London Bible College – London School of Theology (4)


Primul lucru ce l-am făcut cînd am ajuns la şcoală a fost să mergem în „Student Center”, o clădire cu etaj, unde era păstrată la frigider mîncarea pentru cei doi întîrziaţi din România. Nu ne-au uitat. Nimic fancy: cartofi înăbuşiţi, salată şi o bucată groasă de circa 6 mm de ham. Nu tu pîine sau supă. Nu ştiu ce a fost desertul, dar devreme ce nu îmi amintesc, nimic impresionant. În sala în care am luat masa se găsea un televizor color, exista un automat de băuturi răcoritoare, iar lîngă, o mică bucătărie bine dotată, o mică încăpere cu pian pentru repetiţii, o alta cu încă un televizor şi două cabine de telefon. Pe una dintre laturile clădirii se putea vedea un teren de fotbal.  La parter două grupuri sociale, vestiare pentru jucători, cu o sală de forţă, o altă sală mai mare cu o masă mică de biliard, două mese de ping-pong şi darts.

Comitetul de primire, în frunte cu un nigerian, ne-a întîmpinat cu zîmbetul pe buze. Am primit un program pentru a doua zi, identic cu cel primit şi lăsat în bagajul ce venea din ţară cu al doilea avion. Am hotărît cu Justin să ne vedem peste trei ore să recuperez bagajul. În holul de la intrare exista o placă din clădirea iniţială a şcolii care a fost deschisă în 1940, în centrul Londrei, în plin război, atunci cînd doar Anglia se lupta cu Germania nazistă, iar Londra era bombardată continuu şi nu se întrevedea viitorul. Asta spune multe despre ce fel de creştini existau atunci. 

Am ajuns în fine în camera mea cea de toate zilele. Cu mici excepţii cînd voi sta în altă cameră în anul III pentru că se renova, îmi voi petrece tot timpul din cursul celor trei ani aici. Camera era la etajul întîi. Acolo mă aşteptau cutiile cu cărţi şi hainele expediate în avans. Încăperea de circa 3,50 pe 3,50 avea un aspect deprimant: duşumea de lemn aglomerat, trei rafturi simple, un dulap înzidit destul de mare, o masă cu un scaun şi un pat, toate purtînd patina timpului, zugrăveala alb-gri şi fereastra metalică ce contrastau cu maroul mat, şters al mobilei. Absolut nimic colorat. Parcă eram într-un orfelinat. Mă ducea cu gîndul la Oliver Twist.

Pe pat era o pătură şi două perne îmbrăcate în feţe verde deschis. Pe lîngă cearceaful verde mai era încă unul de rezervă. Mi-am despachetat hainele şi le-am pus pe umeraşe. Pentru prima dată în viaţa mea am văzut umeraşe de sîrmă. Săraci britanicii ăştia!

Mi-am pus cărţile pe rafturi, mi-am scos cîteva poze să-mi aline dorul de ţară şi am fost invitat de colegul de vis-a-vis la ceai. Acolo mai erau alţi colegi din anul I: Alex, un englez, coleg de BA, un alt coleg din Yorkshire, Andy Wood, anul I la CLAM (un alt curs mai practic din care te puteai transfera în anul III la BA dacă aveai rezultate bune) şi Daniel Bulzan. Primul ceai cu lapte – o leşie mai degrabă. În final cel ce ne-a invitat a scos cheile maşinii şi ne-a întrebat dacă cineva dintre noi are chef de mers în Londra. Puteam lua maşina lui. Deschişi totuşi britanicii ăştia! Credeam că eram în Londra. N-aveam habar! Eram în Northwood, undeva în nord-vestul Londrei, în interiorul autostradei de centură ce cuprindea pe atunci Greater London. Ca să ajungi în centru îţi lua între jumătate de oră şi două ore şi jumătate, în funcţie de trafic şi o bună cunoaştere a drumului. Pe atunci nu exista încă sistemul GPS. Nu am acceptat invitaţia. Ne-am dus fiecare pe la camerele noastre.

Daniel avea una pe cealaltă parte a coridorului cu ferestra spre curtea interioară, tipică, cu gazon. A mea dădea spre două proprietăţi, dar era linişte şi plin de verdeaţă. Se vedea cerul, iar dimineaţa aveam un pic de soare. Deasupra noastră era etajul fetelor, la parter tot băieţi. Nu existau camere pentru familişti. Pe fiecare palier era o mică bucătărie unde puteai să-ţi prăjeşti pîine, să fierbi apa pentru ceai sau cafea, să calci. Acolo erau toate ustensilele.

