În numele lui Alah Cel Milostiv, Îndurãtor


În Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător…

A trecut un pic din Charlie-mania momentului. Dacă cumva o fi fost pe la noi. În Franța e explicabil. Și în Marea Britanie ar fi explicabil. Ar fi fost explicabil și în SUA. Dar n-a fost. De frică? Din considerație față de circa 8 milioane de musulmani autohtoni? Încă nu se știe.

Nu am fost Charlie, pentru că am ales să nu fiu Charlie. De felul meu sunt un pic mai greu de cîștigat pentru o cauză evidentă sau foarte evidentă. Menționez că sunt flegmatic și ca atare trebuie să fiu foarte și extrem de personal afectat ca să dau în fierbere. Dar pot să simpatizez cu unii care fierb mai ușor. În cazul de față am simpatizat cu cei ce au dat în fierbere în faza a II-a.

Prima a fost cea a răzbunătorilor musulmani. Mi se pare că ar trebui să-i numim cinstit musulmani, așa cum erau. Sau islamici, nu islamiști. De ceva timp se face distincția între un islam coercitiv, agresiv și punitiv numit islamism și un alt islam, mai calm, numit doar islam. Alții susțin că ar fi două curente în islam: unul radical sau terorist și unul moderat și pașnic. Cred că se înșală. Islamul nu operează cu astfel de categorii.

Spectrul existenței umane a produs reacții pro și contra Charlie. Am încercat să le înțeleg (fără să susțin că mi-e clar ceea ce susține fiecare, și cu atît mai puțin singur că sunt singur în acest proces) și să fac ceva. În cazul meu să mă exprim. Am încercat o abordare a evenimentelor pro și contra Charlie în cîteva posturi.  E greu de sintetizat un fenomen ca acesta. Pentru orice individ cu oarecare habar de istorie europeană evenimentele din Paris nu se limitează doar la asasinatele comise… Lucrurile sunt chiar mai complicate decît ar vrea islamiștii să le facă și să ne facă să credem.

În primul rînd, nu se poate da vina peste tot în lume cînd musulmanii dau foc, omoară, jefuiesc sau iau sclavi dintre creștini pe o nenorocită de revistă de doi bani de care n-am auzit pînă cînd i-a fost lichidată aproape toată redacția. Mi se pare un pretext bun doar pentru cei cu un IQ redus.

În același timp, avînd în vedere incendierea unor clădiri creștine din Niger în mod fals numite biserici, probabil că ar fi cazul să se redefinească ce înseamnă aia biserică. Din nou, biserica nu este clădirea, indiferent cît e de mare, scumpă, de catedralică sau antică; biserica e oamenii! Poate asta ar face ca în ceasul al 12-lea să se pună accentul pe om nu pe pietre. S-a auzit și la proiectul catedralei mîntuirii neamului? Cînd o să arunce-n aer musulmanii catedrala aia, ce se va întîmpla, va ajunge tot neamul nemîntuit? Intrarea în rai e oare pavată cu bani de la guvern, adică cu bani luați de la toată lumea pentru o banală lucrare omenească cu parcare subterană și cu șopuri de profil? Și Hitler a fost mai deștept la capitolul ăsta: au botezat un crucișător Deutschland. Hitler i-a întrebat ce o să se întîmple dacă va fi scufundat. Probabil că la întrebarea mea de mai sus ar trebui să răspundă patriarhul sau sfîntul sinod.

În altă ordine de idei, cum poți fi atît de cretin, iertată-mi fie expresia, pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… încît să ai impresia că dînd foc la niște biserici anonime, dintr-un stat de la capătul pămîntului o să influențezi ceva în… Franța? Sau că omorînd niște evrei sau creștini într-o țară (poate) musulmană o să faci ca cineva din Franța, țară eminamente seculară, sau de la Charlie Hebdo, să se simtă pedepsit sau vinovat. Musulmani, degeaba omorîți în stînga și-n dreapta, n-are nici o legătură cu religia voastră, cu profetul sau cu dumnezeul vostru. Are legătură doar cu dumnezeul lor. Citiți istoria culturii și civilizației!!! Cel puțin a Franței!

Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… omorînd creștinii din țările islamice, musulmanii nu fac decît să confirme un stereotip: nu sunt interesați să descopere adevărul și adevărații vinovați (ce nu au putut fi creștinii din țările lor), ci sunt în căutarea unei răzbunări ieftine. Nu știu dacă islamul are noțiunea țapului ispășitor, dar e clar cine sunt agresorii și cine sunt victimele. Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… degeaba țipă unii din gură de șarpe că dumnezeul și profetul lor au fost batjocoriți. Creștinii nu au fost batjocoriți de același Charlie Hebdo? Nu sunt în aceiași oală? Ar trebui creștinii din sahel să plece în Franța să se răzbune ca să vă simțiți voi răzbunați?

Și tot mai bat unii apa-n piuă: pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… de ce o fi Franța mai importantă ca Nigeria? Sunt europenii mai șmekeri? Mai buni la piar? Evident că sunt. Dar mai sunt buni și la altceva. Tot istoria (pe care musulmanii au falsificat-o pretinzînd că la început toate popoarele aveau religia islamică, dar în răutatea lor au început să se închine la idoli) mărturisește că Franța a adus un aport mult mai important decît Nigeria la cultura mondială. Mai important decît toată Africa la un loc. De aia e mult mai important un eveniment în Paris. Ne place sau nu, ăsta e adevărul. Asta nu înseamnă că o viață în Africa nu e la fel de importantă ca una din Franța. NU! Dar de asta ar trebui în primul rînd să fie convinși africanii.

De fapt poate nu ar trebui să ne oprim la Nigeria. În 1932 pentru 5 (cinci) călugări japonezi maltratați la Șanghai, mor 18000 și rămîn fără adăpst 280000 de chinezi datorită raidurilor aeriene japoneze. În 1937 japonezii au exterminat sute de mii de civili și au violat între 20 și 80000 de femei doar în Nanjing. A zis cineva ceva în Occident? A intrat SUA în război din cauza asta împotriva Japoniei? La vremea respectivă se duceau tratative ca Japonia să primească de la olandezi o parte din Sumatra  ca să o colonizeze. Nimeni nu i-a tras la răspundere pentru chinezii omorîți de japonezi?

China n-a făcut nimic pentru chinezi. Nigeria n-a făcut nimic pentru nigerieni. Tot religia a fost pretextul. Dar cauza? Aceiași: corupția!

Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… nu mă mai bateți la cap cu chestii din astea!!!

Mai este biserica Biserică? (2)


sursa:http://interacc.typepad.com/synthesis/2010/02/vulnerability.html

Spuneam demult, în 14.04.2013 că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Adică între era o mare diferență între intenția lui Dumnezeu și realitate. Templul ajunsese o mașinărie de făcut bani, fără să mai fie templul lui Dumnezeu. La fel cum în foarte multe cazuri (cu siguranță prea multe) biserica de azi nu mai este biserica lui Dumnezeu. Spuneam că dincolo de transformările suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, multe biserici sunt altceva. La baza acestei transformări negative stau mai multe cauze, dar cred că cele mai importante la ora actuală sunt doar două:  biserica nu mai este vulnerabilă și biserica promovează o gîndire schizofrenică.

1. Biserica nu este vulnerabilă.

În Vechiul Testament omul este păcătos și Dumnezeu, judecătorul suprem, îl ierta dacă îndeplinea anumite condiții. Cu toate că s-a făcut vulnerabil datorită creației, Dumnezeu este inatacabil și invulnerabil.  Dar oamenii săi sunt vulnerabili. Exemple sunt destule.

În Noul Testament însă asistăm la o schimbare: Dumnezeu întrupat a devenit vulnerabil pentru că s-a făcut om. Dumnezeu a lăsat Cerul, s-a făcut om limitîndu-se la trei dimensiuni, materializîndu-se în timpul omului. Oamenii îl prind, îl batjocoresc, îl torturează și-l execută.

Asta din perspectiva omului. În urmă cu un an spunea cineva în necunoștiință de cauză că prin Isus Dumnezeu a văzut și el ce înseamnă să fii om, să suferi și să mori. Mă tem că vorbea aiurea.

Ucenicii nu înțeleg ce înseamnă să se facă vulnerabili. Nu sunt interesați. E mult mai interesant ca dracii să le fie supuși. E mai bine să-și asigure un loc la stînga sau la dreapta Domnului. Just in case… La proces și la execuție apostolii nu-și iau crucea, ci o iau la sănătoasa. Ulterior rămîn cu ochii pironiți la cer (noroc că n-au rămas cu gîtul sucit…) atunci când Isus Cristos dispare la verticală. Abia după cîteva zile depășesc starea de confuzie și de împietrire. Criza de identitate este rezolvată doar după pogorîrea Duhului Sfînt.

