.

De partea cealaltă a extremei politice trudeai pe ogoare sau în uzine pentru o viaţă mizeră sau dacă nu îţi convenea plecai (dacă mai apucai) în Gulag la munca silnică din care te eliberai după mulţi ani dacă regimul avea impresia că erai recuperat şi meritai să fi liber, adică liber în acea nelibertate liber consimţită. Bineînţeles, dacă nu sfărşeai îngheţat pe undeva. Libertatea proletariatului se definea în detrimentul burgheziei şi aristocraţiei, a duşmanului de clasă şi transforma întreaga ţară într-o închisoare în care gratiile erau puse la graniţe.

Ambele societăţi au avut mase de oameni care au acceptat întregul sistem susţinîndu-l cu preţul libertăţii sau chiar al vieţii. Milioane de oameni au murit luptînd pentru libertate sau au căzut victime acestui conflict. Omenirea a traversat o perioadă traumatică căutînd să definească şi să impună bunul cel mai de preţ după umanitatea în sine: libertatea. Pentru că în esenţă despre asta este vorba cînd vrem să fim fericiţi. A fi liber înseamnă a fi fericit şi a fi fericit înseamnă a fi liber.

De fiecare parte a extremelor baricadei politice exista un concept al libertăţii şi a lipsei acesteia, insistîndu-se pe libertatea grupului şi limitarea liberăţii individului. În scurt timp a devenit clar pentru cine voia să vadă că ideologia marca strict limitele libertăţii definind adevărul, nu invers. Astfel că aşa cum era de aşteptat, cele două ideologii au intrat în conflict direct. Atît fascismul, cît şi comunismul susţineau un paradox: puteai să fi liber fără să te bucuri de libertate, sau să fi închis şi fericit.

Pentru a ajunge însă la libertatea individuală şi la a-ţi face cheful sau damblaua fără a aduce atingeri libertăţii altui individ trebuie să existe nişte limite valabile pentru toţi indivizii. Nu poate să îţi vină cheful să vînezi unde vrei tu, ce vrei tu şi cu ce armă vrei tu, pentru că s-ar putea ajunge la unele exagerări. Unii ar vîna o sută de iepuri cu toate că pot mînca doar unul sau ar pescui cu curent electric sau cu dinamită cînd oarece semeni de-ai lor ar vrea doar să facă o baie bună în aceiaşi apă, în acelaşi loc şi timp.  Ca urmare, este de preferat ca limitele libertăţii să fie bine definite pentru a nu-i afecta pe cei care nu vor să fie la fel de liberi sau de fericiţi ca mine sau ca tine. Dar şi aici mai este de discutat pentru că putem să fim de acord cu principiile, dar unii să le cadă victimă din exces de zel, prostie sau pur şi simplu datorită ambiţiei altora. Alţii preferă ca limitele libertăţii lor să fie cît mai larg definite, avînd ei înşişi grijă să nu le depăşească şi să trăiască în bună înţelegere cu aproapele şi implicit şi cu Dumnezeu. Asta ca să nu credeţi că l-am exclus din ecuaţie.

Dar cum se poziţionează homo religiosis în această afacere? Păi, pe vremea lui Hitler, unii i-au comunicat că nu el defineşte libertatea conaţionalilor săi, cu atît mai puţin limitele adevărului. Alţii l-au confundat pe Hitler cu Dumnezeu. Parcă totuşi Dumnezeu n-are mustaţă… Timpul, acest ceva ce nu există, dar de care ne lovim toţi, a demonstrat încă o dată că Hitler et co nu au avut dreptate. Mai greu a fost cu comunismul (de fapt încă e greu cu comunismul, acest demon cameleonic) pentru că şi-a însuşit (în mare parte ca şi nazismul, o altă religie seculară) elemente specifice creştinismului pe care le-a personalizat şi le-a globalizat aidoma unei religii universale.

În cele din urmă, cel puţin practic, timpul i-a venit de hac şi comunismului. Lenin e tot în Piaţa Roşie, Stalin nu se mai întoarce, Mao se uită la noi doar din tablouri şi fotografii. Nu-l mai amintim pe Ceauşescu sau pe Pol Pot. Pentru că a vrut să fie şi duşmanul de moarte al creştinismului (o religie universală – spre deosebire de nazism sau fascism, ce propagau antisemitismul, perceput în general ca fiind o formă de rasism), comunismul a rămas în conştiinţa multora ca o ideologie umanistă, pozitivă, aplicată prost; s-a inoculat ideea că, în alte condiţii, cu alţi conducători, comunismul ar fi viabil şi ar genera fericirea mult visată în care fiecare va munci după posibilităţi şi va fi recompensat după nevoi.