Am aflat şi cînd se ia masa şi ce se face în sala de mase, o încăpere de vreo peste 100 mp, cea mai înaltă şi mai luminoasă din şcoală. Totul mergea pe „bandă rulantă”, cu toate că nu exista aşa ceva. Se luau opt farfurii şi se puneau pe mese (două mese puse una lîngă alta), apoi cîte doi de la fiecare masă (studenţi şi profi fără discriminare) stătea la rînd, luau mîncarea şi veneau cu ea la masă. Cineva aducea tacîmurile. Dacă pe masă exista un bol cu fructe şi iaurturi însemna că acolo nu se mai servea desertul (ce putea fi custard sau orice altceva), luai ceva de pe masă şi dipăreai rapid după ce mîncai felul principal. Era foate convenabil pentru cei grăbiţi.

Înainte de masă unul dintre participanţi atenţiona asistenţa cu ajutorul unei soneri de incendiu pe post de clopot şi spunea „Grace”. După masă farfuriile separate de tacîmuri se puneau pe un cărucior ce era tras în bucătărie, se descărca şi apoi revenea gol pentru alte farfurii. Resturile se puneau într-un recipient anume. Pe o masă de lîngă bucătărie erau două recipiente cu apă cu detergent şi două-trei lavete cu care se spălau mesele de către ultimii ocupanţi. În felul acesta ele erau curate pentru seria a doua.

La masă se discuta, toată lumea era „you” sau ţi se adresa pe nume. Să nu vorbeşti în timpul mesei era foarte nepoliticos. Eram cîteva zeci de naţionalităţi şi tot atîtea, dacă nu mai multe, denominaţii. Negrii, albi, galbeni, mulatrii, metişi, catolici, Salvation Army, Church of England, baptişti, penticostali, independenţi, Free Church, carismatici, denominaţii de care nu auzisem niciodată. Elveţieni, englezi, nemţi, bulgari (2), indieni, pakistanezi, scoţieni, irlandezi, nemţi, austrieci, din Bermude şi din alte insule, din USA,  Nigeria, Boswana, chinezi, sud-coreeni, olandezi, ruşi din Letonia, etc.

Justin a bătut la uşă la vremea hotărîtă şi după ce a deschis uşa a rămas fără glas după ce a intrat. Era şocat de cîte cărţi aveau săracii studenţi din România. Trebuie să mărturisesc că întreaga deplasare s-a făcut pe cheltuiala sa, noi neavînd nici un ban englezesc. Am discutat cu el pe drum, am aşteptat mai bine de două ore la aeroport şi am observat că soarele avea o strălucire ciudată, iarba era colorată într-un verde ciudat şi peste tot în aeroport erau aproape numai negri. Şocul cultural îşi făcea prezenţa. În cele din urmă am recuperat bagajul şi am luat-o înapoi spre „casă”. Am luat masa de seară şi m-am culcat.

A doua zi dimineaţa, baie, micul dejun cu cornflakes, ceai, pîine prăjită. La scurt timp Daniel bate la uşă şi îmi spune că îl vede pe Graham McFarlane, directorul nostru de studii. Nu ştiam care era eticheta, unde aveam şi unde nu aveam acces, aşa că stăteam la fereastră şi ne holbam la profesorul şi prietenul nostru. În cîteva minute şi-a ridicat privirea şi un zîmbet imens i-a acoperit faţa. A urcat la noi imediat şi ne-a îmbrăţişat! Parcă ne-a mai venit inima la loc. Apoi ne-am văzut la o capelă cu toţi studenţii în Student Center.

Cîntece noi, atitudini noi, etc. S-a făcut prezentarea cadrelor didactice. În afară de Graham nu cunoşteam pe nimeni. A doua zi a venit şi Tavi Baban a cărui paşaport fusese furat şi apoi recuperat înainte de plecare din Constanţa. Acum eram trei.

Cursurile au început a doua zi, cînd au apărut mai toţi studenţii. Tot atunci am făcut fotografia cu colegii, personalul nedidactic şi profii. Şcoala era dotată cu un sistem de alarmare în caz de incendiu şi la începutul fiecărui an şcolar se făcea un exerciţiu de evacuare pe timp de zi ce era verificat temeinic. Apoi urma unul pe timp de noapte. Nu se glumea cu aşa ceva. Fiecare palier avea cel puţin două uşi anti-incendiu astfel că la început ne tot izbeam de ele neştiind exact în care parte se deschid. După ce am învăţat făceam întrecere cine ajunge mai repede la capelă. Trebuia să te întrebuinţezi serios ca la rugby!

