L.B.C.-L.S.T. (11 a): Concluzii – După două zeci de ani…


sursa: http://apintofmadness.wordpress.com/2013/03/06/twentyyearsafter/

Porniți cu mari speranțe la al doilea sunet al trîmbițelor în 1990 (vezi LBC (1)), cînd la Oradea s-a aflat la crème de la crème, la finalul drumului, după hurducături financiare, organizatorice și dogmatice (fără a le mai pomeni pe cele mustăcioase) se cade să trag o concluzie la 20 de ani după absolvire. Ca orice concluzie, este subiectivă și deci pot fi făcute mai multe observații preliminare. Asta din punct de vedere metodologic și de ce nu, sentimental. De dragul organizării am optat pentru două posturi: După douăzeci de ani și Imperiul contra-atacă…

După două zeci de ani…

Proiectul studiilor în teologie făcute mai ales de români baptiști și de unii penticostali în străinătate după 1989 s-a materializat în cîteva locații diferite, dar au existat două direcții principale de studiu: una în Statele Unite ale Americii și a doua în Marea Britanie. După spusele unui important personaj de la București, două direcții sensibil diferite în care se vor confrunta teologii neo-conservatori (i.e. liberali…) formați în Anglia, cu cei conservatori, chiar fundamentaliști, formați în USA…

Aceeași percepție a avut-o și Iosif Țon ce ne-a atenționat (tardiv) la LBC în ultimul an că ne confruntăm cu teologia liberală. După mai puțin de un an, același Țon m-a somat la interviul angajării la IBEO să declar cum m-am luptat cu teologia liberală. Am fost angajat. (Asta ca să se termine o dată cu cît de liberal sunt și pe cine slujesc.) De remarcat că cele două curente nu s-au confruntat doctrinar, conceptual, ci, după cum spunea un tovarăș de suferință, în domeniul sferelor de influență și în antagonizarea reciprocă a surselor de finanțare din străinătate.

Atît prima direcție, cît și cea de-a doua s-au desfășurat în diferite locații. În SUA amintesc Liberty University unde au plecat unii dintre tinerii ce din păcate (sau din fericire) nu s-au mai reîntors în țară. Tot în SUA a existat și o școală mai fundamentalistă a cărei locații îmi scapă. În cea de a doua direcție, au existat mai multe centre (Belfast, Queens’ University. Wales, Spurgeon), unul dintre ele, poate cel mai populat de români a fost LBC, unde ne aflam în anul al treilea, 15 români. Spre edificare vezi poza ce apare pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu, din care lipsesc Daniel Bulzan și Paul Negruț, cel de-al doilea fiind considerat probabil cel mai influent exponent al baptismului conservator autohton.

Singurul pastor penticostal ce îl cunoscusem în program pe cînd eram încă în țară nu a finalizat cursul.

O altă remarcă de care trebuie ținut cont este că indiferent de orientarea celor care au început să studieze teologia la acest nivel, nu s-a pus niciodată problema orientării teologice a școlilor în cauză. În primul rînd s-a sesizat oportunitatea, apoi s-a făcut chemarea la studii și s-au așteptat rezultate. Deschiderea inițială, cînd s-au trimis tineri și tinere nu a avut în vedere că România și mai ales bisericile baptiste și penticostale erau tributare unui sistem patriarhal aproape închis ermetic, unde femeile ce predau erau privite cu suspiciune.

Deci, de la circa 40 de oameni, cu care a plecat la drum proiectul LBC, au obținut doctorate Paul Negruț, Gheorghe Ille (London University), Alexandru Neagoe, Octavian Baban, Cornel Boigeanu, Silviu Rogobete, Sorin Sabou, Simona Sabou, Alexandru Nădăban, Dănuț Mănăstireanu, ceea ce înseamnă 25%. Cu toate că 10 doctorate (împreună cu cele a lui Sorin și Simona Sabou ce n-au studiat în străinătate, ci la Oradea, dar și-au făcut doctoratele la LBC) ridică procentajul celor ce au terminat la LBC și  au obținut un doctorat la 10/17, adică mai mult de 50%. Pozitiv sau negativ, acesta este rezultatul. Atîta s-a realizat.

Mircea Mitrofan, Dorin Axente și Cristi Sigheartău mai au la activ un MA în teologie cu specializarea hermeneutică tot la LBC.

