Repetiție generală cu costume


Mascarade: jeu de société chez Jeux de NIM

 
 
Ei da. Repetiție generală cu costume de epocă. Asta este în curs de desfășurare. Coviv-necovid repetiția mater studiorum est, dac-ar fi să adaptăm celebra zicală romană. Romană, nu română.
 
Adică cu ce ne confruntăm în ziua de azi? Cu costumație impusă. N-am fost invitați, am fost forțați. În faza actuala parcă toată lumea e un bal mascat. Cum s-ar numi altcumva? Era pe vremuri o emisiune ‘Cu mască și fără mască.’ trebuia sa ghicești cine era în spatele măștii. Azi cu atîtea teorii ale conspirației, cu atîtea fake news, nu mai are sens să ghicești. Singura scăpare este dacă crezi. Indiferent ce, ancorarea într-o conspirație sau alta, în ‘adevărul’ comunicatelor (dacă o fi și ăla adevăr…) oficiale, într-o scriptură sau alta îți dă tăria (falsă sau nu) de a rezista împotriva dușmanilor. Mai pui o manea să moară dujmanii, mai tragi un imn religios sau național-religios și aștepți. Aștepți? Ce?
 
Aștepți să se termine balul. Poate vor obosi muzicanții și nu vom mai dansa așa cum ne cînta muzica. Sau pleacă toată lumea la muncă-n străinătate. Ar fi și asta o soluție. Dacă nemții vor agricultori, doctori și îngrijitori de la noi, de ce n-ar vrea și polițiști, mecanici, aitiști și artiști de la noi? Șenghenul pare mai aproape decît oricînd, dacă nu în teorie, cel puțin în fapte.
 
Na, că m-am luat cu vorba și am uitat de repetiție. Ei da, asta a fost o repetiție generală cu costume. Ca la teatru. Sau la nuntă, mai nou. Să iasă bine. Nu s-au scos tancurile ca la rivoluție, loviloție sau execuție. Dar s-a cîntat imnul, s-a pus trupili pi stradă, s-a introdus interdicția de circulație. S-a raționalizat papa – vezi interzicerea exporturilor de produse alimentare, primul pas spre raționalizarea alimentelor. România, grînarul Europei… Mai să raționalizeze și lemnul. Dar ce să vezi, nu s-a interzis exportul de lemn…
 
Deci, ce face repetiția? Repetiția, ce se desfășoară conform unui scenariu, sub atenta supraveghere și îndrumare a factorilor de decizie ce au venit cu o idee inspirată are cîteva obiective. Dar astea nu se spun în gura mare. Meseria se fură. Ca și secretele… Ei, despre secrete alta dată. Acum să vedem ce-ar fi după în epoca post-bal mascat.
 
În epoca comunistă nimeni nu s-a gîndit cu seriozitate ce va fi după. Cum va trebui să reacționăm. Ce ar trebui să schimbăm și de ce. Pe ce ne-am bazat în acele condiții – care în treacăt fie spus, ne bîntuie și azi… Pe înțelepciunea milenară a poporului român. Unde ne-a dus? Pe înțelepciunea biblică. Cine a dat doi bani pe ea? Am acționat și am re-acționat tot conduși de instinctele drasajului comunist. Pavloviada, Daciada, Cîntarea României și ședințele de partid au fost mai tari. Mai aproape de neuronii activi. Pentru că n-ai cum să gîndești altcumva dacă nu ești pregătit din timp să dezbați, sa contești, să pui sub semnul îndoielii, să încerci sa găsești soluții. Altele decît cele pentru asigurarea nevoilor de baza pentru supraviețuire.
 
Ca urmare, ne-am trezit cu puterea în mîini și n-am știut ce să facem cu ea. Au știut alții. Cei ce ne conduc și azi. Ne-am trezit cu libertatea în mîini și ne-am vîndut-o. Dar despre asta altă dată.
 
Să zicem că repetiția generală se încheie mîine. Ce vom face? În mod firesc vom face provizii. De tot felul. Dar oare ăsta să fie obiectivul pe care trebuie să-l atingem? În caz de ceva să ne luăm nu numai masca pregătită, ci și costumul? Să fim gata să stăm în izolare mai mult, mai ușor, mai bine, mai confortabil? Pentru ce? Ca să trăim? Oare nu e exact asta punctul în care ne-a adus comunismul în ultima sa fază? N-am stat toți acasă cu antenele noastre spre alte posturi tv, cu parabolice, videouri și deck-uri cu capete de cristal? Și ce dacă ne tăiau curentul sau apa caldă? Și ce dacă nu vorbeam în public? Vorbeam acasă ce aveam chef. Ah, ce bancuri se spuneau pe vremea aia! Și ce dacă ne țineau în frig? N-avea fiecare bucătărie de bloc cîte un horn? Ne-au raționalizat mîncarea? N-aveam noi cunoștințe în branșă? N-a murit nimeni de foame. Ba încă era bine: n-aveam atîția supra-ponderali…
 
Deci, pe de o parte, riscăm să reacționăm în același model al conservării, de fapt, a instinctelor primare. Pe de altă parte, această educație – că ce altceva este repetirea acestor obiceiuri la nesfîrșit – nu ne pregătește pentru epoca de după spectacol, bal mascat sau cum vreți să-i spuneți. Pentru că va fi viață și după. Doar că nu știm exact cum va fi ea.
 