În prima zi am luat cunoştiinţă cu biblioteca ce se afla într-o clădire asemănătoare cu o biserică. La parter, după ce treceai de uşa masivă de la intrare se găsea biroul bibliotecarei. După o perdea micuţă, pentru a fi ferite de lumină, se aflau două pagini ale unei predici scrise de Spurgeon. Pe dreapta era fişierul cu xeroxurile şi apoi după altă uşă parterul bibliotecii.

Generalităţi, apoi rafturi uriaşe de circa trei metri. În spaţiile dintre rafturi mese şi scaune pentru lectură. Apoi un mic hol unde erau expuse ultimele apariţii ale periodicele şi în fine sala periodicelor cu rafturi doar pe pereţi şi cu mese separate pentru studenţii de la Master. Se aflau acolo mai mult decît ceea ce visasem eu vreodată. Doamne mulţumesc că mi-am văzut visul cu ochii! De acum mă voi preface în şoarece de bibliotecă!

La etaj, într-o sală egală ca mărime cu cea de jos erau tot cărţi şi mese de studiu. Între parter şi etaj exista încă o sală mică cu un televizor, un videoplayer şi diverse resurse practice (casete mai ales), ghilotină, scotch, foarfeci, etc. Ni s-a explicat sistemul de catalogare şi de împrumut. Nu era voie să împrumuţi mai mult de trei cărţi, pe mai mult de trei zile. Puteai să copiezi, dar nu mai mult de un capitol din cărţi, xeroxul fiind prevăzut cu cititor de cartele magnetice ce se puteau cumpăra la recepţie. În bibliotecă puteai citi cite cărţi voiai, dar la ora 22.30 un olandez înalt, mereu cu zîmbetul pe buze ne privea insistent agitînd o cheie. Era ora închiderii. La ora 7.30 dimineaţa puteai să dai din nou buzna!

Hainele se puteau spăla şi usca într-o spălătorie dotată cu maşini de spălat automate industriale şi cu uscătoare cu tambur. Trebuia să cumperi doar detergent şi cartelă de la recepţie. O spălare era cîţiva pence, la fel şi uscarea. Puteai să calci tot acolo aşteptînd să ţi se termine uscarea, dar de cele mai multe ori aşteptam vis-avis în Student Center relaxîndu-ne.

Am primit indicaţii preţioase de la Les Tidball cum să scoatem din cont de la Lloyd Bank în Northwood bani ca să mergem în Londra să ne înregistrăm la poliţia metropolitană. Aveam un cont de 50 de lire sterline. Tot în acest cont urma să primim şi bursa. Un travel card pentru o zi costa 3,10. Ne-a ajutat colegul nostru din anul I, Martin Parson. Cu aceiaşi bani am achitat garanţia cardului de intrare în şcoală (doar cartele magnetice de plastic) şi cea a cheii camerei. La recepţie se mai puteau cumpăra timbre sau cartele telefonice, pentru că la etaj erau două cabine de telefon. Tot la etaj un student administra o mini-librărie de unde puteai cumpăra rechizite de tot felul. În schimb la parter era o altă librărie, numai cu cărţi şi cu carduri. Acolo apăreau cele mai noi cărţi în domeniul teologic. Şcoala mai avea un departament video şi evident unul de întreţinere, iar asociaţia studenţilor deţinea un microbuz cu care se puteau face excursii.

Prima aventură în Londra a avut loc a doua zi. Am luat metroul de unul singur spre centru, ghidat de harta de la metrou. Am revenit cu capul vîjîind de cît de străin era totul. La primul drum la poliţie, nu am reuşit să ne dăm jos din vagonul de metrou la Conduit Street, uşile nedeschizîndu-se. Am pierdut timp cu întorsul înapoi, cu pozele de care aveam nevoie (pentru că nu aveam monede de o liră pentru automatul foto şi nimeni nu îţi schimba bani dacă nu cumpărai ceva).

Acolo am dat de doi bătrînei, în jur de 60 de ani, foarte comunicativi. Am intrat în vorbă cu ei şi i-am întrebat ce au păţit. Căutau de lucru şi erau …americani. Englezii nu discutau cu tine, erau sătui de turişti şi erau …englezi. Apoi un tip în costum negru la vreo 50 de ani ne-a oferit politicos două lire (n-am primit) să ne facem pozele. L-am refuzat la fel de politicos. Oricum era prea tîrziu. La întoarcere am făcut întrecere cu Daniel să vedem care dintre liniile de metrou sunt mai rapide: Jubilee sau Metropolitan. Jubilee era, dar avea trei opriri în plus. În cele din urmă ne-am încadrat în termenul de 10 zile pentru înregistrare la poliţie.

