„A Common Word” și răspunsul de la Yale: Context


Din ciclul cum să înțelegem islamul fără a ne omorî între noi și fără a-i omorî pe musulmani, o scurtă analiză bine făcută și bine intenționată:

Chibzuieli

Recente tensiuni în comunitatea evanghelică românească legate de invitația lui Miroslav Volf la ITP București au dus demisionarea lui Corneliu Constantieanu, rectorul ITP București, sub acuzații de aderare la crislam și de apostazie, prin faptul că se asociază cu Miroslav Volf, și prin faptul că în urmă cu 7 ani, înainte de a veni la ITP, a semnat un document produs de profesori de la Yale Univeristy, ca răspuns la o scrisoare adresată de un grup de intelectuali musulmani creștinilor, scrisoare intitulată „A Common Word” („Un cuvânt comun” – voi folosi prescurtarea ACW de aici încolo).

Atât crislamul cât și documentele menționate mai sus sunt evenimente și documente generate în context american. După 7 ani impactul lor a ajuns în România în condiții care mi se par ciudate, dată fiind distanța de la originea lor. Astfel, ele sunt de-contextualizate de original și plantate în România ca sursă de controversă între evanghelici.  Bănuiesc că mulți…

Vezi articolul original 2.270 de cuvinte mai mult

Auschwitz, Treblinka, Mathausen sau hermeneutica urii


În finalul Primului război mondial germanii cad victimă propriei lor propagande naționaliste ce a construit și miturile revanșei și declanșării celui de-al doilea război mondial. Propaganda germană spunea că armata nu a fost înfrîntă pe cîmpul de luptă, ci evreii și comuniștii au subminat țara din interior. O mare parte a germenilor a acceptat acest mit, mai ales că în est germanii ajunseseră pînă la Odessa și ocupaseră Ucraina. Pe teritoriul Germaniei nu se dăduseră lupte astfel că populația nu a putut constata pe viu înfrîngerea. Militarii nu au avut interesul să spună că au fosat înfrînți, deși comandanții lor au știut că intrarea în luptă a Statelor Unite va duce în mod inevitabil la sfîrșitul războiului.

Rapida ascensiune la putere a lui Hitler și răspîndirea doctrinei național-socialiste, dar mai ales susținerea mitului trădării din interior de către evrei și comuniști în cartea sa Mein Kampf, asociată cu succesele politicii dictatoriale în interior și cu cele militare de la începutul războiului, i-au făcut pe cei mai mulți germani să creadă și să sprijine o politică a urii susținută și de așa-zisa supremație a rasei ariene. Intrarea, din nou, în război a Statelor Unite și Stalingradul au făcut să se întoarcă valul fluxului german.

Hitler și acoliții săi trec la aplicarea soluției finale ce presupunea lichidarea tuturor opozanților, deja aplicată conform ordinului Nacht und nebel (noapte și ceață) presupunea distrugerea tuturor dovezilor și acțiunarea în urma ordinelor nescrise bazate pe loialitatea, ascultare oarbă de aparatul de stat și mai ales implicarea elementelor loiale dresate încă din anii 20 de la instituirea trupelor de asalt SA.

Efectele secundare ale acestei politici generalizate a războiului total s-au concretizat în folosirea milioanelor de sclavi pentru continuarea conflictului. Dar greșelile lui Hitler, ce acaparase conducerea militară, au făcut ca în scurt timp Al treilea Reich să nu ajungă la mult-trîmbițata prosperitate de 1000 de ani. Zvastica, simbolul reîncarnării nu a făcut altceva decît să marcheze sfîrșitul unui ideal utopic al unei extreme drepte care a cultivat ura ca politică de partid și de stat la scară mondială.

Împreună cu principalii ei aliați de aceiași factură, Italia lui Musollini și Japonia lui Hirohito, Germania a condus lumea spre cea mai mare catastrofă din istoria omenirii. Nu trebuie uitată contribuția României, Ungariei (a cărei armată a capitulat doar la 8 mai 1945) Bulgariei, Croației și în general a tuturor voluntarilor înrolați în trupele SS la crimele comise în numele unui ideal plin de ură.

