America’s nuts in the White House


Efectul de hallow sau de aură are loc când cineva are prea mare încredere în altcineva care i-a făcut un bine. De exemplu după ce Scufiţa Roşie este salvată de vânător, Scufiţa să îi ceară sfatul vânătorului în materie de investiţii imobiliare ca să facă o investiţie bună.

Cu sau fără Covid, este de la sine înţeles (în ciuda reclamelor cu Ronaldo ce se simte mare şi tare pentru că se spală cu un anumit şampon, a vreuneoi alte somităţi ce face reclamă la pasta de dinţi sau la investiţii bancare) că dacă vrei ca ceva să aibă o susţinere pozitivă implici un martor competent. Nu iei interviu pe o reţea naţională de ştiri tipului ce se clatină pe picioare în faţa crâşmei la ora 9 dimineaţa, nici pacienţilor de la spitalul de psihiatrie, indiferent de subiectul pe care l-ai abordat. Şi totuşi…

Iată, SUA, sau mai bine zis Casa Albă, a venit cu ideea nemaipomenită să impulsioneze vaccinarea anti-Covid cu un măscărici. S-or fi inspirat din Ucraina unde preşedintele este un actor de comedie? Din România unde BNR a angajat-o pe doamna Dăncilă ca să le rezolve nişte probleme sau cine ştie, din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu?

Nu e nici un mister. Nu e de mirare că nebunul Trump este urmat de un altul, Biden, care-(şi) completează menajeria. Chiar stau şi mă gândesc, cine mai are încredere într-o astfel de Americă? Americă? Ce Americă? Turnul Babel sau Babilon mai degrabă!

Pisica cu două cozi sau 2020 – cel ce n-a fost…


De obicei cuvântul „reacțiune” impune istoric o interpretare negativă. Indiferent din ce direcție survine. Liedul lui Horst Wessel îl expune într-un context specific, istoriografia comunistă îl folosește și ea obsesiv. În Biserică reacțiunea se confundă de cele mai multe ori cu erezia, nesupunerea și sectarismul. Nimic mai neadevărat. În ceea ce mă privește reacțiunea sau reacția – dacă vreți – este doar teologia Bisericii vizavi de evenimente, fenomene, personaje și idei pe care Biserica le ia în discuție, de voie de nevoie. În lipsa unei dinamici proprii, a unor idei catalizatoare și mobilizatoare. Face și Biserica ce (mai) poate.

Și ca punct de plecare am luat – ca să combat – în lipsă de alte preocupări, 2020 – o privire înapoi (https://convergente.ro/2020-o-privire-inapoi/). Articolul – care ce-i drept, mi-a plăcut – e ca o pisică. Ce toarce. Simplă, decentă, normală. Cu o coadă. Cum nici eu nu voi să am o privire înainte ci una înapoi, articolul meu trebuie musai să fie tot o pisică, dar una anormală. Cam cum este sora ei mai mare, pisica domnului Erwin Schrödinger. Pentru că încerc să analizez, să-mi închipui – nu cum a fost 2020, ci cum ar fi fost dacă n-ar fi fost apocalipsita covidiană. Și mai adaug o coadă. Ui-te na, pisica cu două cozi!

Ca urmare mă întreb – absolut ipotetic – cum ar fi fost dacă 2020 ar fi fost un an obișnuit, fără Covid. Un an ca oricare altul? Un an plin de realizări? De succese și eșecuri? De…

Nu vă speriați. Nu este un atac personal. Nici ideologic. Este un exercițiu de imaginație. Atâta cât mi-a mai rămas.

Deci, dacă o iau pe fir în sus sau în jos, 20 20-ul doamnei prim-ministrese ne-a făcut figura. Evident, unii ar spune aia chinezească. Și tot evident, aia trumpească, bidănească sau etern românească. Bravo! Huo! Sau invers.

Biserica – așa marginalizată cum este – își vede de treaba ei în 2020 cel ce n-a fost. Mai instituționalizată sau mai des-instituționalizată, mai personală sau impersonală. Și aici mă gândesc la luările de poziție ale liderilor ei în câteva dintre frământările lumii acesteia. Dacă Biserica mai este cumva interfața între lume și cer.