Cît despre creştinism, cînd el este confundat tot cu o ideologie în care trebuie să te supui liderului unic şi să împlineşti în mod obligatoriu toată legea scrisă, nescrisă sau închipuită, nu e de mirare că începi să te întrebi dacă nu cumva pe frontispiciul bisericilor nu citeşti (cel puţin printre litere) acelaşi slogan ne-eliberator „Arbeit macht frei”! Asta în cazul în care nu ţi se spune clar şi răspicat acest lucru. N-am înţeles de ce se întorc unii la lege după ce Isus Cristos a venit să le ofere libertatea. Oare de ce s-a ţinut conciliul de la Ierusalim referitor la libertatea neamurilor? Cu toate acestea după sute de ani de creştinism multe din practicile creştine s-au întors la iudaism. Cu atît mai ciudat cu cît Templul şi preoţii iudei au dispărut. Mare semn de întrebare.

În fine trăgînd o linie peste eforturile omului de a-şi asigura libertatea şi fericirea în eterna sa căutare a adevărului, nu pot uita dezamăgirea lui Martin Luther, călugăr augustinian autosechestrat în mănăstire, predînd cursuri de Scriptură. După ani de frustrări şi dezamăgiri pentru că nu ajungea la neprihănirea lui Dumnezeu, a ajuns în cele din urmă la Romani, ceea ce a declanşat criza: nu poţi să fi mîntuit prin propriile tale eforturi. Are Sola fide, sola graţia şi sola scriptura vreo legătură cu „Arbeit macht frei”?

Democraţia actuală din România însă e una ciudată: vrem politicieni cinstiţi într-un sistem necinstit. Vrem muncă, dar fără putere. Poate că cei ce muncesc ar trebui să treacă mai des pe la cabina de votare, să demonstreze că nu banul, berea sau micul îi schimbă concepţia despre libertate, fericire şi muncă. Şi ar fi cazul ca biserica, indiferent care ar fi aceasta, să se trezească pentru a nu fi măturată de pe scena istoriei aşa cum s-a întîmplat atunci cînd nu a luat poziţie. Cîrdăşia bisericii cu banul, cu puterea şi cu abuzul nu poate previni surpriza limitării sau chiar desfiinţării ei. Moda construirii de catedrale, chiar de ar fi pentru mîntuirea neamului, ar trebui să ia sfîrşit. De la ce să fie mîntuit neamul acesta decît de la necredinţă, sărăcie, corupţie, sete de putere, dezmăţ, minciună şi ura faţă de aproapele. În viitor oare ar fi o surpriză ca cei ce stau la cozi la moaşte să rupă din cărămizile bisericilor pentru a le arunca împotriva unui dumnezeu care nu este Dumnezeul care mîntuie de toate aceste racile?

Interviu cu Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului 4 februarie 2002 (2)


Întrebare: Apariţia Bisericii Greco-Catolice în Transilvania a dus în primă fază (1701-1759) la ideea greşită cum că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a dispărut. Dar pe de altă parte şi dispariţia Bisericii Greco-Catolice în 1948 cât şi re-apariţia sa în 1989 au constituit evenimente controversate.

