Nostalgia comunismului autohton (2)


În prima parte (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/10/07/nostalgia-comunismului-autohton-1/) am încercat o succintă analiză a ceea ce a făcut bine sau aproape bine Ceaușescu. În ceea ce urmează voi încerca să analizez succint, fără să fiu exhaustiv, cîteva dintre hibele acestui regim.

Epoca Ceaușescu a început după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR. Acesta a început trecerea de la stalinism la un comunism autohton, mai independent față de Moscova, mai aproape de român. Sub Dej a început industrializarea, sub Ceaușescu a continuat intensiv, extensiv și păgubos. De exemplu, în materie de industrie a mobilei România avea vreo 20 de combinate de prelucrare a lemnului care făcea PAL. Canada avea doar două. O discuție purtată cu un proaspăt absolvent al facultății silvice în anii 70 m-a informat că pădurile noastre sunt foarte bolnave. Și ce dacă?

În materie de industrie petrolieră nu se știe de ce exploatarea petrolului a început în zona de vest a țării la circa 20 de ani după ce germanii au prospectat zona în anii 40. Dar ungurii au început cu vreo 10 ani înaintea noastră. Tot în această branșă s-a construit termocentrala de șisturi bituminoase, undeva pe vîrf de munte. O idee epocală, nici americanii nu au ajuns la performanța asta… Doar că atunci cînd venea în vizită Ceaușescu termocentrala folosea mii de tone de păcură pentru a produce curent electric. Tehnologia românească nu atingea performanțele necesare pentru ca raportul cheltuieli/producție megawați să fie rentabil. Dar banii s-au cheltuit.

S-au investit sute de milioane de dolari și mărci în industrie: Pitești, Craiova, Brașov produceau autoturisme, respectiv camioane sub licență Renault, Citroen și Man. Doar că după 10 ani se produceau aceleași modele cu mici variații. Ele nu se mai puteau concura modelele din vest și se vindeau la prețuri mai mici. Se fabricau autobuze, microbuze și autospeciale. În afară de armament… Tancuri, amfibii, taburi, tunuri, mitraliere, aruncătoare de mine, elicoptere, pontoane, etc plus muniția aferentă.

În materie de material rulant CFR, cu toate că s-a produs cea mai mare platformă existentă din lume (se închiria în străinătate pe valută) se mai fabricau vagoane supraetajate sub licență RDG (licență veche dinainte de anul 1940).

În materie de mașini-unelte, un domeniu favorizat ideologic pentru că producția de mașini-unelte (strunguri, freze, raboteze, mașini de prelucrare a metalelor în general) s-a investit mult cumpărîndu-se licențe și unele mașini de precizie. Dar unele licențe erau învechite. De exemplu la Aris (Fabrica de strunguri Arad) încă se producea în 1990 strungul DLZ (licență RDG) proiectat în 1939. La fel strungurile revolver DRT.

Apoi s-a redeschis canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect abandonat de regim în anii 50. Ideologic era locul unde opozanții regimului își ispășeau crezul politic dacă nu cumva erau exterminați. Proiectul s-a dovedit o mare inepție tehnică și a fost sistat, vinovații (comuniști) fiind trași la răspundere de regim. Ca să dovedească că poate să facă ce n-a făcut predecesorul său (criticat de Ceaușescu la un congres PCR), Ceaușescu a redeschis șantierul și a realizat canalul cheltuind sume enorme.

Alt proiect inutil a fost construcția Casei Poporului, un fel de catedrală seculară a mîntuirii neamului în chip politic, comunist. Industria a produs pentru această clădire ce n-a produs pentru nimeni unicate de mari dimensiuni pe care le-a plătit poporul.

Înainte de această perioadă, Ceaușescu a făcut o vizită de pomină în China, Kampucia și Coreea de Nord. Revenit acasă a început schimbările: s-a trecut la reduceri. S-au redus dimensiunile paginilor la ziare, reviste, publicații în general. Au dispărut publicații. S-au tăiat banii de la cultură, tv, cinematografie. S-a trecut la indigenizarea produselor de import. S-a raționalizat consumul de benzină, alimente și electricitate. Nu se mai putea cumpăra în rate decît mașina și casa (după care așteptai cîțiva ani să le primești). Dacă erai tînăr căsătorit pînă în 25 sau 30 de ani puteai să-ți iei mobilă în rate.

Programele tv s-au redus la 2 ore în timpul săptămînii, vreo 12 sîmbăta și 17 duminica. Excepție făceau meciurile de fotbal internaționale, olimpiadele, congresele partidului și mitingurile la care vorbea Ceaușescu. Filmele de la tv aveau nume schimbate și erau căsăpite pînă la o oră și zece minute pentru a nu plăti drepturi de autor. Circula o vorbă: Ceaușescu se lupta să unească telejurnalul de seară cu cel de noapte. Și uneori așa se întîmpla dacă vizita vreun obiectiv important, o țară sau primea vizita unui important om de stat.

Nu știu de ce-i apucă nostalgia pe unii. Poate după tinerețe, poate după ieftina mulțumire că ai găsit ceva ce pînă mai ieri se găsea pe toate gardurile sau pur si simplu pentru simplitatea si predictibilitatea vieții de zi cu zi. Și cine știe, poate pentru bucuria de a face o baia fierbinte o data pe săptămînă, pentru cea de a apăsa pe întrerupător și de a vedea că se aprinde lumina sau pentru nostalgia ședințelor de partid instruite de B.O.B. al intreprinderii nu se mai contenea cu critici, autocritici la adresa cutărui tovarăș.