Nu am fost la Auscwitz, nici la Treblika, nici la Maidanek, dar am fost la Mathausen. Am rămas fără cuvinte cu toate că am citit cîteva cărți bune despre lagărele de exterminare și concentrare. Gîndul mi-a zburat însă la președintele Iranului ce încerca să spună într-o întîlnire cu studenți americani că lichidarea evreilor este o chestiune ce ține de hermeneutica academică. La fel face azi și un alt Mustafa în legătură cu lagărul de exterminare de la Trablinka pe situl Daily Mirror spunînd că de fapt moartea acelor oameni trebuie explicată prin cauzele izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Chiar așa. Acum că le-am explicat, oare dacă familia cuiva este lichidată fără motiv ar trebui un eventual supraviețuitor sau o rudă sau un procuror care investighează un asasinat în masă să caute doar o eventuală explicație istorică sau să caute asasinii și autorii morali? Sau punînd lucrurile în altă perspectivă, cine este oare de vină de exemplu pentru lichidarea armenilor din Turcia în timpul Primului război mondial? Sau sunt oare de vină vikingii, Columb sau Isabela de Castilia pentru lichidarea indienilor din Americi?

Politica urii și a genocidului propagată de Iran (de exemplu – și care are mare priză la musulmani) în conjuncție cu miturile unei conspirații la nivel mondial împotriva republicii islamice, împreună cu politica de negare a holocaustului seamănă de minune cu miturile enunțate, acceptate și dezvoltate de naziști după înfrîngerea suferită în Primul război mondial. O hermeneutică a urii bazată pe transformarea în minciună a adevărului. Cui servește? Aș da un alt exemplu elocvent. Războiul dintre Iran și Irak s-a oprit în cele din urmă din lipsă de bani. Sute de mii de musulmani s-au omorît fără remușcări, mii de copii au murit, mii de bărbați au rămas schilodiți fizic sau mental. Cui a servit?

Trîmbițată de mai bine de junătate de secol, lichidarea statului evreu nu ar duce la lichidarea evreilor, așa că ar trebui ca cei care susțin declanșarea ostilităților să își pună o întrebare foarte simplă referitoare la efectele unui război nimicitor în zonă: cui folosește și ce rezolvă? Care sunt mijloacele pentru asigurarea succesului și ce se va întîmpla după? Hitler asigura Germania că va beneficia de 1000 de ani de prosperitate și pace și de aceea sunt necesare sacrificii. Să spunem că statul Israel va fi lichidat. Care va fi beneficiul? Eliberarea Ierusalimului către care se închinau în urmă cu 1300 de ani și musulmanii? Parcă acum se închină spre Mecca… Răzbunarea palestinienilor morți și rezolvarea greșelilor făcute de un oarecare lord englez în urmă cu o sută de ani? E tot de domeniul trecutului și ține tot de o hermeneutică a urii.

Nu cred că propagarea unor mituri sau rescrierea istoriei în chip totalitar ar duce la rezolvarea sau aplanarea unui conflict (ce ține de prea mult timp), așa după cum nici implantarea de așezări în teritoriile ocupate (și altele de acest fel sau mai agresive) și politica duplicitară a statului Israel nu contribuie cu nimic la întărirea poziției evreilor în lume pentru că se bazează tot pe o hermeneutică a urii în stilul Nacht und nebel. În opinia mea trebuie schimbată hermeneutica.Sau pe înțelesul tuturor, ar trebui să încercăm cu altfel de sentimente. Și atunci s-ar putea descuta și despre adevăr și dreptate.

Auchwitz, Treblinka, Maidanek, Mathausen? Nu trebuie uitate. Trebuie să schimbe ceva, să ducă la ceva dincolo de răzbunare, dincolo de dreptate. De unde să începem?