De obicei puterea contravine vulnerabilității, dar cu toate acestea, apostolii ajung să declare public cine sunt, ce fac, explicînd și ce se întîmpla.

Dacă Dumnezeu devenise vulnerabil, însemna ceva. Ne uităm la ce se întîmplă în evanghelii și cu puține excepții îl vedem pe Isus că realizează imposibilul: vindecă, dă de mîncare din nimic la mii de oameni, merge pe apă, etc. De cele mai multe ori îi spune celui vindecat credința ta te-a mîntuit, nu-i spune cine este, ce puteri și ce relații are (cu Tatăl și Duhul), nici ce a făcut pînă atunci. Ontologicului și iconomicul se regăsesc în minuni sau în pilde, fără prea multe explicații. Păcat că atât de mulți teologi doldora de carte nu cred că minunile mai pot fi reeditate în condițiile de azi. Probabil că așteaptă intersectarea finală a ontologiei cu economia la vremea și în condițiile apocalipsei…

Cert este că ucenicii înțeleg în cele din urmă cine este Isus și acceptă riscul de a se face vulnerabili. Devin vulnerabili pînă într-acolo că se încarcă cu păcatul original, identificându-se (în discursul lui Ștefan) cu Israelul și cu păcatele lui. Apare contrastul între Dumnezeul Templului, al literei legii din sinagogă, Dumnezeul acaparat de establishment și Dumnezeul lui Isus și al ucenicilor. În Biserică, spre deosebire de templu, intră toți cei ce acceptă că Dumnezeu s-a făcut vulnerabil, devenind la rîndul lor vulnerabil în fața lumii și a vechiului legământ. Vulnerabilitatea lui Dumnezeu devine vulnerabilitatea celui ce acceptă să treacă bariera scandaloasă a unui mesia mort între doi banali tîlhari.

Ucenicii nu construiesc un alt templu. În schimb construiesc biserici. Ca urmare vulnerabilitatea creștinismului se diminuează treptat. Acceptarea sa ca religie legală în Imperiul roman și apoi impunerea ca religie de stat duce la reducerea substanțială a vulnerabilității. Totuși vulnerabilitatea se manifestă într-o oarecare măsură (atunci cînd evanghelia era manifestată și proclamată fără coerciția violenței instituționalizate) undeva la frontiera imperiului. Vulnerabilitatea dispare însă când facțiuni ridică sabia în numele unei dogme ce l-ar fi pus în dificultate și pe Isus. Dispare în luptele dintre facțiuni mai mult sau mai puțin ortodoxe ce voiau să impună o formulă dogmatică ce asigura acapararea supremației religioase lipsește acea imitare originală a lui Cristos de a fi vulnerabil.

Instituționalizarea bisericii în est și în vest, cu nuanțele ei naționale a făcut ca vulnerabilitatea să devina mai degrabă una personală, individuală, biserica dizolvîndu-se în interesele unui stat sau altul, a unui papă sau altul sau unui conducător local sau altul. (În epoca modernă Soren Kirkegaard e un bun exemplu de reconsiderare a vulnerabilității. El se face vulnerabil sabotîndu-și poziția în biserică.)

Biserica trăia un paradox: cu toate că nu avea putere, era puternică, cu toate că avea ceva de făcut, a deviat: a dorit să acapareze puterea și să facă paradă. Împărați, regi, duci și conți, oameni mai umili, femei și bărbați, bogați și sărac, negrii, albi  sau de alte culori, au aflat-o pe pielea lor. Papi, cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliți, episcopi, și nu numai, au manifestat-o în condiții certe sau incerte. E limpede că rezolvarea tensiunii dintre vulnerabilitate și controlul absolut era de negăsit. Vorba unui poet român: nadir latent! La zenit putea fi doar cel ce stătea deja la dreapta Tatălui. Biserica se confundase cu cel ce-i dăduse trimiterea de a face ucenici pentru că doar El avea toată puterea în cer și pe pămînt. Omul bisericos voia acea putere.