Am primit un soi de buletin verde. La început îl purtam cu noi. Nu ştiam că în Marea Britanie nu existau „buletine”…

Apoi, că eram deja în octombrie, a început să plouă ca-n Anglia. La Bucureşti au revenit minerii! Acelaşi anotimp, alte lumi.

London Bible College – London School of Theology (3)


Îmi aduc aminte că la prezentarea studenţilor de la Oradea din toamna lui 1990 am spus din greşeală London Bible School în loc de London Bible College şi am fost imediat atenţionat. Doar School!? Poate am fost un pic proroc, avînd în vedere că numele şcolii s-a schimbat ulterior din LBC în LST.

Duminică dimineața am urcat într-un Tupolev destul de obosit, am decolat şi am zburat întins peste toată Europa. Am ajuns deasupra Londrei şi am început să ne învîrtim. A durat cam cinci-zece minute, timp în care am putut distinge parlamentul, Tamisa cu vestitul său „u” (pentru conformitate vezi Battle for Britain).

Mă bucuram că îmi vedeam visul cu ochii pentru că mă interesau doar două ţări: Anglia şi Japonia. Eram printre puţini români care aterizau în Englitera. În fine aterizăm şi o luăm spre controlul paşapoartelor. Era o sală mare despărţită în două: pentru cei cu paşapoarte britanice doar două ghişee mici prin care se trecea foarte repede şi restul sălii, pe stînga, circa 200 mp cu vreo 15 ghişee şi cu direcţionare şerpuită ca lumea să nu se bulucească, ştiindu-se că non-britanicii, desigur, nu sunt civilizaţi.

Funcţionarii stăteau pe scaun în spatele unui pupitru, pe un podium, capul tău ajungea aproape la nivelul mîinii sale care verifica paşaportul. Trebuia să completăm nişte fişe de debarcare cu datele personale şi cu scopul şederii noastre în UK. O negresă autoritară îţi făcea semn chiar înainte de ieşirea spre ghişee la care dintre ele să te duci. Am nimerit la o tanti de vreo 40 de ani. I-am dat paşaporul, s-a uitat, mi-a cerut biletul de avion. M-a întrebat de ce am venit şi cînd merg înapoi. I-am spus ce şi cum (biletul de avion era dus-întors, pentru că aşa cerea ambasada UK) şi mi-a cerut invitaţia. I-am spus că mi-au luat-o cei de la ambasadă. S-a uitat ciudat la mine. M-a întrebat de ce dacă am venit la studii am bilet dus-întors. I-am explicat de ce. N-a părut convinsă. M-a întrebat dacă am bani. Am întrebat-o şi eu pentru ce să am bani, nu eu plăteam studiile. M-a întrebat cine mă aşteaptă. (Între timp Daniel Bulzan, aflat la un alt ghişeu în dreapta mea, trecuse „vama” şi dispăruse din raza mea vizuală.) Mă aştepta Les Tidball, director R.M.S.

Mi-am amintit că am hîrtiile de la LBC în bagaj, aşa că i-am spus asta şi mi-a reţinut paşaportul lăsîndu-mă să mă duc să îmi iau bagajul şi să revin. Ei totuşi nu erau aşa de haini capitaliştii! M-am dus la bagaje. Geanta mea nu a apărut. Nu au apărut nici bagajele grecilor cu care împărţisem avionul, aşa că ne-am dus toţi la „bagage reclaim”. Era acolo jumate din avion şi jumate din turnul Babel! Am reclamat, dar pe cînd reclamam mai abitir, cine apare cu falcă în cer şi una în pămînt, nu Muma Pădurii, că nu eram pe Ţărîmul Zmeilor, ci funcţionara de la „Immigration” stropşindu-se la mine că o fac să piardă timpul, de parcă tocmai acum intrase în ore suplimentare ce nu se vor vedea pe pay-check-ul de luna viitoare.

Negrul de la „reclaim” tocmai ne spusese că s-a produs o încurcătură: bagajele noastre au fost încărcate în al doilea avion ce urma să aterizeze în curînd, adică peste trei ore (de fapt nici nu decolase încă). Noi trebuia să fim în avionul ăla, nu bagajele în avionul ăsta! M-am întors cu vestea proastă la ghişeu. În toată sala aia enormă mai eram doar eu şi ea şi i-am comunicat-o.