Aplauze tovarăși!

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (1)


  Am aterizat într-o după-masă în comuna noastră formată din trei sate aşezată pe şapte coline ca celebra metropolă de unde îşi trage parţial neamul nostru paternitatea. În ceea ce priveşte maternitatea se fac în continuare săpături. Aterizat puţin spus. Să rememorăm faptele.

Toate acareturile noastre adunate în ultimii zece ani de după revoluţie se aflau depozitate într-o casă de la periferie, că în garsonieră nu mai încăpeau. Am încărcat mobila într-o ifă redegistă condusă de un amic într-ale pescuitului şi am dat buzna să-mi anunţ consoarta de fericitul eveniment: ne mutăm! Am depăşit o babă pe bicicletă pe ultimii metri ai străzii mele, am răsucit volanul pe dreapta în sudalmele babei ce făcu cunoştiinţă cu asfaltul proaspăt turnat de subalternii lui Băsescu. De, o fi căutând banii conform devizei ministrului „Aici sunt banii dumneavoastră!”

I-am urat ceva pe engleză ce în limba română începe cu şi, şi am dat bice cailor daciei care zburda nebună, de parcă nu ştia că ne mutăm la ţară. Adio asfalt, adio semafoare, adio zebre, tâmpiţi, pietonţi şi pietoante. Suntem în procesul mutării! Evenimentul a început şi nu numai că se transmite în direct, ci participăm cu trup, suflet, dacie şi transpiraţia autohtonă. Opresc în faţa blocului, dar ca făcut, frâna nu ţine şi câteva tomberoane o iau la goană mânate de bara din faţă a vehiculului mai sus-menţionat. Pagubă-n ciuperci! Poate că în ciuperci nu, dar în tomberoanele noi de plastic ce costă un milion bucata, cred că da. Urc în fugă scările, pun mâna pe telefonul cu disc rotativ tip 1969 şi răcnesc după ce la celălat fir s-a ridicat receptorul: „Am plecat, vin după tine după ce descarc!”

Refac drumul în sens invers şi la colţul străzii într-o grămadă dezorganizată una bucată babă îşi trăgea sufletul de pe unde i se dusese, adică din adâncimile asfaltului negru ca abanosul şi creţ ca şuviţa ministrului. De ce n-o taie? Mă rog, poate îi place să fie pletos. Văd baba, mă vede şi ea pe mine, încerc o manevră de evitare, dar prin geamul deschis aud mai multe cuvinte cu referiri anatomice, se face apel la ginecologie, la Barth, ba chiar şi la arborele meu genealogic. Câtă răutate în oamenii ăştia! N-am pus decât o amărâtă de frână în vreme ce luam curba. Da’ curba am lăsat-o acolo. Ce vrea baba cu mine? Trag pe dreapta, mă dau jos din chestia aia cu nume de patrie antică şi mă îndrept hotărât spre grămada care între timp se organiză. N-am făcut rugbi în viaţa mea, dar am văzut câteva meciuri. Cum băteam Franţa pe vremuri! Acum parcă avem o echipă de babe! Mda, dacă ar fi ca babele astea din faţa mea, poate tot ar mai câştiga un meci, două cu All Black. Îmi analizez şansele şi trec la defensivă. Apelez pe mobil poliţia. Babele nervoase la culme mă apostrofează direct proporţional cu costul mobilului:

– Credeai că ai scăpat? Acuma … încerci să aranjezi cu prietenii tăi de la poliţie? Las’ că vezi tu! Ai plecat de locul accidentului. Ai lăsat-o aici cu piciorul rupt! Mă, te…

Norocul (so tu spic) vine de unde nu te aştepţi şi cel neprihănit are parte de apărători pe măsura faptelor sale. Ca un făcut, o maşină rătăcită de poliţie apăru când decibelii celor de vârsta a treia tindeau spre pragul dureros. Albă-neagră, roz-bombon, rămân fără permis, baba plecând călare pe „Carpaţiul” de damă răpciugos, de parcă făcuse armata la infanteria călare, cu un surâs malefic tip „Îţi arăt eu curbă, mă arătură!”

Cu banii şi cu permisul luat, mă simţeam ca Moromete senior după vizita perceptorului. Să mor! Ei, ce să faci, asta e! Cu dovada în mână şi cu pedala de acceleraţie undeva la o altă parte anatomică a fiecărei vieţuitoare pământeşti, goneam să prind din urmă ifa rablagită ce luase deja drumul exilului, spre „la ţară.”

Fatalitate: coloană, tiruri. Apoi, gâşte, raţe, găini, gropi, noroi, gropi, şi bineânţeles, babe, babe şi iar babe. Nu am vazut ifa, dar am ajuns totuşi primul. Mă întorc la intersecţie, vorba aia, jast in cheis! Îmi trec prin minte evenimentele, ce zi! Toată mutarea luase o turnură cu iz de geriatrie fără tratament ana aslan. Îmi venea să îmi dau demisia. Vorba aia: de unde? În fine, după jumătate de oră apare ifa. Descărcăm povestindu-i păţania şoferului, aşa ca de la şofer la şofer.

Va urma

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.