Cum comentează Înalt Prea Sfinţia Voastră aceste evenimente oarecum similare, dar totuşi atât de diferite?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: În această privinţă factorul politic a fost în mod evident cel determinant. Adică se urmărea într-un fel dispariţia Bisericii Ortodoxe Române de către oamenii politici care dominau în acel timp. Din acest punct de vedere, prin faptul că Biserica Ortodoxă a avut un caracter naţional a determinat consecinţe care nu totdeauna au fost pozitive. Biserica nu poate fi a unei naţiuni, Biserica e universală. Totuşi întrucât tendinţa era de a-i asimila pe români, ca şi în alte părţi ale Europei, Biserica şi-a asumat într-un fel rolul de apărare a identităţii şi specificului propriu. Şi dintrodată Biserica universală a devenit o Biserică naţională care trebuia să apere interesele naţiunii proprii. S-a exagerat în această privinţă şi nu numai în România. Aceleaşi situaţii au fost cunoscute în alte ţări, mai ales răsăritene, unde n-a mai existat un imperiu unic cum a existat în apus Imperiul roman, care a impus o anumită uniformitate în toate ţările care au împărtăşit creştinismul apusean. Astfel până când a apărut protestantismul în veacul al XV-XVI-lea, totuşi s-a păstrat un fel de unitate. În Răsărit n-a existat un singur imperiu, s-au creat mai multe state, care au devenit într-un fel state naţionale: Grecia, Rusia sau Ucraina, Serbia, Bulgaria, inclusiv România. Şi atunci factorul acesta politic a creat dificultăţi şi austriecilor şi maghiarilor care erau, să zicem aşa, conducătorii politici ai acestor zone în care locuiau românii. Şi atunci tendinţa şi a ungurilor, a maghiarilor, şi a habsburgilor a fost aceea de a-i asimila pe români. De aceea  apartenenţa la o Biserică naţională, se păstra într-un fel identitatea şi politică şi naţională a naţiunii române. Atunci când habsburgii au depus stăruinţe ca să îşi impună stăpânirea lor asupra Ardealului, a Transilvaniei, a existat această tendinţă de a reuşi în direcţia politică respectivă atrăgându-i pe români la catolicism. Ungurii au căutat să-i atragă la protestantism. Însă s-a întâmplat un lucru să zic aşa, cu totul neobişnuit: românii au fost suficient de realişti ca să-şi dea seama de primejdia asimilării lor. Se ştie că existau recunoscute în Ardeal, doar câteva naţiuni admise oficial. Românii nu făceau parte din naţiunile zise “recepte” sau admise. Şi atuncea promisiunile făcute de habsburgi prin intermediul Bisericii catolice au fost foarte inteligent, folosite de români în sensul că românii şi-au dat seama că-şi pot păstra identitatea lor naţională acceptând o unire cu Roma, cu acea Romă care dealtfel stătea la originea naţiunii române. Pentru că România şi românii au apărut din îmbinarea romanilor care au cucerit Dacia cu localnicii de aici. Roma era considerată, să zicem aşa, mama naţiunii române. Şi atuncea a fost, dacă aş putea zice, un joc politic foarte inteligent al românilor din acea vreme acceptând unirea cu Roma pentru că în felul acesta şi-au putut păstra identitatea lor naţională. Biserica Greco-Catolică care a rezultat din unirea cu Roma, deci cu catolicismul, a unei părţi din românii din Transilvani,a a dus la reînviorarea sentimentului identităţii românilor care proveneau din Maica Roma, cum se zicea pe vremea aceea.

Astfel Biserica Greco-Catolică a contribuit foarte mult la păstratea identităţilor românilor din Ardeal. Blajul, care a devenit centrul Bisericii Greco-Catolice din România, era considerat “mica Romă.” De ce i s-a spus “mica Romă”? Nu pentru că la Roma era Vaticanul, ci pentru că la Roma era originea, într-un fel a poporului român. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu toate celelalte evenimente din perioada aceea de timp. Aşa încât apariţia Bisericii Greco-Catolice a fost un beneficiu pentru poporul român din Transilvania. Dar repet din nou, această unire chiar dacă până la urmă a îmbrăcat aspecte să zicem creştine, bisericeşti, la origine, ea a avut o situaţie de natură politică. Dar oricum unirea cu Roma care a dus la crearea Bisericii Greco-Catolice a fost un beneficiu pentru poporul român.