S-a uitat la mine, s-a uitat la paşaport şi mi-a spus sec să iau loc să aştept pînă vine avionul. În caz că hîrtiile din bagaj nu vor confirma povestea mea, viza va fi anulată şi voi fi trimis cu primul avion înapoi. Cum în faţa destinului nu ai ce face, am luat loc pe scaunul tare de plastic, m-am făcut comod (cît se putea), iar ea a dispărut printr-o uşă aproape invizibilă. M-am gîndit că dacă doar atîta a fost din aventura mea cu studiile, adică zborul cu avionul, totuşi nu a fost chiar aşa de rău. M-am rugat „Mulţumesc Doamne pentru zborul cu avionul, fă tu ce şti dacă aici se termină, eu nu mai pot face nimic”, mi-am pus un scaun în faţă, mi-am întins picioarele pe el, am închis ochii şi m-am culcat.

Nu ştiu cît timp a trecut, dar am fost alertat de nişte bocănituri la ghişeul din faţa mea, unde funcţionara mai sus-menţionată tocmai ieşise şi bătea amarnic cu ştampilele. M-a chemat şi mi-a comunicat pe un ton la fel de sec că am primit o viză de studii pe trei ani şi că în termen de două săptămîni trebuie să mă înregistrez la poliţie. Am luat paşaportul şi am plecat cu mîinile în buzunare. Eram ca picat din lună: ăsta răspuns la rugăciune! Ei, nici chiar aşa: la ieşire era un grup de poliţişti cu două poliţiste tinere şi drăguţe, una dintre ele mai blondă, se întoarse pe călcîie exact cînd să trec printre ei şi mi-a spus cu un surîs larg pe faţă, privindu-mă în ochi: „May I see your passport, sir?” I l-am întins, s-a uitat, mi l-a dat înapoi, spunîndu-mi în limba lui Shakespeare, cu acelaşi surîs pe buze: „Thank you sir. You are free to go!”

De cealaltă parte, la circa zece metri, era ieşirea unde se înghesuiau cei ce îşi aşteptau rudele sau cunoscuţii: dintre necunoscuţi se distingeau feţele surîzătoare ale lui Paul Negruţ şi Daniel Bulzan, ce îşi agitau disperaţi braţele.

– Hei, unde ai stat atîta? Le-am povestit pe scurt de ce. Culmea: Daniel Bulzan ce avusese lasupra sa hîrtiile de la LBC. Primise viză doar pentru un an.

Am plecat cu un Peugeot 204 condus de un student englez din anul doi, Justine spre LBC. În parcarea subterană din Heathrow am mai avut parte de un şoc: am văzut parcată o Dacia 1310 cu numere de România! La primul Volvo combi bleumarin am strigat că l-am văzut pe Less Tidball. Eram naiv: în Londra trebuie să fi existat la ora aceea mii de Volvo din alea! Apoi am apucat-o pe autostradă. Nu mă dumiream cum puteau să aibă becurile alea pe asfalt ca să nu încurci benzile. Aceiaşi naivitate a românului ce nu văzuse o autostradă în viaţa lui.

„Şi aşa am ajuns la Londra…”

London Bible College-London School of Theology (2)


Al doilea eseu a fost la Noul Testament. Era cursul lui Conrand Gempf (foto stînga), un american ce preda de ceva timp la LBC. Era cam poznaş şi în cele din urmă am scris un eseu, după ce m-am documentat bine.

Documentaţia de bază a fost eseul lui Daniel Bulzan cu care eram coleg la Aris Arad, fosta IMUA sau Fabrica de Strunguri „Iosif Rangheţ”. Nu tu bibliografie, note de subsol, nimic academic. Părea mai degrabă o lucrare de control din liceu. Dar am luat +C. Eram dezamăgit şi în scurt timp am aflat şi de ce. Conrad a produs un document intitulat „How to write an essay” pe care l-am primit odată cu notele, plus critica generală a eseurilor, notele fiind confidenţiale (dar nu şi printre români). Erau menţionate principale păcate de care noi nu aveam habar: nemenţionarea surselor era considerată plagiat, lipsa bibliografiei vitregea lucrarea de forma academică, etc. În anii următori documentul a devenit la fel de citit ca Biblia, fiind tradus în limba română şi pus şi în biblioteca UBEO. Pe Conrad l-am cunoscut mult mai bine după un an, cînd l-am întîlnit. Am fost şocat să-l văd că stă în faţa clasei cu mîinile în buzunare, că venea la cursuri în pantaloni de sport, încălţat în treinări. Dar, era totdeauna zîmbitor, gata să răspundă la orice întrebare indiferent cît de idioată părea şi cu un simţ al umorului molipsitor. Atîta mi-a trebuit!