La revenirea mea în țară, am început să predau, urmat la scurt timp de Dănuț Mănăstireanu, după un an de Mircea Mitrofan și Dorin Axente (ce au finalizat programul de MA). Ulterior ultimii doi au revenit la Londra pentru doctorat. Din surse independente am aflat că ulterior a mai predat, cel puțin în scripte și Corneliu Boingeanu. Tot pe surse, Mitrofan și Axente ar fi dorit să continue să predea, dar au fost refuzați din motive neînțelese de mine (și nu numai) de către eminențele cenușii de la UBEO. Dorința de a preda acolo și-au manifestat-o atît Gina și Petrică Bulica, Alexandru Neagoe și Silviu Rogobete (rezidenți în Timișoara), dar și aceștia au fost amînați și ulterior refuzați. Ca urmare la Timișoara a apărut și s-a dezvoltat Centrul de Educație Creștină și Cultură Contemporană Areopagus.

După doi ani de studii în țară cu LBC Emil Bartoș a ales finalizarea studiilor la o altă universitate din Marea Britanie, plecînd să își finalizeze studiile în 1994. După obținerea doctoratului a ocupat funcția de decan la UBEO, apoi din cauza divergențelor cu Paul Negruț a fost executat în același stil binecunoscut, ulterior plecînd Paulian Petric (PhD Cluj) și Silviu Tatu (PhD Oxford).

În același timp lui Sorin și Simonei Sabou li s-a refuzat prelungirea contractului la UBEO. Motivul sau motivele stau poate în orientarea spre finalizarea studiilor prin SMR (alias Iosif Țon), nu prin filiera Paul Negruț. Un alt personaj important prin prisma alegerilor independente făcute a fost și Călin Pop ce a terminat la IBEO, apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD în USA, actualmente Atlanta. Atît lui cît și unui alt student înscris la doctorat la o universitate din Ivy League i s-a spus că nu pot preda la UBEO atunci cînd aceștia au vizitat UBEO. Les jeux sont faits, rien ne va plus…

Nu știu de ce nu a mai predat la UBEO Gheorghe Ille. Totuși Corneliu Boingeanu și Octavian Baban, ulterior Sorin și Simona Sabou au predat la ITB București și Emil Bartoș la ITPB. Mărturisesc că și mie mi s-a făcut propunerea de a preda la București de către Ioan Bunaciu, dar am refuzat. În același timp am fost tras de limbă cu o mare invidie detectată în glasul dumnealui cu privire la sursele de finanțare din străinătate a Oradiei. N-am avut contacte directe cu astfel de surse, așa că nu le cunoșteam. În contrast cu cele spirituale, totdeauna banii m-au lăsat rece.

Și cu aceasta am ajuns la partea mai spinoasă, dezamăgitoare a afacerii studii în străinătate pe bani mulți, cu aplicații în țară.

La acest punct aș vrea să fac o remarcă cu caracter general, dar cred eu, de bun simț. Orice investiție are un scop. Cu cît este mai importantă, cu atît se așteaptă ca rezultatele ei să fie mai bune. În anii 90, cînd noi ne-am început studiile, românii plecau din țară ca să nu se mai întoarcă, pentru că la noi nu erau condiții bune de studiu, de trai și de muncă. Acest lucru a fost confirmat de plecările masive la munca și traiul din străinătate după deschiderea granițelor CE. Investiția ce se făcea în noi, ce ne consideram pe bună dreptate niște privilegiați, a fost privită cu seriozitate și respect.

Marea investiție făcută în studierea teologiei evanghelice în beneficiul comunității evanghelice din România a fost subvenționată de comunitatea evanghelică din Occident. Parafrazînd o veche expresie ce spunea că la filmele coproducție franco-române noi am dat caii și peisajul, și ei actorii și banii, aș putea spune că de data asta noi am dat actorii și ei au dat finanțele. Și aici există, poate de ambele părți, cred eu, două mari regrete: primul, că această investiție nu a fost exploatată și al doilea, că această investiție extrem de mare a fost sabotată. Să mă explic:

Reveniți în țară, absolvenții 1994 au fost înglobați în sistemul românesc: trai deloc ușor, mijloace materiale reduse, salarizare aproape mizeră, facilități inexistente și resurse academice extrem de reduse. La toate astea se adăuga presiunea continuării studiilor post-universitare, lipsa cronică a timpului de pregătire a cursurilor, lipsa de experiență în predare și de ce nu, o familie sau o căsnicie ce își cerea drepturile legitime. Ba unii dintre cei ce erau în programe de doctorat erau implicați în pastorală.