Totuși între aceste două extreme, cea a vunerabilității și a lipsei ei, și-au trăit viața de credință milioane de creștini. Martiri sau persecutați, ostracizați sau manipulați, ei au continuat să dea dovadă de vulnerabilitate încercînd să imite modelul vulnerabilității absolute: Isus.

Oare la ce te poți aștepta din partea unei adunări a celor ce au fost iertați de un Dumnezeu ce s-a făcut vulnerabil pentru că s-a coborît să se identifice cu noi? Cum poate reacționa o adunare a celor ce-și mărturisesc păcatele, deci se fac vulnerabili? Este oare posibil ca aceasta să întrețină o invulnerabilitate personală și/sau una instituționalizată într-un creștinism bățos, distant, arogant și în același timp superficial? Eu cred că da.

Cu toate acestea mă identific cu spusele și faptele orbului Bartimeu. Iată cum mi se pare că poate fi rescris textul în viziunea mea:

Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, toți arătînd respect față de Isus și de ucenicii care erau cu El, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă.

El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige ca să atragă atenția asupra sa, cu toate că nimeni nu-l băga în seamă: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”
Mulţi îi spuneau că n-are pic de rușine și-l certau să tacă; dar cu toate că era un biet orb și era clar doar un păcătos nenorocit, el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!”

Nu-i era rușine de cine era, de ce făcea (căci doar asta putea să facă) și știa că dacă s-ar lua după obiceiurile zilei ar fi trebuit să tacă din gură, să stea la locul lui  (acolo unde l-a pus societatea) și să nu se creadă altceva decât era de fapt. Totuși în ciuda presiunii mulțimii, Isus l-a auzit, S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.”
Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus.
Isus a luat cuvântul şi ca unul care îl cunoștea, știa ce era în inima lui și știa că mulțimea l-a ignorat pentru că arăta așa cum arăta, pentru că nu avea bani și nici nu lucra ceva util, pentru că era lipsit de familie, pentru că nu ajundea de sabat la sinagogă, pentru că era orb și era etichetat ca atare, i-a zis:

„Ce vrei să-ţi fac?”

Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.

Bartimeu a avut curajul, sau dacă vreți, s-a făcut vulnerabil cerând ceva imposibil unui om pe care mulțimea îl proteja. A riscat să fie admonestat, dar poate era ultima lui șansă. Isus nu avea să mai treacă pe acolo.

Mai este biserica Biserică? (1)


Photo credit of washing Jesus’ feet: http://paulandrewanderson.webs.com/footwash.html

Reacția unor creștini la sinuciderea fiului lui Rick Warren m-a făcut să mă gîndesc că poate oamenii aceia nu au nici una din cărțile lui în bibliotecă sau dacă au le vor arunca pe toate la gunoi. Ciudat? Nu. Asta e biserica. De mulți ani însă încerc să mă obișnuiesc cu asta, dar e greu. Așa că din cînd în cînd mă întreb: Mai este biserica Biserică? Ce a schimbat-o? De ce?

Fără să pretind că dețin monopolul cunoștiinței voi  încerca să răspund la aceste întrebări ce m-au frământat în ultimul timp.

Mulți dau o definiție a propriei biserici afirmînd prin aceasta că nu sunt de acord cu alte definiții. Adică cu toate celelalte. Oare chiar trebuie să definim biserica atît de precis?

Dorința asta ține probabil de insecuritatea noastră, a mea și a ta, a noastră și a lor. Ține de dorința de a deține controlul  asupra vieții. Dar nu și a cerului. N-ar fi fost mai simplu ca Isus să spună: Atenție! Watch my lips! Urmează definiția bisericii! Biserica este: cutare și cutare lucru…

Oricît de mult ar vrea unii să se convingă și să mă convingă, Isus nu definește EXACT biserica. El nu definește exact împărăția cerurilor, de ce ar defini exact biserica?

De aceea o biserică bine definită între ghilimele este o biserică matematică, inginerească, ermetică. După un timp această biserică rămîne cu definiția, dar își pierde sensul. Dacă a avut vreodat. Rămâne de fapt cu partea umană mai vizibilă (și destul de îngustă), admițînd în teorie partea cerească (care e extrem de mare), dar invizibilă, deci nu se supune controlului nostru.