Ce s-a întâmplat în 1948, când a fost desfiinţată Biserica Greco-Catolică, a fost din nou consecinţa exclusivă a unor factori politici şi anume: noi am intrat sub dominaţia sovieticilor odată cu terminarea războiului. Uniunea Sovietică a fost unul din factorii pe care puterile vestice l-au folosit pentru înfrângerea nazismului, a hitlerismului. Dar odată cu terminarea războiului, Uniunea Sovietică nu s-a mărginit la a-şi consolida situaţia ca stat, ci a existat tendinţa de extindere a dominaţiei sovietice. În ceea ce priveşte Romania, pentru sovietici Biserica Ortodoxă nu reprezenta o piedică prea mare. În schimb reprezenta o piedică catolicismul şi greco-catolicismul. De aceea una din primele măsuri pe care Uniunea Sovietică le-a luat pe plan politic-religios să zicem bisericesc, a fost anularea Concordatului cu Vaticanul, care tratat s-a încheiat cred în 1928 sau 1929. Numai că acest tratat reprezenta o piedică pentru dominaţia comunistă şi sovietică în România. Şi atunci prima măsură pe care au luat-o sovieticii impunând-o desigur autorităţilor româneşti a fost anularea Concordatului cu Vaticanul. Anularea acestui Concordat însemna aproape anularea catolicismului şi greco-catolicismului, scoaterea în afara legalităţii. Sigur încheierea Concordatului cu Roma în 1928-29, a fost şi aceasta un act politic. Dar Vaticanul nu urmărea scopuri exclusiv politice. El susţinea, cum era normal, Biserica Catolică şi inclusiv Biserica Greco-Catolică. Or Uniunea Sovietică a impus anularea Concordatului. Şi imediat după aceea a urmat desifinţarea Bisericii Greco-Catolice, cum au făcut-o sovieticii şi în Ucraina. În Ucraina însă au fost alte condiţiile politice şi anume, atunci când armatele naziste au înaintat spre Uniunea Sovietică, prima zonă pe care au ocupat-o a fost Ucraina. În Ucraina existau ca majoritari greco-catolicii. Acolo s-a făcut unirea cu Roma a unei părţi a ortodocşilor pe la o mie şase sute şi ceva. Faptul că depindeau de Roma, le dădea ucrainienilor un fel de sprijin din partea Apusului. Iar atunci când trupele naziste au intrat in Uniunea Sovietică, pentru că Ucraina era înglobată în Uniunea Sovietică, oamenii de acolo, în special greco-catolicii i-au privit pe nazişti ca pe nişte eliberatori. Astfel a creat o tensiune între ucrainieni şi ruşi. Şi sigur, atunci când Uniunea Sovietică a reocupat Ucraina şi şi-a redobândit puterea odată cu terminarea războiului, Uniunea Sovietică a desfiinţat pe greco-catolici. La noi Concordatul a fost considerat de comunişti un fel de imixtiune a Occidentului în România comunistă. Şi atunci a fost anulat Concordatul. N-au desfiinţat Biserica Romano-Catolică pentru că n-au putut să facă aceasta. Ar fi însemnat pe plan politic o greşeală care punea Uniunea Sovietică în contradicţie şi în conflict cu foarte multe ţări apusene catolice: Italia, Franţa şi alte state apusene. Dacă s-ar fi desfiinţat Biserica Romano-Catolică ar fi existat foarte multe reacţii pe plan politic. Dar desfiinţarea Biserica Greco-Catolică s-a putut face uşor spunându-se românilor: “n-aveţi de ce să vă opuneţi la desfiinţarea greco-catolicilor pentru că greco-catolicismul la voi l-a introdus puterea habsburgică, o putere străină cu care voi românii nu aveaţi nimic de-a face. Pe deasupra interesul habsburgilor între altele, a fost şi acela de a vă diviza. Iată acuma puteţi să vă reunificaţi. Toţi românii puteţi să aparţineţi Bisericii Ortodoxe. Deci desfiinţăm greco-catolicismul.” De aceea ceea ce s-a făcut în 1948 a avut un caracter, exclusiv politic, şi era normal ca odată cu căderea comunismului să se redea libertate şi legalitate Bisericii Greco-Catolice.

4.    Întrebare: În ceea ce priveşte dogma şi practica există anumite diferenţe dar şi unele puncte comune între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică din Romania, care provin pe de o parte din tradiţia Bizantină comună iar pe de altă parte din cea Catolică. De asemenea geneza Bisericii Greco-Catolice în secolul al XVIII-lea a fost o sursă de tensiuni în Transilvania.