Unde ar fi fost loc de relaxare, meditare, gîndire fecundă plină de imaginație și cine știe, conform visurilor unora, predicare, ucenicizare, misiune, timp devoțional pentru creștere spirituală? Ca să dau un singur exemplu, în cei zece ani de predare la Oradea am fost doar de două ori în concediu, prima dată datorită unui eveniment foarte trist, decesul tatălui meu. El ne-a lăsat niște bani și am moștenit Dacia aceea de pomină. Dar cine știe, alții au avut parte de timpuri mai bune.

Studiile în străinătate mai aveau ca scop și promovarea unor „lucrători” bine pregătiți. Se subînțelegea că cei bine pregătiți vor sălta calitativ și poate cantitativ nivelul comunităților din țară. Cu toate acestea structurile de putere baptiste interne nu erau pregătite pentru un influx masiv din exterior. Asta ar fi dat peste cap rînduielile deja împămîntenite. Și fiefurile controlate. Biserica-fortăreață nu era gata să ofere locuri cu mari reponsabilități și influență unor persoane integre, pe care nu apucaseră să le influențeze, să și le subordoneze în vreun fel, să le integreze în structuri de interese și diverse proiecte. Am simțit asta pe pielea mea de cîteva ori cînd cineva mi-a comunicat că vrea să mă trimită la un curs de șase săptămîni în SUA, apoi altcineva m-a informat că se puneau întrebări de genul „Cine-l ține pe ăsta aici?”

Dar nu am fost singurul ce a beneficiat de atenția unui sau altui pol al puterii.

Pulsul zilei de 28.07.2014: Cu Biblia-n mînă și cu fatwa-n buzunar


sursa:http://chasblogspot.blogspot.ro/2008/09/homer-simpson-joins-micky-mouse-fatwa.html

Cîteodată-mi vin idei. Nu din alea mari că pe alea le-aș ține minte mai bine. Îmi vin, îmi trec, le uit, mi le amintesc și tot așa pînă, mă chinuie mai mult și încep să scriu. Scriu mai bine cînd sunt provocat de vreo minune. Dar mai ales de o prostie. Și cel mai cel cînd prostia este gigantică. La fel pățesc cu nedreptatea. Fără să știe a pus bunică-mea un spirit de dreptate-n mine de cred că la judecată o să cer o sentință mai severă. Cel puțin pentru mine.

Poate de aici li se trage și altora. Alb sau negru. Vinovat sau nevinovat. Dac-ar fii așa de simplu… Dar se pare că e mai mult vinovat și vinovat. Un fel de tribunal revoluționar, al poporului, al revoluției sau contra-revoluției. O curte marțială. Ei sunt într-un război continuu. Sunt războinicii luminii. Fiii neprihănirii. Pămîntești, nu eterne. Cei fără pată. Cu o misiune de îndeplinit. Vorba cîntecului: „Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit!”

Mă întrebam cum prețuim noi creștinii sacrificiul de sine. Dacă e în favoarea noastră sau îl facem noi, e bine. E bun. E „de la Domnul”… Dar dacă e pentru dușmanii noștri, așa cam ca și cel al samariteanului pentru israelitul jefuit de israeliți? Sincer? Nu cred că putem concepe așa ceva! Pentru că altfel nu se explică o interpretare a Bibliei de genul: „Bre ereticule, eu sunt de partea lui Dumnezeu și așa scrie-n Biblie!”

Adică pe lîngă faptul că greșești, greșești împotriva lui Dumnezeu, ceea ce eu nu fac și pentru că faci asta iaca-ți dau primul cu piatra-n cap (blog). Veniți și m-apărați, că m-omoară ereticu! Și mulțimea sare, că nu trebuie să citească decît ultimul rînd. E ieftin și rapid.

Și ca să satisfacem și setea de sînge să facem încă o paralelă. Una ortodoxă. Un autor de manual (Nu vă spun din care, nu vă spun numele lui. Căutați!) zicea că minunea cea mare nu este atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele, ci atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele la absolvirea ce o dă preotul. Mă iertați pentru exprimarea catolică!

