Demonul cu faţa albă (10)


Zilele de spital se scurgeau printre vizitele prietenilor şi evenimentele inerente mediului spitalicesc. Într-una dintre zile o femeie a ieşit urlînd prelung de pe secţia noastră. Era clar că îi murise cineva apropiat. Veneau ambulanţe cu bolnavi pe targă, apăreau rude îngrijorate şi doctori preocupaţi. De fapt doctorii erau ultimii cu care aveai contact, atunci cînd nu se mai putea fără ei. Vizite, contravizite şi extra-contravizite. Trebuie să spun că am avut parte de o atenţie deosebită a doctorului chirurg şi nu cred că a trecut o zi fără să mă vadă cel puţin o dată şi de patru ori în zilele mai aglomerate. La cîteva zile de la operaţie vine şi medicul anestezist căutînd pe cineva (credea că eu sunt persoana respectivă) şi o îndrum spre salonul cu pricina. I-am zîmbit că vorba aia, ne cunoşteam şi atunci m-a recunoscut. Să fiu sincer reacţia ei m-a surprins, dar şi mi-a picat extrem de bine, mai ales că era spontană: „Ce recuperare fulminantă!” Mi-a picat extrem, da extrem de bine! Era cel mai extraordinar compliment adresat lui Dumnezeu. E drept că mă agitam ori de cîte ori puteam şi încercam să zîmbesc ori de cîte ori aveam ocazia, încercînd să depăşesc atmosfera şi să mă auto-depăşesc. Probabil că am şi reuşit.

În a doua zi după operaţie ar fi trebuit să mă scol şi să fac un pas-doi pînă la uşă. Nu am putut cu tot ajutorul Danei. Am crezut că mă sparg în bucăţi şi că se desfac cusăturile. Am realizat că aveam cavitatea abdominală mai goală – mi se scosese o splină ce cîntărea 3,400 pemasă şi care avusese în jur de 5 kilograme înăuntru. Chirurgul mi-a explicat că procedura sa consta în golirea splinei de sînge prin masarea ei, astfel încît să se piardă cît mai puţin sînge. După operaţie a venit cu laptopul şi am văzut fotografiile. Splina avea cîteva dungi, aşa că am întrebat ce sunt „alea”. Mi-a spus că erau nişte leziuni superficiale mai vechi. Mi-am adus aminte că într-o zi, contrariat de umflarea abdomenului, culcat pe spate, am palpat zona şi am simţit o umflătură. Credeam că e o porţiune din intestinul gros aşa că i-am aplicat un masaj mai agresiv. Ţin minte că ceea ce masam era consistent şi semăna la palpare cu un intestin care are ceva înăuntru şi se poate deplasa la împingere. Asta m-a făcut mai circumspect cu privire la natura umflăturii şi m-am oprit. Bine că m-am oprit la timp. Dacă continuam leziunea ar fi dus la hemoragie. M-am mirat cînd am observat un ţesut de culoare galbenă şi mi s-a spus că e stratul de grăsime. Atunci m-am mirat mai tare!

Doru Măluţan era un tip dur. I-am povestit prin ce trecusem eu, i-am povestit cum am devenit creştin. I-am spus cum putea el dveni creştin. Mi-a povestit cum a făcut banii cu care şi-a construit pensiunea. Nu l-am invidiat. L-am întrebat dacă are ceva de povestit despre viaţa din trupele speciale. Fusese karatist în lotul naţional, aşa a ajuns la trupele speciale şi a avut cîteva misiuni grele. Printre altele a fost capturarea celor ce dezertau cu arme. Într-una dintre ele se apropiaseră de dezertor care dormea într-o groapă şi la cîţiva paşi de acesta maiorul din unitatea dezertorului începe să urle la el cît de nebun şi nesimţit era el soldatul. În clipa următoare acesta s-a trezit, s-a întors şi a tras. A auzit glonţul şuierîndu-i pe la ureche, dar deja era în salt. Dezertorul nu a mai avut altă şansă, în schimb după capturare el şi colegul său l-au tăbăcit bine pe maiorul imprudent care putea să-i omoare pe amîndoi de cît de deştept fusese. A avut nevoie de spitalizare. După  ceva timp au fost chemaţi la procuratura militară şi li s-a spus că acesta i-a acuzat de lovirea superiorului, etc. Procurorul dîndu-şi seama de situaţie le-a spus că maiorul e pe celălalt hol, în spatele uşii şi că le dă mînă liberă să îi mai aducă aminte că prostia sa ar fi putut să însemne moartea lor. Aşa că s-au pus pe tăbăcit din nou. Ei nu au păţit nimc. Asta ca să ne dăm seama cum se rezolvă lucrurile într-un context extra-bisericesc.

Mi-a dat şi o reţetă de peşte. Era conştient că e prea stresat. În cele din urmă l-au mutat la o altă secţie şi am putut vorbi cu el doar la telefon. Mi-am luat rămas bun de la el înainte de a pleca, după ce Cosmin Giurgiu mi-a adus un exemplar din Evanghelia vagabonzilor. Cosmin era şi mai este antrenat în vizitarea deţinuţilor din penitenciare, într-una dintre vizitele sale de la Arad întîlnindu-ne la Penitenciarul de maximă siguranţă de acolo, în urmă cu aproximativ un an. Cosmin mi-a povestit experienţa extraordinară (pe care poate o va povesti el) ce a avut-o în SUA cînd fratele său a suferit un grav accident şi doctorii nu îi mai acordau nici o şansă datorită faptului că o mare parte din creier îi fusese extirpată. Cu toate astea frate său umblă, vorbeşte, mănîncă, pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile, în ciuda medicilor specialişti care spuseseră că de acum încolo va fi o legumă.