Ce crede Înalt Prea Sfinţia Voastră că ar trebui întreprins pentru ca trecutul să nu mai fie o sursă de dezbinare, ci una de unitate şi comuniune?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică există deosebiri, dar atunci când a fost înfiţată Biserica Greco-Catolică în Romania s-a încheiat un fel de convenţie, ca “toată legea să rămână pe loc” prin lege înţelegându-se partea dogmatică, dar mai ales partea dacă o putem numi aşa, liturgică. Aceasta s-a întâmplat peste tot unde s-au creat Biserici greco-catolice. N-a fost o trecere completă la catolicism. Din punctul acesta de vedere catolicii au fost destul de diplomaţi, n-au impus absolut totul acelor ortodocşi care au acceptat unirea cu Roma. În felul acesta s-a şi ajuns la denumirea de Biserică Greco-Catolică, adică pentru a lăsa impresia celor ce s-au unit cu Roma că nu le este anulată toată tradiţia Răsăriteană. A fost cred o modalitate din partea Romei catolice de a atrage o parte din ortodocşi, o modalitate foarte inteligentă. Din cauza aceasta, cu unele mici excepţii determinate tot de factori politici, s-a ajuns la tensiuni între românii ortodocşi şi românii greco-catolici, create nu de ortodocşii români sau de greco-catolicii români, ci tot de factorii politici. Dar între oameni, între credincioşii celor două Biserici relaţiile au fost foarte bune, de frăţietate. Ca să dau numai un exemplu pentru că e greu altcum de înţeles despre ce vreau eu să spun. Dacă într-o localitate, într-un sat românesc din Ardeal exista o comunitate greco-catolică şi una ortodoxă, când preotul greco-catolic era plecat din localitate îl înlocuia preotul ortodox, şi invers. Sigur că lucrurile n-au rămas aşa de-alungul vremii şi mai ales după imixtiunea factorului politic. Disensiunile au început să devină mai virulente, dar tot aşa ca să dau un exemplu, în 1918 în preajma unirii românilor, în preajma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, mitropolia de la Blaj greco-catolică a rămas fără mitropolit. A murit şi mitropolitul de la Sibiu, iar românii au zis: deacuma avem un prilej ca să înlăturăm toate disensiunile dintre noi, şi alegem aceeaşi persoană ca mitropolit la Blaj şi aceeaşi persoană la Sibiu. Era vorba atunci de un mitropolit, care a ajuns el mitropolit la Blaj, un foarte mare teolog greco-catolic, Vasile Suciu. Şi fiind teolog, că asta e misiunea teologilor, de a teoretiza, a zis: “eu nu pot să accept să fiu ales episcop la Sibiu decât dacă îmi dă voie Vaticanul.” Şi Vaticanul nu i-a dat voie. Era normal. Asta pentru că el era teolog şi apropo de asta, fac o mică digresiune. A fost odată la Bucureşti Patriarhul Atenagoras de la Constantinopol, unul din marii patriarhi, cel care a determinat o anumită împăcare între ortodocşi şi catolici anulând chiar decretul de despărţire a celor două Biserici de la 1054, când s-a creat Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Şi fiind la Bucureşti Patrirhul Atenagoras sigur a fost găzduit la patriarhia Română şi într-o zi l-am găsit singur pe un culoar şi am crezut că e bine să îi ţin de urât ca să zic aşa, şi am început să vorbesc cu el. Printre altele s-a ajuns la disensiunile dintre apuseni şi răsăriteni, dintre catolici şi ortodocşi. Şi spunea el: “treaba asta cu cele două Biserici e opera teologilor. Ei au despărţit Bisericile. Dacă ar fi după mine aş proceda cum s-a procedat în vechime, când s-a tradus Biblia din evreieşte în greceşte şi s-a creat acea Septuagintă. Aş aduna teologi ortodocşi şi catolici într-o insulă şi le-aş spune: uitaţi-vă, aveţi aici mâncare, hrană, tot ce vă trebuie pentru o lună. Într-o lună discutaţi între voi şi ajungeţi la o înţelegere. Dacă nu ajungeţi la înţelegere, altceva nu ve-ţi primi şi ve-ţi muri aicea de foame, de inaniţie.” Şi cred că acelaşi lucru, să zicem, l-au creat de-alungul vremii tot teologii, determinând nişte tensiuni între unii şi alţii foarte mari.

Sigur că e puţin exagerată caracterizarea astfel a deosebirilor pe plan bisericesc, dar ceva adevăr e totuşi într-asta. Teologii au dus la marile disensiuni care au influenţat în rău şi pe catolicii propriu-zişi şi pe greco-catolici.