Tot așa, prostia cea mare nu este cînd creștinul neghiob dă cu fatwa împotriva „ereticuluiˮ, ci cînd mulțimea se dă de partea neghiobului și-l omoară cu pietre. Mulțimea indignată n-are timp de judecat, de citit, de rumegat. Ea aplică sentința. Sentința e dată după felul cum gîndește gloata. Aceiași care a strigat Răstignește-l, răstignește-l! Aceiași ce omoară creștinii doar pe baza unei bănuieli că au spus ceva despre Muhamad sau Coran.

Neghiobi plus gloată plus pietre egal violență. Fizică. Verbală. Scrisă.

Numai neghiobii-l apără pe Dumnezeu. Dumnezeu n-are nevoie să fie apărat. El este.

Recenzie: Dănuț Mănăstireanu, After Liberation, Then What? Enabling and Protecting Communities in Post-Authoritarian Contexts, World Vision International, 2012


Încep prin a face două observații. Prima se referă la faptul că o recenzie profesionistă are ca scop incitarea cumpărătorilor în vederea cumpărării cărții. Dacă cartea este ce pretinde sau poate este mai mult decît pretinde autorul, cititorul va plăti. Din acest punct de vedere cartea de față are un dezavantaj: se distribuie gratuit, deci are șansa să fie achiziționată, dar să nu fie citită. Poate era de dorit un preț care să indice cererea pentru o astfel de carte. A doua observație se referă la faptul că la fel ca și autorul dr. Danuț Mănăstireanu, mi-am petrecut 35 de ani într-un context comunist, așa că am trecut printr-o experiența oarecum asemănătoare, existînd mari șanse ca observațiile mele referitoare la conținutul cărții să fie pertinente.

Mai trebuie să mărturisesc că atunci cînd am început să citesc cartea nu am avut intenția să scriu o recenzie, dar pe parcurs am simțit nevoia să fac ceva ca această carte să fie cunoscută. În plus o recenzie îi prinde bine și autorului.

Sumarul cărții dezvăluie intenția autorului ce se concentrează pe îndrumarea comunităților religioase după dispariția comunismului. Din acest punct de vedere mi se pare că titlul este un pic mai larg decât conținutul cărții, chiar dacă principiile enunțate de autor sunt universal valabile pentru orice context post-autoritar. Fără doar și poate această carte constituie prima parte dintr-o altă lucrare mai amplă sau primul volum dintr-o viitoare serie care să se înscrie în domeniul mai larg al societăților post-autoritare, nu numai al comunismului.

Structura cărții transpune cititorul într-un context pre-exilic, comparația exodului post-egiptean cu exodul post-comunist fiind prisma prin care autorul reușește să mențină interesul oricărui cititor indiferect de context. În același timp comparația ar trebui să ridice multe semne de întrebare în contextul unei societăți (românești) încă marcată de influențe ale autorității absolute. Cheia contextului post-exilic egiptean și cel al actualului exod post-comunist par să fie uneltele cele mai potrivite pentru pregătirea unei ieșiri mai rapide, mai eficiente sau mai puțin traumatice din contextul unei eventuale societăți autoritare. Personal, cred că această cheie se potrivește nu numai comunităților religioase, adică bisericilor, ci societății în general.

Cu toate acestea, la fel ca și oricare lucrare încadrată într-un context istoric specific autorul avertizează că soluțiile sunt principii generale care trebuie aplicate într-un context specific și ca atare direcțiile propuse nu trebuie să constituie reguli ce trebuie urmate orbește.

Citind cartea am avut impresia că lucrarea se adresează în primul rînd cititorilor care nu au suferit direct sub comunism și aveau nevoie de o punere în temă. Dar chiar și în contextul comunist sau post-comunist, această sistematizare este bine-venită, mai ales pentru cititorii mai tineri care nu au avut ocazia să sufere de pe urma comunismului. Chiar și celor mai în vîrstă această analiză le poate reaminti că, cel puțin în ceea ce îi privește pe români, în decembrie 1989 a existat un larg consens în favoarea abandonării comunismului, indiferent de consecințe.