În noiembrie 1990 am primit vestea că am fost selecţionat să merg în anul următor la Londra, începînd cu anul I. Deci cum s-ar spune rămăsesem repetent încă din primul trimestru. Era o „veste”! Nu avusesem nici un merit, în afară faptului că eram necăsătorit. Mai venea Daniel Bulzan şi Iova Cornel de la Oradea, selecţionaţi pe acelaşi criteriu. Daniel mergea direct în anul II, avînd în vedere că făcuse anul I în ilegaliate şi apoi îl refăcuse în legalitate ca şi mine. Nu ştiam mai nimic despre Cornel Iova în afara faptului că recent îi decedase soţia. Nu ştiu dacă a început odată cu mine sau dacă el continua la fel ca şi Daniel Bulzan. Pînă să ajungem la faza vizelor Cornel a renunţat la LBC, din motive familiale, rămînînd pastor la BB nr. 2 din Oradea şi predînd în acelaşi timp la IBEO. În locul său a fost selecţionat Octavian Baban din Constanţa, căsătorit şi avînd doi copii. El a fost primul român care a venit la Londra împreună cu familia.

Schimbarea în politica LBC-ului s-a produs ca urmare a unei întîlniri dintre Peter Cotterell (foto dreapta), director (sau „principal” pe engleză) cu unul dintre proprietarii creştini ai lanţului de magazine Saintsbury. Acesta a întrebat dacă şcoala are ceva de oferit Europei de Est, iar în urma răspunsului că LBC-ul s-a implicat încă dinaintea căderii Cortinei de Fier în Europa de Est, acesta a donat o sumă impresionantă de lire sterline pentru a aduce trei studenţi din România la studii la zi timp de trei ani. Unul dintre aceşti studenţi am fost eu.

Al treilea eseu a fost la cristologie. Trebuia să luăm în discuţie cartea lui J. Dunn, Christology in the Making. Considerat de noi liberal, l-am citit, l-am disecat şi în cele din urmă i-am desfiinţat metoda, făcîndu-i astfel argumentele vulnerabile. Dunn era extrem de logic, de convingător, dar foarte „alunecos”. Ştia „meserie”. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să citesc Dicţionarul de psihiatrie a lui Constantin Gorgos, unde am dat de articolul „Persona” lui Jung. Am folosit argumentul lui Jung în eseu şi am luat o notă super. Cel mai ciudat a fost faptul că atunci cînd Graham McFarlane a ţinut cursul în Arad, a folosit acelaşi argument, care nu era pomenit în cursul său. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă mi-a citit eseul pe care îl predasem deja. În orice caz, pentru mine această coincidenţă mi-a arătat că nu eram pe dinafară şi că puteam ţine teologia sub control.

Pentru a fi acceptat la LBC a trebuit să dau un test de limba engleză. Putea fi Toffel sau Cambridge Test. Am dat Cambridge-ul la Budapesta că era mai aproape şi nu ne trebuia viză. Era un test scurt, dar complex. Am comptetat un test scris, apoi am scris două eseuri scurte pe două teme date, am ascultat o casetă şi am completat texte într-un caiet de testare în acelaşi timp, am avut în final o conversaţie cu un angajat de la British Council şi apoi am primit prin poştă rezultatul testului. La ultima parte, conversaţia, cu toate că aveam impresia că m-am descurcat cel mai bine, am luat cel mai mic punctaj. Eu avusesem impresia că voi lua cea mai mare notă.

Am fost la test exact cînd venise un alt prof, ce ne-a predat Pauline theology. A trebuit să scriu un eseu despre conceptul de lege a apostolului Pavel. Ulterior m-am mirat că am luat cea mai mare notă din Arad, dar asta probabil se datora şi faptului că am participat la cursul de la Oradea (dacă tot îl pierdusem pe cel din Arad) de la Comunitatea baptistă maghiară. În afara pastorului maghiar a mai participat un pastor penticostal ce în urmă cu cîţiva ani păstorea biserica din Cantemir şi pentru un scurt episod Emil Bartoş. Faza următoare a fost viza pentru UK.