Atunci când s-a ţinut renumitul Conciliu II Vatican, de-alungul şedinţelor, au luat cuvântul mulţi greco-catolici, în special din Orientul Mijlociu, din Siria, din Liban, din Egipt care protestau împotriva tendinţei de latinizare a greco-catolicilor de către Roma. De exemplu la un moment dat unul dintre greco-catolicii cu denumire de patriarh, mi se pare de la Antiohia, a fost făcut de Roma cardinal. El a spus eu n-am nevoie de distincţia de cardinal, eu sunt patriarh. Deci au existat astfel de tensiuni create şi într-o parte şi în alta, zic eu de teologi, de cei care teoretizează credinţa pentru că credincioşii propriu-zişi trăiau pretutindeni în relaţii foarte bune unii cu alţii. Dar factorul politic ne-a învrăjbit până am ajuns la ceea ce se vorbeşte astăzi că ar exista şi există ca atare, disensiuni între cele două Biserici ortodoxă şi greco-catolică.

5.    Întrebare: Există unele lucrări polemice de Istoria Bisericii care prezintă istoria într-un mod partizan. De asemenea au existat unele lucrări polemice care au apelat mai degrabă la diferenţe de dogmă şi practică decât la asemănări pentru a demonstra superioritatea Bisericii Ortodoxe Române sau a Bisericii Greco-Catolice.

Cum crede Înalt Prea Sfinţia Voastră că aceste tensiuni între dogmă şi practică percepute ‘la celălalt’ vor putea fi atenuate sau rezolvate în viitor?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Aceste tensiuni, repet ce spuneam puţin mai ‘nainte, au fost determinate de factorii politici. O bună parte din tensiunile acestea în ceea ce priveşte mai ales Biserica Ortodoxă decurg din caracterul sau din concepţia răsăriteană, ortodoxă că Biserica Ortodoxă din fiecare ţară este o biserică naţională. Şi atunci s-a imprimat în conştiinţa teologilor şi a ortodocşilor români ideea că Biserica Ortodoxă este cea care salvează naţiunea şi specificul naţional. Şi atuncea tot ce nu e ortodox e de natură să atenteze la conservarea specificului naţional românesc. Dar modul acesta de a înţelege lucrurile nu este creştinesc, e exclusiv politic şi e păcat că factorul politic şi în această privinţa a fost cel care a dominat. Noi astăzi bunăoară încercăm ca ortodocşi apropierea de romano-catolici şi se spune, şi cred că pe bună dreptate, că nu există diferenţe esenţiale. Actualul papă face şi o comparaţie care mi se pare extrem de sugestivă: Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică sunt ca un plămân. De fapt omul are două porţiuni ai unui singur plămân. Aşa-i şi în cazul acesta: ca să respiri în mod normal, trebuie să respiri şi prin Biserica Catolică şi prin Biserica Ortodoxă, că sunt două Biserici surori. Sigur că diferenţele sunt mai mari în ceea ce priveşte protestantismul, dar şi aceasta este o problemă care ţine mai mult de factorul politic decât decât de cel religios. Pentru că apariţia protestantismului prin Luther, prin Calvin, are la bază nişte factori pur politici. Sigur că problema necesită nişte explicaţii mai nuanţate, dar în ultimă analiză Biserica şi creştinismul sunt unice, nu sunt de mai multe feluri. Din păcate factorul politic a dus la diferenţe care au determinat şi implicarea dogmelor şi a ritualului în aceeaşi măsură. Pentru că mă refer mai ales la catolici şi la ortodocşi, bunăoară, ce ne separă pe noi unii de alţii? Sunt considerate patru mari puncte deosebitoare: primatul papal, adică conducerea Bisericii de către papă, de către Roma, filioque, azimile adică folosirea pâinii nedospite la cuminecătură şi purgatoriul. Dar ce diferenţe sunt acestea? Din punct de vedere creştin nu contează. Singura care prezintă oarecare dificultăţi e primatul Romei, dar şi acesta reprezintă un factor politic, exclusiv politic. Adică Roma, în condiţiile specifice Apusului şi-a exercitat puterea din toate punctele de vedere. Ulterior Răsăritul a creat a doua Romă, Bizanţul. Şi atuncea între aceste două Rome a apărut şi a treia Romă, dar ce au toate acestea cu creştinismul, cu Hristos? N-au nimic de-a face una cu alta. De aceea cred că toată problematica aceasta are la bază exclusiv condiţionări de ordin politic, care odată şi odată va trebui să le înlăturăm.

6.   Întrebare: Au existat unele momente istorice în viaţa poporului român din Transilvania (Supplex Libbellus Valachorum, rezistenţa pentru apărarea neamului împotriva politicii şovine ungare de la 1848, şi din timpul dualismului, Marea Unire de la 1918, ocupaţia hortystă a Ardealului) în care Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică au conlucrat destul de eficient, atât pe plan spiritual cât şi pe cel politic.