Dacă vreți ceva din propria-mi experiență, ceea ce am încercat să spun mai sus este ceea ce am trăit în biserica baptistă. Osificarea, instituționalizarea, eficientizarea și dogmatizarea au făcut din ceea ce era (sau credeam eu că era) Biserica, o biserică. Adică altceva. Poate că m-am înșelat, dar avînd în vedere că tot mai mulți oameni gândesc ca mine, mă face să mă gîndesc la altceva… Mai ales că acest fenomen nu este propriu doar bisericii baptiste.

De la Isus la Pavel n-a fost decît un pas. Dacă mă uit la epistolele lui Pavel către corinteni, văd problemele acelei biserici sau acelor biserici și îmi spun că ceva s-a schimbat. Dacă Isus n-a definit precis biserica, Pavel a vorbit ciudat despre ea. Dar biserica de acum nu mai este biserica de atunci.

Recitesc textul din deschiderea epistolelor și mă mai liniștesc. Oare de ce nu a dat Pavel definiția bisericii în Corint sau pentru corinteni, să se mai termine cu problemele? De ce nu a fost precis sau mai precis? De ce nu a dogmatizat, ci a recurs în cele din urmă la MILĂ (apelînd de fapt la mila corintenilor)? Știa el ceva…

În Noul Testament biserica era adunarea celor care se închinau împreună lui Isus. În Faptele Apostolilor sunt enumerate câteva din întîmplările petrecute în biserica din Ierusalim care la începuturile sale se întrunea în templu sau în preajma acestuia. Această instituție religioasă a iudeilor i-a persecutat pe vechii și pe noii adepți ai lui Isus, ținta persecuției fiind cu precădere conducătorii lor. Reforma lansată inițial de Isus Cristos apare acompaniată de minuni, de o reacție populară tipică a unor aderări individuale și în grup specifice creștinismului și denumite mai tîrziu convertiri. Complexul acestor manifestări pun în antiteză templul și mișcarea (să îi spunem carismatică) reformistă a sistemului. Cu toate acestea marea diferență între vechiul sistem și noua instituție pe cale să apară era evidentă. Era în curs de desfășurare o reformă masivă. Mottoul nerostit era ascultarea de Dumnezeu vs ascultarea de autoritatea oamenilor.

Dincolo de vechiul subiect templu vs. biserica  emergentă (care merită analizat), mi se pare că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Acest lucru mă face să trag concluzia că așa cum templul nu mai era ceea ce Dumnezeu voia, există câteva lucruri pentru care biserica de acum nu mai este biserica de atunci. Dincolo de transformările de formă suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, cred că foarte multe biserici nu mai sunt ceea ce voia Dumnezeu la început. Iată două lucruri esențiale pentru care o biserică nu mai este biserică:

1. biserica nu mai este vulnerabilă și 2. biserica promovează o gîndire schizofrenică.

va urma

De ce nu sunt nici baptist şi nici carismatic



Că tot veni vorba de Iosif  Ţon, ce a acceptat, conform unora, să treacă într-o altă tabără şi cum Iosif  Ţon este baptist, m-am lăsat şi eu influenţat de acest val şi am hotărît să rup tăcerea. Probabil că acum se aude cum pîrîie. Fiţi pe pace, nu o să vă doară urechile. În primul rînd, nu o să vă plictisesc cu istoria carismatică a lui Iosif Ţon. Deja sunteţi plictisiţi şi nervoşi. Vorba aia: „De ce nu vi s-a întîmplat vouă una ca asta?” Deci, Ţon a fost baptist carismatic, cîndva, apoi un timp carismatic secret (vorba papei, in pectore) şi acum se declară baptist carismatic deschis. Cu ce seamănă tipul ăsta de a te declara openli ceva? Mă iertaţi!

Deci, prin urmare şi luînd în considerare, am decis să mă esprim la propria-mi gazetă, ca să nu fiu dat de gol (Doamne păzeşte! – repede, trei cruci şi o flegmă bine ţintită-n sîn) sau să nu mă facă de ruşine cîrcotaşii cultului, ai neamului sau a speciei umane (am omis pe cineva?).