Cu ce se confruntă lumea? Păi, în țările mai avansate – pe care le tot menționăm de circa două-trei secole, dar din care n-am făcut niciodată parte – este vorba despre drepturile femeilor, încălzirea globală, protejarea mediului, drepturile minorităților, migrația, venitul minim garantat.

La noi lumea e preocupată de: autoritate – cine este deasupra legii și de ce? De educație: fără legătură cu realitatea și viitorul; poate doar cu trecutul. De impozitare: prea schimbătoare. De corupție: în învățământ, guvernare, poliție etc. De pensii speciale: de ce, care sunt meritele pensionarilor speciali? Privilegiile și avantajele politicienilor/unor bugetari? De drumuri. De sănătate: sistemul între vitrină și realitate.

În toate aceste domenii Biserica din România nu s-a amestecat. Adică, accidental mai auzi câte-o predică. Dar unde sunt luările de poziție? Unde sunt conferințele pe subiectele astea? Subiecte care ne preocupă, ne sâcâie și pe care le urâm de mulți ani. Biserica nu numai că nu propune ceva, dar nici măcar nu reacționează la ceea ce se întâmplă în lumea NOASTRĂ. Care este și a ei.

A, n-au spus nimic Părinții Bisericii pe subiectele astea? Căutați mai bine, poate au spus. N-a zis nimic Isus? Mă îndoiesc.

Și atunci, nu e normal ca Biserica să fie percepută din exterior – și câteodată și din interior – ca o instituție sau ca o comunitate ce n-are contact cu realitatea? Și nu e normal ca individ, dacă te declari creștin și vrei să spui ceva într-unul dintre domeniile de mai-sus să ți se spună: Tu nu contezi, ești un înapoiat!

Ei, dacă Covidul nu i-ar fi deranjat pe liderii Bisericii, nici ei nu l-ar fi deranjat. Figură de stil… Euharistia a rămas euharistie. Bătută-n cuiele autorității. Biserica-i tot acolo. Nici măcar porțile locuinței morților n-o deranjează. Orice leagă ea pe pământ rămâne legat în cer. Să-mi spui mie că un viermişor invizibil va roade Biserica de-o va omorî…

Bun. N-am nici un fel de problemă cu asta. Dar tocmai pentru că este așa, de ce un an fără Covid trebuie să fie un an obișnuit. De ce? Sau nici măcar Covidul n-o mai deranjează?

Și atunci mă întreb: ce este teologia în secolul XXI? Un strat de tencuială aurită pe zidurile dogmelor ridicate peste secole? Ciment pus la baza practicilor rafinate în acest răstimp? Sau o permeabilizare, o dărâmare a zidurilor pentru un alt tip de teologie? Una inclusivă, nerestrictivă? De obicei Biserica este interesată de cum o văd cei din exterior. Cum ar vedea-o lumea? Dar asta contează? Contează Cine zic oamenii că sunt eu? Toţi au greşit. Deci? Isus n-a avut nevoie de apologeți. Pentru că toată autoritatea i-a fost dată în cer și pe pământ într-un an fără Covid. Ce face Biserica sub, nu cu această autoritate?

O altă întrebare pe care vreau să o lansez este cea a competenței. O problemă ce trenează de ceva timp. Adică alegerea, numirea, promovarea într-o funcţie să se facă pe baza competenţei. Ignorarea competenței (şi deci a competenţelor cuiva) este o plagă cu urmări letale în general, dar în special în România și în Biserică. Pentru că competența stă la baza statelor avansate din secolul XIX-XX. Și la baza păcătoșeniei lumii de când reptila aia a pus sub semnul întrebării competența Creatorului.

Cred că Lumea și din păcate și Biserica, suferă de aceiași problemă. A concurenței – un pic neloială – dintre competență și loialitate. Încă nu îmi este clar dacă este o luptă între credință și necredință, asemenea pisicii ce nu se vede a domnului Erwin Schrödinger sau una dintre loialitatea în sine și lipsa acesteia. Dar poate o să mă lămuresc pe parcurs. Că de aia pisica asta are două cozi.