Nu voi face o recenzie pe capitole pentru a nu strica surpriza cititorului, dar voi încerca să interacționez cu textul pentru a atrage atenția asupra unor particularități specifice cărții. De exemplu o întrebare pertinentă este dacă aceste direcții de urmat pot fi puse în practică doar de ceea ce autorul numește ,,authentic biblical Cristianity” sau care este șansa comunităților care nu se înscriu în această categorie în parcurgerea exodului, mai ales avînd în vedere tentațiile menționate de autor ce se referă la idealizarea societății autoritare pre-exilice.

Foarte tentant, dar în același timp fără prea multe precizări autorul propune la pagina 59: “This is why Christian discipleship should also include training in learning to keep minds clear and ‘renewed’ and to depend on God’s grace for everything.” Mă gîndesc că așa cum noi am avut nevoie de așa ceva în urmă cu 23 de ani și cum încă nevoia mai există, nefiind doar un must al vremurilor post-comuniste, s-ar putea elabora cîteva direcții specifice. Cel mai ades orice încercare de a avea mintea limpede și reînoită și a acționa în consecință era descifrată (și încă mai este) ca un afront adus autorității, în mod specific autorității eclesiale.

O afirmație extrem de lucidă ce stîrnește revolta cititorului apare la pagina 68: „When people have been slaves for generations, it is very difficult for them to understand and value freedom (Exod 14:12).” Din păcate nimeni nu este pregătit pentru ceea ce vine după eliberare, chiar dacă și-o dorește foarte mult. Indiferent cît te opui unui stat autoritar, nimic nu te poate pregăti în detaliu pentru ceea ce vine după.

Aș încerca mai multe lămuriri a unor pasaje ce, în opinia mea, nu par destul de explicite. Ele incită cititorul care se așteaptă la mai mult, dar informația sau sugestia lipsește. De exemplu am avut această senzație la pagina 72: „This is why churches and Christian faith communities preparing for freedom need to be willing to explore, at least theoretically and where possible models of engaging with culture, so that they will be able to effectivelly represent Christ in the coming democratic society.” (De remarcat că Biserica Romano-Catolică din Africa a trecut printr-o situație asemănătoare cînd clerul local nu a fost pregătit pentru momentul proclamării independenței în deceniile 6-7 ale secolului trecut. Ocazia istorică a trecut atunci, după cum ocazia istorică va trece pentru cei ce nu se pregătesc.) Cum s-ar putea face practic acest lucru? Care ar fi acele eventuale modele noi de abordare a culturii locale, în afara modelelor enunțate de autor și ce i-ar face pe cei ieșiți de sub obroc să îl aleagă pe cel mai bun?

În aceiași categorie se încadrează și afirmația de la pagina 73 (și 75): „Christians need to invest in training leaders, especially young ones, long before the fall of an existing authoritarian system.” Este posibil așa ceva? Care ar fi riscurile dincolo de reacțía autorităților? Cine ar putea face așa ceva avînd în vedere că majoritatea liderilor comunităților creștine copiază inconștient modelul autoritar și tinerii prin definiție nu ajung la conducere decît după dispariția secției de gerontologie sau printr-o lovitură abil orchestrată?

Forty years in the desert. Post-authoritarian times este acea parte a cărții cu care m-am luptat cel mai mult pentru că prezintă adevăruri de necontestat, dar în același timp atentează la concepția personală a fiecărui cititor care a conceput sau a trăit altcumva acești 40 de ani ai exodului. În definitiv s-ar putea ca dincolo de paradigma Sinaiului și încercarea României de a reveni la normal după 45 de ani de comunist, vor exista și alte încercări de normalizare.

Fără o intenție academică, cu un stil destul de impersonal cartea își atinge scopul în ciuda unor scăpări cum ar fi afirmația că în secolul IV-lea creștinismul ar fi devenit religia oficială a Imperiului Roman sau că primii creștini au fost dați leilor.

Chiar dacă pe alocuri cititorul se confruntă cu ironiile sistemului autoritar, prin stilul adoptat cartea nu face caz de cît de periculos este conținutul ei pentru regimurile autoritare, nefiind tributară unui stil comercial. În urmă cu mai mult de 23 de ani această carte ar fi fost interzisă și confiscată în România, autorul și deținătorul ei fiind anchetați și judecați pentru activități împotriva orînduirii socialiste sau chiar pentru trădare. În momentul de față, cred că și acest lucru o recomandă ca o carte explozivă în ciuda stilului logic, potolit, mai degrabă intelectual decît revoluționar. În fond ucenicizarea are nevoie mai degrabă de liniște.

