De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?


În epoca comunistă în oraşul şi mai apoi în „muncipiu” Arad au existat cîteva figuri memorabile care îşi făceau veacul prin centru. Erau neobişnuiţi prin ceea ce făceau, cum arătau şi cum vorbeau. Nu mai spun despre „ce” vorbeau. Personajele acestea mi-au marcat copilăria, adolescenţa şi ce a mai urmat după. În ceea ce urmează voi încarca să le descriu pe cîteva dintre ele. Totuşi nu o să vă plictisesc prea mult, epoca aceasta fiind de mult apusă, apoi mă voi îndrepta spre faliţii epocii noastre.

„Avocatul”

Erau vremuri destul de grele, dar alimentele de bază erau relativ ieftine. Salariile erau mici, chiria era mică. Nu existau prea multe autoturisme particulare şi nici măcar toate instituţiile nu avea aşa ceva. Personajele importante se deplasau cu trenul, oamenii de rînd cu tramvaiul, autobuzul sau bicicletele. Erai destl de bogat dacă aveai o motocicletă. Miliţia era spaima oricărui cetăţean, iar atunci cînd în centru s-au instalat semafoare cu gheretă şi mai apoi s-au desenat zebre, nimeni nu îndrăznea să taverseze pe altă culoare decît cea verde şi prin alte locuri. Fluierul miliţianului întruchipa ruşinea comunistă. În acest mediu foarte bine definit, cu limite clare îşi ducea viaţa un personaj real, rupt parcă de realitatea citadină comunistă. Numele său era „Avocatul”.

Acestui bărbat i-aş fi dat cel puţin cinci zeci de ani, dacă nu chiar mai mult. La aproximativ 1,75, subţire şi veşnic cîrcojat sub greutatea unui rucsac kaki ce-i atîrna mofluz pe spate, cu faţa închisă la culoare, fără să fie ţigan însă, îşi făcea veacul pe la intrarea în Sfatul Popular. Cam totdeauna purta un balonzaid mototolit şi soios, capul fiind acoperit cu o şapcă de  o culoare nedefinită, perfect asortată cu trendul personal. Nu mai vorbesc despre pantaloni şi pantofi care se înscriau în aceleaşi caracteristici. Nu vorbea româneşte prea bine, în schimb îl auzeai vorbind ungureşte fără probleme. Am decis că trebuie să fie ungur.

I se spunea „Avocatul”. Noi copiii nu îi spuneam în nici un fel. Destul de des era alungat de miliţianul de la intrarea în Sfatul Popular, dar de cele mai multe ori reuşea să intre împreună cu cetăţenii care aveau ceva de rezolvat acolo sau pur şi simplu înşela vigilenţa organului de pază. Cu asta se ocupa, adică aborda oamenii care intra sau ieşeau din clădire şi încerca să le rezolve problemele. Îi vîna citindu-le body-language-ul. Erai dezorientat, eventual nehotărît sau cine ştie, dacă aveai curajul, indignat, el te aborda. Dacă te convingea că ştie cum, unde, cu cine şi ce să faci, făcea şi el ceva: îşi dădea jos rucsacul pe care îl deschidea rapid şi scotea de acolo o foaie de hărtie, o călimară şi un toc cu peniţă. Apoi îţi scria o „reclamaţie”, o „petiţie” sau ce credea el că îţi va rezolva problema. De cele mai multe ori îl însoţea pe petent, reclamant, protestatar, în clădire, explicîndu-i organului că e împreună cu „tovarăşul” din faţa sa pe care îl arăta cu degetul spre a evita orice confuzie sau interpretare. De pe urma acestui fel de servicii se alegea cu cîţiva lei. Cîteodată avea clienţi, mai ales dintre cei sfioşi veniţi de la sat, alteori şoma. Îl mai găseai odihnindu-se sau observînd eventualii clienţi pe o bancă în parc sau chiar în faţa Sfatului.