Şansa mea, dacă vreți să îi spunem aşa, a fost că medicul chirurg ce m-a operat era creştin ortodox practicant, un om deosebit şi un profesionist de excepţie care nu se avea bine cu proful, dar care era corect şi bun. Asta am aflat de la asistente. Să vă dau un exemplu: în primele zile de spitalizare mi-a spus că va fi de gardă. L-am întrebat, pentru că ştiam de practica asta, dacă mă va opera atunci. Mi-a răspuns foarte ferm că nu, pentru că nu ar fi cinstit în cazul în care se iveşte o urgenţă ca el să fie antrenat într-o operaţie ce se putea programa în altă zi. Jos pălăria!

Iată şi conţinutul emailului trimis de Dana în 22 iunie tuturor prietenilor noştri:

„Dragii nostri,

Alex va transmite salutari.

In ultimele doua nopti a reusit sa doarma, lucru care l-a mai intremat. Ieri am avut o lista destul de mare de meniuri pe care sa i le pregatesc, si spre surprinderea mea pana am plecat de la el deja mancase cea mai mare parte din ele, mai lasase ceva pe seara. Desi mancarea din spital nu e rea, la pranz noi doi mancam impreuna din ce aduc eu. Chirurgul a spus ca vindecarea merge atat de bine incat nu mai are nevoie de pansamente, si ca daca totul continua asa, luni ii va face un ecograf sa vada cum e inauntru si ii va scoate tuburile de drenaj. Iar pe vineri va pleca spre casuta. Analizele de sange se imbunatatesc incetisor, dar se imbunatatesc. Ieri seara deja facuse trei ture de hol (holul masoara cam 10 metri) de unul singur. Si mi-a marturisit ca nici macar ametit sau dureri nu a simtit. Aleluia!

Tot ieri a vorbit si cu hematologul, care l-a sfatuit sa nu plece din Cluj pana nu se vad, pt a stabili urmatorii pasi. Au discutat despre nevoia de a face chemio-terapie. Alex a spus ca se vor vedea, dar mi-a marturisit ca nu si-a schimbat parerea despre aceasta terapie.

Azi dimineata era vesel, dupa un somn odihnitor.

Ne este dor de baieti, ALex chiar are cateva din pozele mai recente cu ei expuse langa pat. Dar daca totul merge asa ca si pana acum, poate duminica viitoare vom fi acasa.

Fie ca Domnul nostru Cel Atotputernic sa va dea pace si liniste azi si sa va bucurati de innoirea binecuvantarilor Lui.

Va pupam si imbratisam,

Dana.”

După operaţie celule ce favorizează coagularea şi le-am primit prin transfuzie au reacţionat. Foarte bine. Dar după cîteva zile acestea s-au înmulţit atît de mult încît era previzibil că intram în zona critică şi riscam coagularea totală a sîngelui. Alertă din nou!

Războiul rece al baptiştilor din România (1)


Războiul rece este un război nedeclarat, ascuns, fără declaraţii oficiale, fără mişcări de trupe la vedere. Se fac manevre pentru ca adversarul să aibă impresia că este atacat, dar totul este o maimuţăreală. Zvonurile constituie unul dintre cele mai folosite mijloace de inducere în eroare a adversarului. Dar în acelaşi timp ele constituie, atunci cînd au efect, cea mai ieftină şi eficientă momeală. Din cînd în cînd părţile emit declaraţii în care se acuză reciproc de vreun incident. Dacă au loc pierderi, nimeni nu recunoaşte nimic sau în cel mai bun caz incidentul a fost o provocare a părţii adverse. Am putea să spunem că războiul rece e un fel de teatru stresant, foarte scump, dar fără prea multe efecte.

Astfel caracterizat războiul rece, putem trage concluzia, înainte de a proba cu dovezi, că baptiştii din România duc un adevărat război rece? Dar împotriva cui este el îndreptat? În primul rînd el este îndreptat împotriva Satanei. În al doilea rînd el este războiul lor împotriva lor. Dar în acest ultim caz războiul este şi mai complicat.

Să vedem dacă putem dovedi că baptiştii duc un război rece împotriva Satanei. Este extrem de uşor de dovedit: baptiştii nu duc război direct, „cald” sau fierbinte împotriva Împărăţiei întunerecului. Dacă ar duce s-ar vedea, s-ar simţi, ar exista pierderi şi de o parte şi de alta. Ar exista  o mobilizare şi am fi cu toţii, cel puţin cei apţi să ţină o armă în mînă, pe poziţii. Am vedea efecte: dracii ar fugi sau ar tremura sau ne-ar ataca şi asta ne-ar face să reacţionăm. Dar, dracii parcă au dispărut! Noi ne vedem de şcoli, grădiniţe, şcoli, fundaţii, şcoli, asociaţii, şcoli, magazine, şcoli, fanfare, coruri, plimbări prin alte biserici, întruniri cu fraţii, cu copiii, cu mamele, cu căţeii şi purceii şi de şcoli. Chiar şi eu. Ce e de făcut?

Un baptist normal ar zice că pentru a începe un adevărat război trebuie să te înarmezi întîi. Apoi trebuie să îţi stabileşti strategia, tactica şi în cele din urmă să ataci. Ok. Am înţeles. Am făcut toate astea. Atunci rămîne probabil un singur lucru: cînd o să atac?