În același timp nu se poate ca după citirea cărții să nu îți dorești o urmare care să completeze sau să dezvolte unele dintre cele mai importante teme ale unui exod care nu s-a terminat încă pentru că cei 40 de ani în deșert a evreilor nu constituie o imagine completă, identică a ceea ce noi trăim acum. Personal am rămas cu o sumedenie de alte întrebări și interpretări care nu cred că mă frămîntă doar pe mine.

LBC-LST (8)


Şi a venit şi anul III. Am sosit cu vreo două zile înainte de deschiderea cursurilor şi ţin minte că Graham McFarlane, directorul cu studenţii români, era entuziasmat pentru că la scurt timp aveau să apară restul colegilor din ultimul an, împreună cu un alt coleg la cursul de MA (master). S-a prins că a comis o indiscreţie şi după ce s-a asigurat de discreţia mea, vorba sa, pentru a nu declanşa sentimente inutile de invidie, mi-a destăinuit că Dănuţ Mănăstireanu este alesul datorită faptului că era mult mai avansat în ale teologiei. N-am înţeles cine l-ar fi invidiat, poate cei rămaşi în ţară, pentru că nu cred că printre noi ar fi fost cineva capabil să facă saltul din anul doi direct în MA. Sau poate era doar prudenţa britanică.

În vacanţa de vară pe care am petrecut-o acasă am discutat doar cu unul dintre cei aleşi, Titi Bulzan, care a pus totuşi condiţia să vină însoţit de familie care avea să stea în Plumsted Common, în estul Londrei, acolo unde era şi biserica înfrăţită, o biserică Free Evangelical, The Slade. Dar cum se pare că nu a primit OK din partea factorilor de răspundere (RMS UK, LBC şi cîte or mai fi fost) nu a mai apărut deloc.

Tot în Arad mai era şi Onisim Mladin care nu a venit la LBC, dar credeţi-mă nu mai îmi amintesc motivele. Exista un barem al notelor şi al predării eseurilor, dar nu cred că aceasta ar fi fost cauza. De remarcat că în urmă cu ceva timp, mînat de dorinţa de a-i ajuta pe unii dintre studenţii mai „nevoiaşi” în ale studiului de pe lîngă Galaţi parcă, Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society mi-a cerut mie şi unui alt student român să scriem vreo cîteva eseuri pentru cei din ţară. Cum nu mi se părea normal am refuzat, moment din care au început „meciurile” cu acest domn englez. În acelaşi timp l-am înştiinţat pe Graham McFarlane care s-a făcut alb la aflarea veştii, promiţînd „to take care of this”.

Într-o seară am dat cu ochii de noii veniţi: Mircea Mitrofan, Corneliu Boingeanu, Marius Mazuru, Ghiţă (George) Ille, Dorin Axente, la care s-au mai adăugat Florin Reţe şi încă un tînăr din Iaşi a cărui nume îmi scapă (Costel Gott, după cum apare în postul lui Dănuţ Mănăstireanu -vezi poza). Primul şoc pentru mine a fost că au călătorit traversînd Europa într-un microbuz de marfă.

Al doilea şoc a fost pentru mulţi dintre ei la vederea LBC-ului ce părea next door to hell datorită etosului complet diferit de cel românesc. Ţin minte că unul dintre colegii de an era speriat de-a binelea, emanând o evidentă aură de fundamentalism. Dănuţ Mănăstireanu era probabil cel mai relaxat, pe locul doi fiind Dorin Axente, necăsătorit la acea dată. Nu pot uita cît de bucuros a fost Dănuţ cînd şi-a găsit un duhovnic! Suna ortodox, dar suna bine. Un alt şoc a fost atunci cînd Tavi Baban mi-a spus că în ciuda faptului că îi spusesem administratorului colegiului, David Bradley să nu dea altcuiva busa noastră ea a fost ridicată de către Less Tidball fără acordul nostru. Cu alte cuvinte, dacă mergeam la poliţie am fi putut reclama un furt calificat cu complicitate. Aşa cum am mai pomenit ultimii bani rezultaţi în urma acestui furt i-am primit înapoi abia în aprilie. Ca urmare a acestui conflict Tavi Baban a fost catalogat ca element recalcitrant, etc., etc.