Tot în faţa Sfatului erau şii două rasteluri de biciclete, unori capacitatea acestora fiind depăşită de „oamenii muncii” ce traversau parcul şi mergeau la ştrand. Rastelurile aveau o tablă albastră pe care scria că tariful de „parcare” era de 50 de bani, dar nu mai ţin minte pentru cît timp. Lipit de peretele Sfatului era un scaun (luat de pe Malul Mureşului) unde stătea paznicul, un tip solid spre gras, cam tot de vreo 50 de ani, cu piciorul drept amputat. Se deplasa în cîrje şi se făcea că păzea bicicletele. Avea chiar o banderolă, deci era o slijbă oficială. Apărea în fiecare zi, cu mici excepţii şi pleca pe la ora 4-5 cînd activitatea de la Sfatul Popular înceta. Vara mai rămînea datorită celor ce mergeau la ştrand, astfel că percepea mai mulţi bani. „Avocatul” îi vîna perioadele de absenţă din post, astfel că se auto-instala paznic şi percepea taxa, admonestîndu-i pe cei ce voiau să o eludeze. Chiar fugea după cei răi platnici, aceştia scăpînd doar după ce încălecau pe mijlocul de locomoţie şi pedalau zdravăn. Conflictul viza paroxismul cînd cei doi paznici, cel profesionist şi cel amator se întîlneau şi viza uzurparea funcţiei sau deturnarea de fonduri.

„Avocatul” era căsătorit sau trăia în concubinaj cu o femeie ce părea mai tînără, dar avea o faţă foarte chinuită. Avea cîţiva copii, din care îmi amintesc doi băieţi mai mici ca mine şi o fetiţă în cărucior. O dată eram la una dintre alimentarele din centru ce avea raioane separate. Băieţii (îmbrăcaţi în stilul tatălui, la fel de murdari) îi cereau tatălui să le cumpere ciocolată. Priveau la bunătăţile expuse şi îl rugau pe tatăl lor cu nişte voci ce ar fi stîrnit mila şi celui mai insensibil bărbat. „Tati, cumpără-ne şi nouă ciocolată!” „Nu este ciocolată, băieţi!”

Dar cum băieţii insistau, văzînd că nu are şanse să scape, „Avocatul” se adresă vînzătoarei pe tonul ferm al unui client dispus să cumpere: „Ciocolată cu 1 ban aveţi?” Cea mai ieftină, fiind cea mai mică, era ciocolata Pitic, cu lapte. Una era 25 de bani, dimensiunile ei fiind de 2 cm pe 1 cm, cam cît o pătrăţică (dreptunghiulară) dintr-o ciocolată normală. Erau şi alte dimensiuni, cu un ambalaj identic, dar aceasta era cea mai mică. Ambalajele erau de culoare maro, albastru şi verde, cea mai mare avînd 50 de grame. „Nu avem”, răspunse vînzătoarea, aşa că „Avocatul” se întoarse spre băieţi spunîndu-le: „Aţi văzut că nu este?” O rezolvare rapidă şi definitivă a problemei. Ştia ce să le spună şi cum. Nu avea bani de aşa ceva.

Nu am ştiut unde locuieşte „Avocatul”, circula printre cei ce îl ştiam şi locuiam în centru că  făcuse cîndva dreptul, era un tip foarte inteligent, dar „înnebunise”. La acea vreme „înnebunirea” putea fi orice: un episod psihotic, o întemniţare dispusă de regimul comunist, o depresie sau o decepţie în dragoste.  Îl vedeam aproape zilnic, dar după un timp a dispărut, probabil că se mutase altundeva sau cine ştie, decedase.