Eu zic – ca unul prudent – ei da, vîrsta își pune accentul, să ne pregătim pentru activitatea în caz de ilegalitate. Adica de intrarea Bisericii sub interdicție. Cam ca și pe timpul comunismului. Interesant ca acum cînd toată lumea strigă pace-pace, nimeni nu mai amintește un alt dicton roman, la fel de bine știut, dar nebăgat în seamă: Si vis pacem, para bellum…
 
De ce în condițiile în care Biserica este mare parte paralizată în practică nu se găsește nimeni să scormonească în teorie, în orice altceva, să vadă dincolo de evenimente? Dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber (activitatea guvernelor) sau dincolo de ce nu se vede (SARS-CoV-2 sau alte cauze) și să sune din trîmbiță? Cu atît mai mult cu cît este o situație generalizată pe plan mondial. Suntem din nou nepregătiți, dar de data asta la scară mare. Foarte mare!
Spectacolul adevărat, real, se va juca. Cu noi. Depinde de noi dacă vom juca rolul impus de un regizor sau de Regizorul nostru personal.

 

Despre euharistie – Cina Domnului cu Beni Fărăgău


Îmbrăcați-vă cu o inimă ca a lui Hristos!

Bate la ușă prima duminică a lunii, iar apoi Săptămâna Mare, în care, de ani de zile, ne-am obișnuit să ne adunăm în jurul Mesei Domnului. În circumstanțele în care ne aflăm, mulți se întreabă cum vom celebra Cina Domnului? Această întrebare mă frământă și pe mine de mai multe zile.

Textul din Coloseni 3:12-17 ne cere să ne îmbrăcăm cu o inimă ca a lui Hristos. Mi-am zis: când suntem mai aproape de bătăile inimii lui Hristos, dacă nu tocmai atunci când celebrăm cel mai mare act de iubire, pe care Creatorul și Mirele nostru l-a demonstrat pe crucea de pe Calvar? Faptul că Cina Domnului este singura sărbătoare poruncită Bisericii nou-testamentare subliniază importanța ei. Pavel cere corintenilor, ca prin frângerea pâinii, să vestească moartea Domnului „până va veni El” (1 Cor. 11:26, s.n.). Ei o făceau adunați laolaltă. Întrebarea este cum s-o facem noi în astfel de vremuri?

Să ne aducem însă aminte că Domnul Isus a instituit Cina Domnului în contextul Cinei Pascale. Aceasta înseamnă că, în mod implicit, El a preluat principiile care guvernau sărbătorile iudaice, chiar dacă Cina Domnului se încărca cu un conținut nou, pentru că, prin moartea și învierea Sa, El a împlinit prefigurările acestor sărbători. Ce s-a păstrat totuși?

Pentru că toate sărbătorile iudaice – de la Sabat la Jubileu – erau ale Domnului, Cel sărbătorit trebuia și trebuie să fie Domnul Însuși. Apoi, sărbătorile erau și trebuie să fie celebrate comunitar.

Dacă primul principiu poate fi respectat în contextul în care ne aflăm, pentru a ne putea apropia de Masa Domnului trebuie să clarificăm cel de-al doilea principiu, legat de aspectul comunitar.

În una din primele postări, plecând de la actul Creației, am afirmat că trebuie să definim Casa Domnului pe trei planuri: individul, familia și comunitatea. Acest ultim aspect ne este interzis astăzi. Da, nu putem să ne adunăm în locașurile de rugăciune, dar știm că, acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Domnului Isus, este prezent și El în mijlocul lor. Familia creștină ar putea fi deci locul în care cele două principii desprinse din sărbătorile Vechiului Testament să poată fi împlinite. Dar să revenim la ce ne învață Scriptura.

Am afirmat că Cina Domnului a fost instituită în contextul Mesei Pascale. Oare timp de șaisprezece secole, masa de Paști nu a fost o sărbătoare a familiei? Iată ordinul de instituire a Praznicului Paștelui:

Domnul a zis lui Moise și lui Aaron în țara Egiptului: „Vorbiți întregii adunări a lui Israel și spuneți-i: În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă” (Exod 12;1, 3, s.n.).

Masa pascală se sărbătorea, așadar, în familie. Și atunci, ca și acum, nimeni nu putea ieși din casă, pentru că îngerul morții trecea prin toată țara. Cu alte cuvinte, aspectul comunitar era redus la familie. În același context se sărbătorea și Sabatul. Mai există însă un aspect important de menționat. Toate familiile, deși izolate unele de altele, erau totuși în părtășie, pentru că în fiecare casă familiile erau adunate în jurul mielului pascal sau a mesei de Sabat. În același timp.