Iniţial paşaportul meu şi a lui Daniel Bulzan a ajuns la Oradea, la Iosif Ţon ce spera să faciliteze personal obţinerea vizelor. N-a fost aşa şi a trebuit să mergem (tot) personal la Bucureşti. Prima zi acolo a fost pierdută, securistul (în viaţa mea nu am văzut un personaj mai incompetent căruia i s-a dat atît de multă putere) a făcut în aşa fel încît să ajungă la interviu doar cei ce i-au dat mită. Printre preferinţele sale se afla şi sticla de wiskey. Cînd m-am dus a doua zi romînii ce păzeau ambasada (probabil să nu o fure americanii sau extratereştrii) mi-au spus că e „sărbătoarea băncii”. Am rămas pe gînduri: ce capitalism domle! Să fie banca sărbătorită în ţară şi să nu se lucreze nici în ambasade în toate țările! Era tare Mamona ăsta!

Ulterior am aflat şi eu, la fel ca alţii, ce însemna de fapt „bank holiday”. De ciudă am plecat la Sinaia! A treia zi m-am pus la coadă seara la ora 21 după ce i-am comunicat lui Daniel Bulzan să fie acolo în zori. Am intrat împreună cu el a doua zi, după o noapte caldă petrecută în părculeţul de lîngă ambasadă, cu scandalul aferent şi inerent. Am luat viza şi tot în ziua aia m-am dus să cumpăr biletele de avion.

Între timp preţul se dublase aşa că a trebuit să împrumut bani de la Ilie Ţundrea (şi el în programul LBC), pastor la Bucureşti. Tanti de la ghişeu era extrem de nervoasă şi se credea coada de la cireaşă pe motiv că ea dădea bilete. Doamne fereşte să nu ai banii potriviţi şi număraţi. E drept că bancnotele de 100 de lei erau aşa de soioase! Era foarte dificil să numeri bancnotele ce erau lipite din cauza jegului și în finalul procesului te simţeai murdărit de bani. Pe deasupra erau şi puturoşi. Dar, cu biletele în buzunar eram liber şi fericit. În patru zile urma să fiu în Londra.

M-am revăzut cu Daniel Bulzan, căruia îi trimisesem o telegramă, în 22 septembrie 1990, duminica dimineaţa la intrarea în aeroportul Otopeni. Decolarea era la 10.30. Erau două avioane spre Londra şi exista şi un mare număr de turişti greci ce zburau în aceiaşi direcţie. Ni s-a spus că suntem în al doilea avion ce decola la jumătate de oră după primul. Dar atunci cînd s-a anunţat „Pasagerii pentru Londra se pot îmbarca” şi am trecut graniţa, ne-am îndreptat spre avion şi am zburat cu primul aparat, un Tu 168 al Taromului.

Ca bagaj aveam doar o mică geantă de mînă, nici o liră sterlină, doar hîrtiile de la LBC spunînd ce se va face la începutul anului şcolar. În afară de ce aveam asupra mea, adică paşaportul, ceasul de mînă Poliot cu deşteptător, în geantă se mai găsea doar nişte coca-cola la doză şi strictul necesar în ale îmbrăcatului. Mai mult nu încăpuse în geantă, restul bagajelor (toate cărţile primite şi o parte din biblioteca personală), alte haine, pantofi, etc, au fost deja trimise cu camionul (graţie dlui Alan Penrose) şi ne aşteptau la LBC în cameră.

Abia aşteptam să dau cu ochii de Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society UK, cel ce ne asigurase primirea cărţilor din Anglia şi a cursurilor. Tot el ne promise că ne va aştepta la Heathrow. În plus, ne-a asigurat că nu vom avea de ce să ne temem de sărăcia noastră, pentru că vom primi dintre cele mai bune haine ce vor fi trimise în România şi vom avea o bursă.

Primirea bursei era condiţionată de reîntoarcerea acasă după finalizarea studiilor în UK. Bursa va fi acoperită parţial prin prestarea a cel puţin două ore de lucru pe zi pe teritoriul campusului LBC. Am semnat şi am băgat la bilă.

Între teorie şi practică, în România (1): în vacanță de la LBC


Tocmai terminam anul doi la L.B.C., actualul L.S.T. Pe atunci mergeam în fiecare joi după-masa la Her Majesty Prison Bovingdon. Cu Cristi Sigheartău, Hazel (acum Bartlett) şi încă doi colegi, un englez mai în vîrstă şi un negru, despre care nu prea ştiu ce naţionalitate era. Singurul lucru notabil a fost că într-o zi ne-a spus mie şi lui Cristi că strămoşii lui ne-au fost nouă (NOUĂ!!!) sclavi. Am rămas mască.

Stăteam de vorbă cu deţinuţii, încercăm să legăm un dialog cu cei ce veneau la capelă, unde capelanul, un bătrînel simpatic ne instruise să nu le spunem deţinuţilor că „sunt liberi” chiar dacă sunt sub cheie.