Din realizările comunismului: Intreprinderea de Strunguri Arad (1)


Fabrica de strunguri „Iosif Rangheţ” Arad a apărut prin concentrarea cîtorva intreprinderi particulare sau mici ateliere ce au fost naţionalizate. În cele din urmă, afacerea comunistă s-a numit „Aris” şi a produs o gamă variată de strunguri. Printre acestea au fost SP 400, SN 400, DRT, DLZ, MGA (maşina de găurit adînc, ţevi de tunuri), MFT (maşină de filetat capete de bare de foraj, copiate după cele americane şi foarte bine vîndute în URSS), o linie de producţie pentru tubul cartuş (copiat la cererea URSS după documentaţia sovietică, fabricate la Arad şi cumpărate de URSS), alte strunguri grele sau foarte uşoare dar multifuncţionale pentru ateliere mobile, o varietate mare de strunguri pentru producţia de serie mare, strunguri cu comandă numerică, CN, CNC, copiere prin şablon şi chiar linii tehnologice în cooperare cu alte intreprinderi din ţară. 

După decembrie 1989 cînd s-a renunţat la piaţa de desfacere din est şi economia a fost dezorganizată de şocul capitalismului, intreprinderea a mers din ce în ce mai prost. În epoca cea mai bună avea cîteva mii de angajaţi, cu sediul central în Arad şi cu trei secţii de producţie în judeţ, la Lipova, Ineu şi Sebiş.

Am făcut practică în timpul liceului la „Strungul” şi după absolvire am lucrat ca muncitor, apoi ca tehnician. Am lucrat la evidenţa produselor, la grupa de tehnologie pentru table (la un moment dat fiind singurul din toată intreprinderea care concepeam tehnologia reperelor din tablă). Pentru că tehnologia tablelor mă plictisea, am cerut să fie transferat la cerere la grupa de tehnologie pentru roţi dinţate şi axe, unde am activat pînă în prima parte a anului 1991. Deoarece eram necăsătorit şi în septembrie 1991 plecam la studii în Anglia, m-am oferit voluntar să fiu trecut în şomaj cînd intreprinderea a început să îşi reducă activitatea.

Am lucrat cincisprezece ani fără cîteva zile în acelaşi loc. În tot acest timp am văzut şi auzit multe întîmplări interesante. Iată cîteva dintre cele auzite de la comuniştii ce lucrau cu abnegaţie şi devotament pentru realizarea planului.

În Arad s-au produs multe strunguri, printre care şi SN 1250, ce era o copie a strungului elveţian Oerlikon şi era foarte căutat în R.P. Chineză.

Toate ar fi fost bune dacă pe perioada transportului pe cale ferată, vapor şi din nou cale ferată lada cu scule, destul de grea, nu ar fi fost pusă într-un loc deloc recomandabil, ceea ce a dus la dereglarea strungurilor. După un timp, chinezii au cerut să le fie trimisă o echipă ce a lucrat la realizarea strungului. Nu au fost mulţumiţi cu personajele de paie de la centrala din Bucureşti, aşa că a fost trimisă o echipă de muncitori şi un maistru.

Ajunşi în China au fost cazaţi la un hotel, după care în fiecare dimineaţă de la ora şapte la trei după-masa erau duşi la intreprinderea care a cumpărat strungurile noastre. Acolo participau la lecţii politice. Mao în sus, Mao în jos, cărticica roşie, etc, etc. După o săptămînă de lecţii politice au fost invitaţi la o şedinţă mare, un miting al tuturor angajaţilor din fabrică, adunaţi în cea mai mare hală.

Lozinci, drapele roşii, vestitele salopete albastre, masa prezidiului şi încă o masă mai mică lîngă la care au fost aşezaţi vajnicii constructori de strunguri din Arad. Traducătorul le-a tradus despre ce era vorba. Tema întrunirii era „Cine este vinovat pentru nerealizarea planului uzinei”. Au luat cuvîntul mai mulţi chinezi, s-au strigat lozinci, etc, etc, după tot tipicul comunist. În final au fost prezentaţi şi românii: „Iată dragi tovarăşi vinovaţii pentru neîndeplinirea planului. Din cauza strungurilor lor proaste n-am putut noi îndeplini planul!”  