Să venim acum în Noul Testament. În Ziua Cincizecimii, „la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2:41-42). Cum se practicau aceste lucruri? Iată ce spune Luca: „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi” (46a). Acolo se bucurau de învățătura apostolilor. Dar textul continuă: „Frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă” (46b, s.n.). Frângerea pâinii era ocazia curățirii inimii și a celebrării bucuriei pe care o simțea cel iertat.

Înainte ca Cina Domnului să se instituționalizeze, aceasta era celebrată în familie, unde capul familiei îndeplinea rolul de preot. Familia creștină era locul în care se manifesta legătura frățească, se frângea pâinea și se înălțau rugăciuni. Desigur, aceasta nu excludea aspectul comunitar mai larg (Fapte 20:7 și 1 Cor. 11:17-34).

Oare nu cumva Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem la origini? El Și-a dorit dintotdeauna să fie prezent și sărbătorit acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui. Situația nou creată ridică întrebări pe care nu ni le-am fi pus altădată, când ne adunam să ne bucurăm împreună.

Cum ar fi ca în prima zi a săptămânii sau în Joia Mare să ne pregătim să-L sărbătorim pe Domnul frângând pâinea în familiile noastre? Capul familiei ar putea să se întrebe astfel în ce măsură și-a luat în serios rolul de preot. Iar dacă s-ar întâmpla să avem în familie copii care încă nu s-au întors la Domnul, de data aceasta, ei nu vor putea sta pierduți în băncile adunării, ci vor fi cu noi în jurul Mesei Domnului, o ocazie extraordinară de a le vorbi despre semnificația acestui moment. Cine știe dacă Dumnezeu nu le va întoarce astfel inimile înspre El?

Unde în altă parte decât în jurul Mesei Domnului suntem mai aproape de inima lui Hristos, cu care trebuie să ne îmbrăcăm?

Desigur, rândurile de mai sus nu oferă răspuns la întreaga cazuistică pe care comunitatea mai largă o ridică, dar poate oferi un punct de plecare în încercarea de a răspunde la întrebările multora.

– Beni Fărăgău

Poate am înnebunit sau diferența dintre Iwo Jima și Mathausen


Am ieșit în decembrie 89 cînd nimic nu era sigur. Am fost în primăria din Arad pînă în 03.01.1990, cînd mi-am dat seama că revoluția a fost deturnată și prezența mea era inutilă. Liderul de atunci mi-a reproșat ca l-am lăsat singur. N-am vrut sa profit atunci. N-am avut spații comerciale, alte facilități. Nu mi-am depus dosar pentru a primi bani că am contribuit decisiv la răsturnarea comunismului. N-am primit nici măcar un mulțumesc. Cu toate astea aș face la fel a doua oară. Dacă aș mai avea vîrsta sau în ciuda vîrstei.

Cu ce se deosebește ciuma comunistă de atunci de pandemie? Atunci muream pentru libertate. Libertatea tuturor. A țării. Eram patrioți, dar poate de alt fel. Strigam NOI suntem Poporul! Credeam asta și au înțeles și cei ce ne stăteau în față. NOI, POPORUL, am învins.

Eram solidari. N-aveam nimic de pierdut.

Acum unii se plîng că pot să se îmbolnăvească. Să moară. Că pierd totul. Poate viața. Și-și dau demisia.

Acum 30 de ani unii și-au dat viața ca ei să aibă dreptul să facă asta. Ironic, nu?

Acum 30 de ani strigam Timișoara! Timișoara! pentru că Timișoara s-a jertfit. Am vrea să strigăm și azi. Dar azi nimeni nu se mai jertfește ca și Timișoara în decembrie 89.

Ce ne lipsește? Dotarea? Și atunci eram cu mîinile goale, dar aveam un crez: al libertății!

Ne jeluim că în 30 de ani de la decembrie 89 n-am progresat cu nimic. De ce oare? N-am progresat pentru că în ciuda acumulărilor materiale n-am acumulat nimic în suflet și spirit. Și în ciuda progresului material nu vom ieși din Egiptul robiei noastre naționale dacă nu înțelegem momentul ce ne poate da libertate. Cel al jertfei personale. Nu al celei instituționalizate impuse prin ordonanțe militare, manageriat defectuos sau patriotism din vîrful buzelor.

Veți spune că fac propagandă, că vreau să moară oameni nevinovați. Deja mor oameni nevinovați. Ce folos? Oricine știe că o bătălie se cîștigă cu o conducere bună, prin exemplu personal și prin colaborarea în caz de pericol.

Depinde de noi ce vrem: să cîștigăm bătălia cu pandemia, să ridicăm un monument eroilor sau victimelor. Este diferența dintre monumentul soldaților americani ce ridică stindardul victoriei la Iwo Jima și cel al victimelor lagărului nazist de la Mathausen. Toți au murit pentru libertate.

Numai învinșilor nu li s-au ridicat monumente…