Dar, pe lîngă asta mai era nevoie să fac şase săptămîni de practică într-o biserică. Orice biserică. Am trimis vorbă unui prieten din Vîrfurile, judeţul Arad că voi poposi la ei. Acolo pastorul venea doar sîmbăta şi apoi pleca acasă. Exista biserica, dar el deţinea remote-controll-ul. Pe lîngă asta am convins doi prieteni, pe Markus Buhler, elveţian din Basel şi pe Philip Duce, englez, Ph.D. în chimie parcă, să ne însoţească. Markus a zburat cu noi duminică dimineaţa de pe Heathrow. Phil urma să vină după o lună, singur, iar eu aveam să îl aştept în Bucureşti. De data asta pînă la Bucureşti ne mai însoţeau Daniel Bulzan, ce tocmai absolvise şi Alexandru Neagoe, coleg de an. Fiecare se îndrepta spre casă. Primul undeva spre nord-vest, al doilea spre sud-vest. Din Bucureşti urma să luăm trenul.

Am decolat de pe Heathrow spre Otopeni pe la ora 14. Ca de obicei, decolarea a întîrziat. După vreo două ore de la decolare am survolat Budapesta şi peste încă vreo două zeci de minute, aeronava s-a înclinat pe dreapta, schimbîndu-şi direcţia. I-am spus lui Markus:

– Suntem deasupra Aradului. Elveţianul zîmbi înţelegător aprobînd din cap muţeşte. Apoi uitîndu-se pe hublou, fără să vadă nimic din cauza norilor:

– Yeah! …course! Nu-şi termină bine vorba că în difuzoarele Airbusului nou-nouţ auzirăm vocea calmă şi caldă a căpitanului ce ne comunica într-o engleză mai românească:

– „Vă anunţăm că tocmai am intrat în spaţiul aerian al României şi suntem deasupra Aradului. Vom ateriza în circa trei zeci de minute. Temperatura…”

Markus rămase cu gura căscată. Zîmbeam

– „How could you possible know …that?”  Nu puteam să-l dezamăgesc.

– „I’ve just felt it, you know…”

Ce să-i mai povestesc de copilăria în Arad unde urmăream minute în şir orice ce mişca pe cer? Vedeam avioanele apropiindu-se şi nu a trecut mult timp pînă am constatat că exista parcă un punct fix de la care toate virau spre dreapta. Era redirecţionarea impusă de staţia de dirijare a traficului aerian de la sol, aflată aproape de Fabrica de strunguri la care am lucrat. Îi vedeam antenele de pe balconul garsonierei mele aflate la ultimul etaj în Confecţii.

Aterizăm cu bine pe Otopeni. Luăm autobutul şi ajungem la Institutul baptist de pe strada Berzei. Am cerut să fim găzduiţi peste noapte. Alexandru Neagoe era celebru acolo. În urmă cu ceva timp, pe cînd fusese student aici, a fost exmatriculat pe motiv că lua ore particulare de limba greacă de la un adventist. Ce să faci? Ecumenist baptist bucureştean!

Dăm ochii cu mai-marii norodului. Unul dintre ei era dr. Gheorghiţă, de la Oradea. Pentru o noapte ni s-a cerut o sumă impresionantă în dolari. Pentru nişte studenţi, chiar în străinătate, era jaf la drumul mare. În cele din urmă am plătit echivalentul a zece dolari US în lei. Dar Markus n-a scăpat. Nici baptiştii nu îşi vindeau ieftin ţara.

Am lăsat bagajele în cameră, unde totul duhnea a mucegai, păturile şi lenjeria fiind de la „ajutoare”, am făcut cîteva comentarii despre calitatea paturilor şi am plecat să îi arătăm lui Markus împrejurimile.

Primul drum a fost la Casa Poporului. Era cam întunerec şi peste 30 de grade Celsius. Am făcut cinste cu cîte o coca-cola de la un chioşc minuscul. Era prima coca-cola fierbinte băută de Markus. Ne-am culcat abosiţi de călătorie, praf şi căldură. Probabil că am fi murit în somn! Noroc cu ţînţarii ce ne mai trezeau din cînd în cînd şi cu tramvaiele ce luau curba chiar sub ferestrele dormitorului.

A doua zi am luat trenul de la Gara de Nord. Abia cînd am ajuns la Vîrfurile mi-am dat seama că ceasul de mînă clasic, cumpărat cu două lire sterline de la un car-boot sale, a dispărut din buzunarul genţii. Probabil pe aeroport.