În minutul cînd a luat sfîrşit întrunirea românii au fost duşi la autobuz, de acolo la aeroport şi de acolo la Bucureşti. Bagajele îi așteptau în avion. Nu li s-a furat nimic, nu le lipsea nimic. Chiar şi chiştoacele de ţigară din scrumiere din camera de la hotel au fost împachetate cu grijă. Şi totuşi la Arad s-au produs în continuare strunguri.

Cea de-a doua întîmplare are legătură cu producerea primului strung cu comandă program din România, în colaborare cu firma Butler din Marea Britanie. Tirul şi şoferul tirului englezesc se aflau deja în fabrică de două săptămîni, strungul nefiind încă terminat. Noi făceam strungul, britanicii veneau cu electronica. Era o chestie ce convenea ambelor părţi: noi lucram, vindeam la export, ei cumpărau ceva ieftin făcut după standardele lor. N-ar fi fost chiar aşa de rău dacă era vorba doar de întîrziere, dar a mai intervenit ceva: pe cînd să fie pus pe remorcă, strungul ambalat a fost scăpat din macara.

Vă daţi seama ce însemna ca o maşinărie de cîteva tone cu toate reglajele făcute, ce avea multe prelucrări fine foarte pretenţioase şi electronică să cadă din macara. Nu am aflat cît de tare a căzut, dar era cert că a căzut destul de rău. Era evident că strungul s-a torsionat, dar cu toate astea nimeni nu a avut curajul să spună „stop”, trebuie să despachetăm strungul, să vedem ce s-a întîmplat şi să remediem defectele. Camionul nu a mai revenit să colecteze o altă ladă.

Şi totuşi producţia de strunguri a continuat la Arad.

Tot la Arad se mai producea strunguri revolver germane (pentru D.D.R. sau R.D.G. Republica Democrată Germană), numit DRT 32-40 sau DRT 53-80 (cifrele indicînd diametrul maxim de prelucrare). Avea un dispozitiv ca butoiaşul de la „revolver” pe care se montau mai multe scule, astfel că se realizau mai multe operaţii. Cu toate că era un proiect din anii 1930, strungul era încă competitiv şi se preta la o producţie mare de piese.

Înţelegerea era că noi fabricam totul după documentaţia germană tradusă în limba română şi adaptată la standardele noastre, cît mai apropiat de cele germane, dar trebuia să plătim în natură cu strunguri de acelaşi tip pe care le trimeteam tot în Germania de Est.

Cum era o cale lungă de la producţia pieselor şi pînă la montaj, montajul era totdeauna în criză de timp. Ca să rezolve problema, cîţiva comunişti mai destoinici s-au gîndit să apeleze la o metodă foarte originală şi în acelaşi timp foarte eficientă pentru a scăpa de timpii lungi de aliniere a diferitelor ansamble ale strungului, aliniere ce asigura de fapt precizia de prelucrare a maşinii.

Probele se făceau cu un ceas comparator care indica abaterea verificată. Oamenii noştri au scos arcul din palpator (ce avea la capăt o bilă) şi l-au înlocuit cu vaselină. Astfel chiar dacă abaterile alinierii eram mai mari, chiar de 1 milimetru, adică de 100 de ori mai mari decît ce se cerea, indicatorul palpatorului aproape că nu se mişca. Arcul ce ar fi apăsat bila palpatorului pe dornul de control nu exista, mişcarea fiind atenuată de vaselină.

Din această cauză indicatorul tremura între două diviziuni, o abatere practic inexistentă, pentru că numai bila din vîrful tijei palpatorului se mişca, nu palpatorul ce antrena mişcarea indicatorului.