De la bun început trebuie să precizez exact, dacă e nevoie, că acest post este un pamflet adevărat, nu un adevărat pamflet şi nu doresc şi nici nu tind, dacă pot spune aşa, să îmi văd numele pe top 100 wordpress, să sparg audienţa (de felul meu sunt paşnic, cu mici excepţii, de ex. cînd conduc în mijlocul unei hoarde de han-tătari sau cînd mă calcă cineva pe coada personală. Aici să nu mă acuzaţi că sunt animal, darwinist sau marxist, că nu ţine. Sunt, ba chiar mi-s, şi io ca voi.) sau să ies în vreun fel din tipare. Mă pretind, ba chiar fac o ambiţie din a fi un …echilibrat!

În consecinţă, declar sus şi tare, că nu mă doare niciunde de ce crede cutare, cutărescu sau cutărică, aici intrînd toţi şi toate vreţi dvs să intre. Mi-am rezervat mie restul opţiunilor! Dar e treaba Celui de sus să se ocupe de cine ce crede, cînd şi unde.

Iosif Ţon a fost la un moment dat duşmanul carismaticilor, dar şi Pavel a fost al creştinilor, ca să citez un comentariu bloghist, aşa după cum Ciurcil a fost cînd duşmanul, cînd prietenul, apoi iarăşi duşmanul sovieticilor. La fel ca Mao care a fost duşmanul americanior, apoi prietenul lor, ca apoi să nu se mai ştie, oscilînd între a-şi lichida propriul popor sau a-i lichida pe americani. Dar asta e altă poveste.

De ce freamătă atunci lumea baptistă? Ah, am uitat, eu nu mă declar baptist pentru că nu mai vreau să mă identific cu o biserică care moare pe mîna ei. Prefer vorba altui clasic fost baptist încă în viaţă (N-au reuşit să-l mănînce că era prea ţepos. E un compliment, Dănuţ!), că e mai bine să moară unul din ceilalţi decît unul dintr-al lor…  M-am declarat, dacă tot a trebuit, creştin şi protestant, caind ăv, pentru că ţin la credinţa pe care am primit-o în pruncia credinţei mele. Da, e trist, nu mă pot lăuda c-am evoluat!

Lumea baptistă freamătă precum codrii din poezia eminesciană (alegeţi dvs care) pentru că îşi aduce aminte cu mintiuţa şi memoria ei colectivă (Doamne dă-mi timp să salvez postul ăsta să nu se ia curentul şi să se piardă! Numa Satana o fi luînd curentul!) conform cărţii de Istorie a baptiştilor că prin deceniul al treilea al secolului trecut, citez din memoria ce mi-a mai rămas neutilizată, „penticostalii s-au aruncat ca nişte corbi asupra bisericilor noastre” (nota mea: bisericile lor), făcînd probabil ce fac de obicei corbii: croncăne, se socializează, papă, fac ouă, le clocesc, scot pui, zboară, învaţă, şi trăiesc foarte, foarte mult. O fi fost aşa, că altfel nu se explică ura confesională reciprocă dintre cele două denominaţii. N-o fi fost aşa, atunci nu ştiu de unde avea autorul datele şi de ce le rupea studenţilor de la ITP filele din lucrările de licenţă atunci cînd făcea parte din comisia… pe asta să o lăsăm pe altă dată!

Din perspectiva mea limitată, de om echilibrat, de independent, aş putea zice, mă tot întreb ce le lipsea baptiştilor de corbii penticostali au avut atîta succes? Păi cred că baptiştii la vremea respectivă aveau o ediţie limitată sau neterminată sau chiar a marcionistă a Noului Testament (Pariez că un anume domn din Bucureşti îşi ascute privirea, gata să ia noţiţe pentru a mă critica. Vai-ş-amar de baptiştii ăia!) pentru că altfel nu se explică de ce nu au ştiut că Dumnezeu chiar împarte darurile cum vrea El, cui vrea El şi cînd vrea El. Din cele mai diverse, şi ei nu pot face nimic pe chestia asta! Nu cumva o fi fost mai mare vina învăţătorilor, păstorilor, predicatorilor, liderilor, într-un cuvînt, pentru lacuna ce a pricinuit răpirea oiţelor baptiste de maleficii corbi penticostali? În treacăt fie zis, niciodată nu am reuşit să înţeleg cum un corb atît de mic poate răpi o oaie baptistă atît de mare! Hei, prea multe semne de mirare!!! O învăţătură autentică din NT, poate şi din VT ar fi aşezat credinţa baptistă pe o temelie solidă, pe un făgaş bătătorit, iar efectul „nu sunteţi mîntuiţi dacă nu credeţi asta şi nu vă manifestaţi aşa” nu ar fi avut efect. Dar n-a fost aşa la vremea aceea.