Piscina ofițerilor de la Mathausen era în afara zidurilor, cu toate că Dunărea nu era prea departe. Zidurile din piatră ale lagărului păreau că vor supraviețui chiar și Reichului de 1000 de ani. Încă o dovadă că panta alunecoasă a lichidării celor nedoriți nu s-ar fi oprit niciodată. Mai întîi opoziția, apoi evreii, țiganii, slavii, apoi cei mai puțin blonzi, cei cu altfel de ochi decît albaștri… și tot așa se vor găsi impuri care nu merită să facă umbră pămîntului.

Mi se pare ciudat că cea mai pură ființă ce a existat pe suprafața pămîntului nu a impus standarde de puritate și nu a chemat la lichidarea necredincioșilor. Ba nici nu a fondat un partid, ci a fost omorît de ciudă de cei ce se credeau campioni în materie de puritate, religie, adevăr și dreptate. O hermeneutică a urii care a anunțat că are ca soluție moartea pentru lichidarea hermeneuticii iubirii. Eroare! Numai o hermeneutică a dragostei poate să aibă ca soluție moartea, pentru că moare în locul cuiva, nu pentru că se răzbună.

Ar fi aceasta o soluție sau soluția?

Born Again in the U.S.A. The Enduring Power of American Evangelicalism


Religion and modernity were never expected to go hand in hand, and for centuries they coexisted uncomfortably. But thanks to the entrepreneurial model of American evangelicals, argue two journalists at The Economist, God is back.

TIMOTHY SAMUEL SHAH is Senior Research Scholar at Boston University’s Institute on Culture, Religion, and World Affairs and a co-author, with Daniel Philpott and Monica Toft, of a forthcoming book on religion and global politics to be published by Norton in 2010.

In international politics, religion has been the elephant in the room for most of the modern age. And in recent years, it has only grown larger and louder. Policymakers and political theorists have adopted the mostly unpromising strategies of ignoring it in the hope that rationality and modernity will eventually push it out; using laws, coercion, or public opinion to remove it from the political sphere; or pretending that it is only a matter of culture and treating it accordingly.

The authors of God Is Back are an exception. They admit that religion is here to stay and seek to find out what it is really all about. John Micklethwait, editor in chief of The Economist, and Adrian Wooldridge, its Washington bureau chief, work for a publication that has been notably dubious about religion’s long-term viability in the face of modernization and economic globalization. The Economist boldly published God’s obituary in its millennium issue, declaring that „the Almighty recently passed into history.” Micklethwait and Wooldridge, for their part, were not so sure about God’s demise. To investigate God’s place in the world today, the two men traveled thousands of miles to talk to religious leaders and ordinary believers across the world and spent hundreds of hours visiting mosques and temples, attending religious services, sitting in on Bible-study groups, and picking the brains of theologians.

Micklethwait and Wooldridge entered dangerous territory. They faced the literal dangers of encountering real live religious radicals and investigating religion’s impact in all kinds of tough neighborhoods – from inner-city Philadelphia to the northern Nigerian city of Kano. And they faced literary dangers by walking into a field thick with theological crossfire between believers and nonbelievers, epitomized on one extreme by Dinesh D’Souza’s What’s So Great About Christianity and on the other by Christopher Hitchens’ atheist manifesto, God Is Not Great: How Religion Poisons Everything. The confessionally diverse duo of Micklethwait and Wooldridge – the first is a Catholic and the second an atheist – steers clear of polemics and focuses instead on reading God’s vital signs rather than identifying his virtues or vices. What they find is that many of the forces that were supposed to consign the Almighty to the ash heap of history – or to a quiet corner of the living room – have only made him stronger.

Beyond discovering that God still has a pulse, Micklethwait and Wooldridge give a firsthand account of how religious groups all over the world – from family ministries in the United States and megachurches in South Korea to televangelists in Egypt – use modern methods to convert people. The result is more Robert Capa than Max Weber: arresting snapshots of bubbling religiosity rather than elaborate theories about the causes and consequences of the global religious revival. But the snapshots support an argument: that the United States’ increasingly competitive religious market has incubated a form of entrepreneurial faith – a religious style that is conservative at its doctrinal core but restlessly innovative in its techniques of organization and communication. Micklethwait and Wooldridge focus on this U.S. brand of religion partly because it has been the key to reconciling God and modernity. It also attracts their attention – and admiration – because it is contagious, increasingly winning practitioners and followers across the globalized world.