Dar cred că în contextul anului 2020 ce n-a fost putem să ne întrebăm, uitându-ne în același timp mirați, fascinați, contrariați și bulversați la pisica cu două cozi, şi să ne întrebăm (din nou) cum de competența închipuită a cuiva doboară competența reală a altcuiva.

De exemplu, s-a ținut un curs. Cu concurs. A participat mai toată bisericuța. Frați și surori. Și în ciuda competenței intelectuale vădită la testul final pe primul loc n-a ajuns sora Parascheva, ci fratele Deaconu. Pentru că pisica nu putea să aibă două cozi. S-a arătat că pisica era motan.

M-am tot gândit și m-am răsucit dacă competența s-a dus pe funcția bate gradul ca-n armată, dacă sexul tare-l bate pe cel slab sau dacă trebuia ruptă coada la pisică. Care pisică, care coadă?

Rămâne temă de casă pentru anul 2021 cu Covid cu tot.

Apoi dacă tot vorbim de competențe, m-a dus gândul la competența cumpărată (uzând de corupție) sau cea minimalizată (uzând de nepotism). Probabil de aceea Biserica, cu toată succesiunea ei apostolică care ar trebui să întărească imperativul competenței n-a transmis scaunul episcopal pe linia filiației. Era mai simplu, dar și mortal. Absolut mortal. Știți vreo dinastie ce a durat două mii de ani?

Dar nu voi să mă afund prea tare în imaginație, ci voi să merg pe o linie ascendent pozitivă cu speranța că închipuitul an 2020 nu va fi existat nici măcar ipotetic. Cine-a văzut vreodată o pisică cu două cozi? Sau așa un motan?

În cazul pisicii lui Schrödinger avem de-a face cu mecanica cuantică. Fizicianul și filosoful Schrödinger și-a imaginat o pisică în fața căreia se afla un balon de sticlă cu otravă și o sursă radioactivă, într-o cutie sigilată. Dacă un aparat (de exemplu, un contor Geiger) detectează radioactivitate (de fapt un singur atom care se descompune), balonul este spart cu un ciocan, eliberând otrava care ucide pisica. Interpretarea de la Copenhaga a mecanicii cuantice (în principal a fizicienilor Niels Bohr și Werner Heisenberg) spune că, după un timp, pisica este în același timp vie și moartă. Cu toate acestea, când te uiți în cutie, vezi pisica fie vie, fie moartă, nu atât vie, cât și moartă. Rezultă întrebarea: când se termină de fapt exact suprapunerea cuantică și când realitatea se definitivează într-o posibilitate sau alta. Adică când pisica este moartă sau vie.

Ceea ce mă duce cu gândul la schimbarea la față. Petru, Ioan și Iacov picați din Lună asistă la un eveniment unic. Petru se închipuie constructor de așezăminte religioase-n vârf de munte. Un alt fel de pisică, dar cu trei cozi. Ei erau trei, beneficiarii colibelor tot trei, deci trei colibe. A fost nevoie de o două intervenții competente să-i taie avântul. Sau cozile pisicii. Și ulterior a mai fost nevoie de un eveniment unic: învierea.

Învierea a fost dovada sigură a competenței. Ea rămâne ca test absolut. Dar în același timp ea rămâne și un test al loialității. Învierea nu face posibilă existența pisicii cu trei cozi a lui Petru, nici a pisicii mele cu două cozi, ci aduce mai degrabă cu Pisica lui Schrödinger. Avem de-a face cu o realitate paradoxală. Împărăția cerurilor este aici, dar nu încă. Ceea ce dizolvă competențele-n loialitate. Cea față de un eveniment ce a avut loc acum 2000 de ani. Realitatea învierii. Combinată cu ridicarea la cer și pogorârea Duhului și apariția unei noi realități. Cea a bisericii. Biserica este sfântă, dar are neghină. Viața creștinului este veșnică, dar trece prin moarte.

Anul 2020 fără Covid a existat pentru toți cei ce au trăit această realitate în chip duhovnicesc, dincolo de neajunsurile unei Biserici sfinte dar imperfecte. Cu sau fără competenţe. Deocamdată.