Apoi, în 1990 a apărut pericolul carismatic ce a scuturat atît bisericile penticostale (sau pentecostale), cît şi cele baptiste. Fraţii mai copţi cădeau în fel şi chip. Pe cînd eram la studii în străinătate umblau după mine carismaticii să mă ademenească. N-au avut pe cine, eram în branşă de circa zece ani! Dar nu m-am carismatizat, nici nu m-am ştiţi voi, liberalizat, că ăla era pericolul după cum am fost informat de mai-mari. Nu spui cine…

În fine, în ultimii ani carismaticii au devenit mai cuminţi, nu mai supărau nici ei pe nimeni, mai repede se supărau ei între ei. Penticostalii au devenit mai baptişti, adică mai puţin carismatici, că vorba aia, cum să fi ditamai pastorul şi proroc să fie unul neşcolit şi fără costum? Ei, să lăsăm astea! Dar, se poate vedea în bisericile penticostale de la oraşe că nu mai sunt aşa de …penticostale cum erau în urmă cu ceva timp. Pariez că nu baptiştii sunt de vină!

Acum, cum de au sărit (iar!) în aer baptiştii, că unul de-al lor s-a declarat mai carismatic ca papa, era să zic… Păi am o bănuială, de natură istorică. Nu mă ironizaţi, nu e de natură isterică, că nu s-a isterizat niciun baptist pînă la ora asta! Cred că, bănuiesc, dar nu sunt sigur, că pentecostalismul se întoarce! Iar? Păi, bine că nu se răzbună, nu contra-atacă şi că nu se dezlănţuie. Chiar bine? Dacă acum în concepţia alarmiştilor, se va putea produce acelaşi fenomen, doar că, virgulă, corbii vor avea o călăuză să intre în cetăţuie, să dea în vileag toate secretele baptiştilor, cifrul de la poartă, unde şi cîte sunt armele de lovire şi de apărare, unde este visteria, comoară, şi unde doarme regele, regina, toată familia regală baptistă. Dacă se va atenta la viaţa lor, dacă vor cuceri arsenalul, dacă vom fi …trădaţi, ocupaţi, eradicaţi? Basme frate, veţi spune. Sau citând din VT ,,Minciună! Spune-ne dar!” (2 Împãrati 9:12).  Baptiştii n-au aşa ceva! N-au? Dar au avut? Ce a mai rămas din cît de periculoşi erau ei, că la începutul secolului XX mitropolitul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, Vasile Suciu le aborda foarte serios teologia şi practica în a sa Teologie Dogmatică? Asta ar trebui să îşi dea ei seama.

Mai am o bănuială: dacă se lasă cu carismaticeală la baptişti, să te ţii la dispute, la pierderea controlului şi la crize de genul, „dacă eu sunt şef aici, cum de Domnul face minuni prin altcineva?” Grea haină, grea ipostază, dar nimeni, nici chiar Dumnezeu nu ţine pe cineva cu forţa într-o biserică sau într-o anumită poziţie. Prea mult confort, prea puţine probleme, prea mulţi bani şi prea mult control a bisericii duce la moartea ei sau în cel mai bun caz la aplatizarea şi pierderea luminii evangheliei. Din contră, problemele, chiar persecuţia, sunt cele ce cern adevăratul creştinism, neghina împuţinîndu-se. Da, n-am uitat pilda cu neghina şi interpretarea ei. Dar, în practică, s-a putut constata că o biserică vie e una care, nu numai că se adună în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu, ci are de-a face cu lucrări miraculoase ale Tatălui, prin mijlocirea Fiului, în lumina Duhului. Vi se pare normal? Mie da!

Mare va fi însă mirarea, uimirea şi nedumerirea baptiştilor alarmişti dacă cumva se va întîmpla ceva bun prin toată această trecere a lui Iosif Ţon pe la carismatici. Dacă vor avea loc vindecări? Dacă muţii vor vorbi? Dacă şchiopii vor umbla? Dacă orbii vor vedea? Dacă toată această tevatură nu este decît o alarmă falsă? Îşi va cere cineva scuze sau iertare? Din proprie experienţă pot să vă spun că acesta va fi mai degrabă Iosif Ţon.