În fine am devenit a doua naţiune ca mărime la LBC după englezi şi am început să ne pregătim de „finals”, adică examenele de sfîrşit de an. Am ales opţiunea „long essay” pentru a demonstra că sunt în stare să fac research şi am cravaşat către linia de sosire. Examenele noastre au avut prioritae pentru că trebuia şi evaluarea unui examinator extern aşa că şcoala s-a terminat cu o lună înainte de primirea diplomelor.

Aş fi putut fi primul la ieşirea din sală la cursa pentru trasul clopotului din bibliotecă ce indica că tocmai se ieşise o nouă promoţie, dar i-am lăsat această onoare unei negrese mici, de circa 1.50, dar iute ca argintul viu. A urmat o lună de relaxare. În ultimul trimestru am făcut mai multe analize care de care mai ciudate, incluzînd endoscopie la Mount Vernon Hospital din apropiere datorită faptului că aveam fel de fel de simptome ciudate. Credeam că mi-a sosit sfîrşitul.

Credinţă deşeartă, toate simpomele dispărînd curînd după predarea eseului de 10000 de cuvinte despre conceptul de Satan din Noul Testament. Cine m-a pus să scriu despre aşa ceva? Ulterior doctorul colegiului m-a chemat să mă informeze că nu mi-au găsit nimic, eu spunîndu-i că nu mai simt nimic, aşa că am dat vina pe stress. În ziua cînd s-au comunicat rezultatele am plecat în Londra pentru a face aşteptarea cît mai uşoară.

La venire tot citeam tabelul şi nu înţelegeam în ce categorie eram. M-am liniştit cînd citind a treia oară am înţeles că eram clasificat upper second, deci mă calificasem pentru research. Ca urmare trebuia să vin cu o propunere de research în faţa unei comisii, în cazul meu formată din Tony Lane şi Max Turner. Voiam un subiect în domeniul Istoriei Bisericii, dar singurul specialist era Meic Pierse, care încă nu supraveghea doctorate.

La prima înfăţişare am picat, unele subiecte fiind prea evidente, comisia spunîndu-mi „all Catholic theologians will agree with you” atunci cînd am propus un subiect despre papa Ioan Paul II şi trimiţîndu-mă să mă mai gîndesc. Cum la vremea respectivă eram în termeni foarte buni cu Paul Negruţ care tocmai îşi termina doctoratul, i-am făcut o vizită pentru că locuia foarte aproape de şcoală. În cîteva minute l-am pus în temă şi mi-a dat cîteva idei: mi-a dat o carte despre Biserica Greco-Catolică să mă inspir, mi-a propus să scriu o teză cu un titlul asemănător cu al său în domeniul greco-catolicismului şi mi-a spus să fiu mai hotărît, încercînd să-i pun pe cei din comisie în poziţie de inferioritate, pentru că eu jucam cartea atacului, ei cea a apărării. Zis şi făcut.

La următoarea înfăţişare le-am propus o teză despre biserica Greco-Catolică din Transilvania, foarte asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ: The tension between the dogma and practice in the Greek-Catholic Church of Transilvania şi la întrebarea lor cine îmi va supraveghia mie o astfel de teză, le-am servit fără să clipesc textul „I am sure that given Tony’s experience in research and supervising he will be able to achieve this”… Au rămas o clipă pe gînduri, dar am înţeles că am cîştigat partida atunci cînd nu au putut spune nu. Pe asta am mizat şi eu. Eram oficial înscris la MTh-PhD.

După o croazieră pe Tamisa şi după ceremonia de înmînare a diplomelor, unde am rostit un scurt, dar foarte aplaudat speech, (o fotografie de final, cu toţi românii şi cu Peter Cotterell, principal, pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Persona) am plecat spre casă, după ce am petrecut ultima seară cu colegii la pub. Era duminică dimineaţa 3 iulie 1994.

S-a încheiat, un capitol, a început un alt capitol, total diferit.

Pentru cei ce doresc să citească o scurtă istorie a LBC-ului vezi http://en.wikipedia.org/wiki/London_School_of_Theology.