Am putea spera într-o viitoare conlucrare între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică având în vedere situaţia în care se află acum România? Pe ce credeţi că s-ar putea baza această conlucrare având în vedere tensiunile existente în prezent?

Cum vede Înalt Prea Sfinţia Voastră că s-ar putea ajunge la relaţii tot mai bune în viitor între cele două Biserici şi care credeţi că sunt paşii ce ar trebui urmaţi în această direcţie?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Având în vedere motivele expuse mai înainte în legătură cu celelalte întrebări aş spune din nou: deosebirile dintre ortodocşi şi greco-catolici sunt de natură exclusiv politică. În timpul să zicem dominaţiei austro-ungare, pentru că acesta este dualismul, împreunarea tendinţelor Vienei cu cele ale Budapestei, a habsburgilor cu cele ale ungurilor, şi unii şi alţii şi-au dat seama că nu pot domina politic Ardealul sau Transilvania decât unindu-şi forţele. Şi atuncea românii şi ortodocşi şi greco-catolici şi-au dat seama că ei trebuie să conlucreze între ei pentru a face faţă dualismului acestuia. Aşa se face că în perioadele pe care le-aţi menţionat, 1848, 1918, între ortodocşi şi greco-catolici a existat o conlucrare foarte frăţească. Eu cred că factorii politici care au alterat această relaţie de frăţietate între ortodocşi şi greco-catolici va putea dispare atunci când dispar factorii politici. N-aş vrea eu să politizez dar din păcate Revoluţia română din 1989, factorii de răspundere a acestei revoluţii într-un fel au trădat revoluţia pentru că la revoluţie nu mai existau români, maghiari, sârbi, catolici, ortodocşi. Toţi au fost una, aşa s-au simţit şi aşa au contribuit la căderea comunismului. De ce nu s-a păstrat această unitate şi după aceea? Cine e vinovat de disensiunile care au apărut din nou? Nu vreau să nominalizez pe nimeni, dar în ce priveşte pe greco-catolici, ca să dau un exemplu legat de revoluţie, nu a fost posibil ca odată cu revoluţia să nu se anuleze un decret dat de puterea comunistă care desfiinţa Biserica Greco-Catolică? Acest decret din 1948-49 a fost anulat, deci Biserica Greco-Catolică din Biserică scoasă în afara legii a devenit o Biserică legală, dar numai atât. Nu s-a revocat, nu s-a anulat şi tot ceea ce s-a legat de desfiinţare acestei Biserici. Atunci în ‘48 comuniştii au luat greco-catolicilor locaşurile de rugăciune şi le-au aruncat în braţele ortodocşilor. După 1989 odată cu revoluţia era normal să se restituie toate bunurile greco-catolicilor, ori nu s-a restituit nimic. Am asistat la discuţiile care s-au purtat la preşedinţia României din vremea aceea, în 1990-1991, şi cu mare greutate după discuţii interminabile, s-a zis “Bine se dă un decret – din nou un decret – prin care statul, statul român, restituie ceea ce a luat el de la Biserica Greco-Catolică, şi anume nişte şcoli, nişte clădiri, care au fost folosite de statul român începând cu anul 1948. Dar încolo nu s-a restituit absolut nimic, şi asta a fost o sursă de tensiuni formidabile pentru că greco-catolicii legalizaţi fiind n-aveau unde se aduna, unde să-şi desfăşoare activitatea lor şi astfel au început tensiunile care persistă şi în ziua de astăzi dar care nu îşi au niciun rost. Există de exemplu sate, localităţi unde sunt două biserici: ortodoxă şi greco-catolică, fostă greco-catolică, şi un singur preot. Preotul ortodox nu renunţă la biserica de care nu are nevoie, care nici nu-i a lui. “N-o dau asta-i a mea.” Păi cum să fie a ta? Nu-i a ta, nu. Şi de aici sigur conflicte foarte pronunţate la care se ajunge cum se întâmplă mai ales în părţile de nord ale Ardealului, la bătăi, la crime, ceea ce pentru nişte creştini e de neconceput. Nu bisericile în sine sunt vinovate de o atare situaţie, cât factorul politic. Atunci când Bisericile vor reuşi să fie numai Biserici, neinfluenţate de factorul politic, probabil că va fi o turmă şi un păstor.

Mitropolitul Banatului

Nicolae