În fine, nu vreau să treacă această ocazie ca să spun şi de ce nu sunt carismatic. Am avut parte de daruri (unele) pînă în prezent, nu mă laud cu ele, nici nu sufăr că mi-au fost date. În definitiv Dumnezeu face ce vrea! Şi dacă cineva crede că am făcut afirmaţiile de mai-sus urmărind oarece avantaje de o anume natură, tu hum it mai consărn, hiă bai dicleă că nu fac parte din vreo biserică, mişcare sau ceva de genul ăsta penticostală, carismatică sau străjerească (Majestate, iertaţi-mă!), după cum nu urmăresc o alipire de aşa ceva.

Nu v-am cîntat de jale, ca să nu plîngeţi. V-am cîntat de …haz. Fraţilor şi surorilor, sper să vă mai descreţiţi frunţile.

Vă recomand o carte: Mike Yankovski, Pe sub poduri, o aventură a credinţei pe străzile Americii


Mike Yankovski şi Sam Purvis străbat America ca doi boschetari creştini cu scopul de a verifica deschiderea Bisericii la această categorie de defavorizaţi.

Fără să consume droguri, fără să bea alcool, fără să fure, să mintă sau să înşele, cei doi au trăit sub cerul liber, pe străzi, la cheremul condiţiilor meteo şi al unora mai violenţi sau mai bine adaptaţi ca ei. Cîntînd cîntece creştine au întîlnit creştini ce i-au ocolit de la distanţă, i-au ignorat atunci cînd au dormit pe treptele bisericii sau au împărţit cu ei masa.

La rîndul lor s-au dovedit inimoşi şi darnici, martori ai lui Cristos într-o Americă ce se declară creştină mai ales în teorie. Practica lor te pune pe gînduri, dar au demonstrat ceea ce au intuit la începutul proiectului: oricine are nevoie de Isus Cristos, chiar şi Biserica.

Printre cei de la marginea societăţii uneia dintre cele mai bogate şi mai puternice naţiuni, Mike şi Sam pleacă din Denver, trecînd prin Washinghton DC, Portland, San Francisco, Phoenix, San Diego, din 27 mai 2003 pînă în 3 noiembrie 2003, cînd revin acasă. Cu minimum de haine, fără medicamente, doar cu banii cîştigaţi din cerşit, aventurile celor doi constituie într-un fel o reeditare modernă a aventurilor lui Francisc de Assisi şi a tovarăşilor lui, pe drept numiţi „fraţii minoriţi”. În tot acest timp Mike slăbeşte 11 kilograme. La duşul din 2 noiembrie apa era încă cenuşie chiar şi după folosirea intensivă şi extensivă a săpunului.

Cartea nu numai că te pune pe gînduri, ci te face să iei hotărîri serioase.

„Yankovski pierde vremea împreună cu beţivii şi drogaţii. Trăieşte din cerşit şi caută haleală prin gunoaie. Mda, are tupeu, Dar şi credinţă.” Dean R Hirsch, preşedintele World Vision.

Cardinal says Christian Europe is to blame for Islamisation


Cardinalul ceh Miloslav Vlk, arhiepiscopul Pragăi are curaj şi ştie ce spune. Iată ce spune in Telegraph.co.uk:

„Muslims were well placed to fill the spiritual void created as Europeans systematically empty the Christian content of their lives”.

„Europe will pay dear for having left its spiritual foundations and that this is the last period that will not continue for decades when it may still have a chance to do something about it”.
 „The Muslims definitely have many reasons to be heading here. They also have a religious one – to bring the spiritual values of faith in God to the pagan environment of Europe, to its atheistic style of life.

„Unless the Christians wake up, life may be Islamised and Christianity will not have the strength to imprint its character on the life of people, not to say society.”

Simon Caldwell mentioned that he did not blame Muslims for the crisis as Europeans had brought it upon themselves by exchanging their Christian culture for an aggressive secularism that embraced atheism.

„Europe has denied its Christian roots from which it has risen and which could give it the strength to fend off the danger that it will be conquered by Muslims, which is actually happening gradually”.

„At the end of the Middle Ages and in the early modern age, Islam failed to conquer Europe with arms. The Christians beat them then.

„Today, when the fighting is done with spiritual weapons which Europe lacks while Muslims are perfectly armed, the fall of Europe is looming.”