Evident toate strungurile au trecut la controlul de calitate, s-au încasat prime, toată lumea din fabrică a fost fericită, inclusiv şefii. Strungurile s-au expediat, planul a fost raportat ca îndeplinit, după cîteva luni au început să curgă reclamaţiile din R.D.G.! Strungurile nu se încadrau în clasa de precizie proiectată, erau nişte rable ce nu puteau fi folosite vreodată.

Cu toate acestea la Arad s-au produs în continuare strunguri, nimeni nu a fost dat afară!

Istoria, aşa cum o ştiu


sursa:http://poisonpage.blogspot.ro/2011/03/world-war-in-cartoons-by-illingworth.html

De când mă ştiu m-a pasionat istoria. Academică, ne-academică, reală, imaginară, romanţată, seacă, falsă sau adevărată. De mic copil l-am invidiat pe Mihai Viteazul a lui Bălcescu şi pe Alexandru Macedon (era idolul meu!), l-am plâns pe Ion-vodă cel Cumplit, i-am urât pe sarazinii ce îl atacau mişeleşte pe Roland şi aşa mai departe.

În clasa a IV-a învăasem pe de rost un fragment destul de mare ce descria intervenţia lui Mihai în bătălia de la Călugăreni, din Istoria romînlor supt Mihai-vodă Viteazul. Încă îl ţin minte. Am citit, am citit, am citit. Probabil că Lenin ar fi fost mândru de mine.

În clasa I am primit premiul doi, printre altele, o carte cu povestiri despre el. Una dintre primele întâlniri cu istoria sovietică, scrisă de sovietici. Nu l-am ajuns pe Stalin, dar l-am văzut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej la Arad.

Am citit despre eroii sovietici: Ceapaev, care se lupta cu albii, Pavlic, copilul partizan ce secera nemţii cu automatul fără să clipească. Apoi eroii noştri: Vasile Roaită, Eftimie Croitoru, soldatul român ce s-a aruncat în aer odată cu mina nemţească pentru a salva podul de pontoane de peste Tisa. Evenimentele importante erau greva ceferiştilor de la atelierele Griviţa din 1933, greva de la Lupeni din 1929, Răscoala din 1907, Războiul de independenţă din 1878-79.

Ţin minte că serile le petreceam în familie, citind poezii de Alecsandri, Coşbuc, Eminescu şi cîntînd printre altele „Mai am un singur dor…” Mama ne-a cîntat o dată în şoaptă imnul regelui. Apoi am descoperit istoria naţională, eliberată parţial de chingile comunismului stalinist. Eroii revoluţiei de la 1848-49 din Transilvania: Iancu şi cei 13 generali. La vârsta aceea nu am înţeles ce s-a întâmplat în Transilvania.

Am început să citesc Magazin Istoric, revista Lumea (fosta Timpuri Noi) şi bineînţeles manualele de istorie ale sorei mele mai mari cu şase ani. Când am împlinit patrusprezece ani şi am primit într-o duminică dimineaţa buletinul „într-un cadru festiv”, primul drum l-am făcut la Biblioteca municipală. Noroc că dumnica se închidea la ora douăsprezece!

Dar am devenit un client constant şi insistent. Depăşisem faza Dumas, căutam ceva mai mult. Am trecut la filosofie, dar nu m-a tentat prea mult. Critica raţiunii pure? Nu! Istoria era mai palpabilă. Nu ştiam ce vorbeam…

Apoi am început să pun cap la cap informaţiile provenite din familie: bunicii care veniseră într-o dimineaţă să-l întrebe pe tata dacă să intre sau nu în colectivă, unchiul care scăpase cu viaţă la alegerile din 1945 doar pentru că fugise pe fereastra din spatele secţie de votare atunci când la intrare se buluceau muncitori înarmaţi cu automate ruseşti, plimbările pe malul Mureşului din anii ’60 şi clădirea Tribunalului din Arad, păzită de o santinelă cu baioneta la armă şi semnele cu degetul peste buze făcut de tata cînd am întrebat în gura mare „Ce-i aici?”, etc.

va urma