MUNDUS CONTRA DEUM

A happy marriage between God and modernity was never widely expected. In the eighteenth century, some members of modernity’s self-appointed vanguard – especially those writing in French – considered traditional faith a skunk at the Enlightenment party and made God persona non grata in their Parisian salons. The revolutionary Jacobins even turned on Robespierre when he pushed his Cult of the Supreme Being further than their Voltairean tastes permitted. These radicals endeavored to displace God, not accommodate him. The nineteenth-century French historian Jules Michelet expressed the hope that the French Republic would „take the place of the God who escapes us.”

God’s partisans returned the favor. In 1864, the Vatican pointedly condemned the idea that the pope should „reconcile himself with progress, with liberalism, and with modern civilization.” Even thinkers sympathetic to the church, such as the historians Alexis de Tocqueville and Lord Acton, feared that an unbridgeable chasm was opening up between Christianity and modernity. By 1882, the anticlerical French philosopher Ernest Renan was exulting, „We have driven metaphysical and theological abstractions out of politics.”

Across the world, the mutual hostility between divinity and modernity deepened further in the century between 1864, when the pope declared God antimodern, and 1966, when Time magazine asked whether he had died. In Europe, the cradle of Christendom, republican and socialist revolutionaries branded God and the church enemies of the people. God was hardly better off under conservative, monarchical, or royalist regimes – such as Bismarck’s Germany, Victorian England, and Franco’s Spain – where the church depended on government largess and kowtowed to those in power.

In the twentieth century, a worldwide march of the Jacobins’ heirs attempted to get rid of God once and for all. From the Bolsheviks in Russia to the Kemalists in Turkey, the monarchists in Iran, the Nazis in Germany, the Maoists in China, and the Nasserists in Egypt, secular regimes seized church-held land, destroyed monasteries, evicted missionaries, criminalized religious movements, banned religious symbols, proscribed religious political parties, and even attempted to exterminate entire religious communities.

more here: source: http://www.foreignaffairs.com/articles/65231/timothy-samuel-shah/born-again-in-the-usa

Interdicţie de circulaţie în Nigeria după încăierări între bande creştine şi musulmane


Agenţia Reuters anunţă: Sun Jan 17, 2010 1:24pm EST

JOS, Nigeria (Reuters) – At least 12 Nigerians on Sunday were killed in clashes in the central city of Jos as tensions reignited between Muslims and Christian gangs, a year after similar fighting killed hundreds of its residents.

World

The city was placed under a night time curfew between 6 p.m. (12 p.m. ET) and 6 a.m. to ease tensions that began early Sunday after an argument on the rebuilding of homes destroyed in the November 2008 clashes, residents said.

A Reuters correspondent counted 12 bodies at Jos University Teaching Hospital and at the city’s main mosque. There were reports of as many as 20 dead and several houses destroyed.

„I cannot give casualty figures now until my men complete their full investigation. Thirty-five people were arrested,” said Gregory Anyating, police commissioner for Plateau state.

The fighting has so far been confined to one neighborhood where Muslims and Christians live side-by-side, a resident said.

In November 2008, fighting spread throughout the city and hundreds were killed in two-days of clashes triggered by a disputed election. The fighting was the worst between Muslim and Christian gangs in years in Africa’s most populous country.

Nigeria has roughly the same number of Christians and Muslims, although traditional animist beliefs underpin many people’s faith.

More than 200 ethnic groups generally live peacefully side by side in the West African country, although civil war left one million people dead between 1967 and 1970 and there have been bouts of religious unrest since then.

(Writing by Randy Fabi; Editing by Louise Ireland)