Mediul evanghelic intre fundamentalism si atractionism, autor Danut Tolea


Atunci cand operam cu “isme” s-ar cuveni sa avem niste studii sociologice, cel putin, pe care sa ne construim o dreapta evaluare. Recunosc, nu le am, dar, intai de toate, nimeni mai nu s-a prea ostenit sa le faca.
Pe ce ma bazez atunci? O sa spun ca tot suntem in tara lui Caragiale, ceea ce Nenea Iancu :
“Vad enorm si simt monstruos!” Si daca mai pot fi credibil dupa o astfel de asertiune de imprumut, atunci, va rog sa cititi in continuare.
Anii de dupa comunism au generat in mediul evanghelic un fel de criza de identitate : ghetoul se deschidea spre ceilalti si odata cu aceasta deschidere se creau si premizele tendintelor spre care va avansa: fundamentalismul si atractionismul.
Fundamentalismul este o tendinta generata de instabilitate si incertitudine. As indrazni sa spun ca este tendinta “vechiului ghetou” care doreste solutii de forta ca mecanism de putere. Cu toate ca au ramas semne de intrebare, inca fara raspuns, legate de colaborari cu Securitatea, ce s-ar cere lamurite, puterea politica inca seduce mediul evanghelic de o maniera consecventa. Fundamentalismul romanesc a preluat avataruri ale celui american, importand un fel de “moral majority” (v. Jerry Farwell si Pat Roberson) transpus intr-o incercare pe purtare a unui “razboi cultural” neverosimil in spatiul romanesc. Neverosimil, zic, pentru ca este greu de explicat in conditiile unei zdrobitoare minoritati evanghelice in Romania. Sunt generate spaime cutremuratoare legate de Islam, “marea moschee” bucuresteana, refugiatii sirieni, dar si despre homosexuali, “protectia copilului” norvegiana, ora de educatie sexuala…si multe altele care fac sa “curga apa pe sub poduri”, pixeli in blogosfera, precum si anumite verbalizari patetice de la amvoane.
Cea mai “grandioasa” realizare se vrea amendarea Constitutiei pentru ca “familia” sa aiba o definire corecta. Ceea ce este interesant aici este sustinerea acesteia printr-un soi de discurs nationalist de tipul “fibrei nationale” (“Romania e o natiune crestina”) si un soi de asociere indoielnica cu politicul.
Liderii fundamentalismului romanesc sunt persoane interesate de solutii autoritare pentru congregatiile lor pe care le conduc: de o incercare de filtrare a informatiei, de exemplu si de stigmatizare a celor ce pun la indoiala pertinenta anumitor pozitii. Deloc de neglijat ar fi si o oarecare intimidare, prin sugerarea ideii ca un test de maturitatea spirituala ar fi urmarea lor neconditionata de “turma”.
(Nota : Am folosit termenul “fundamentalism” in limitele in care s-a impus prin Cutis Lee Laws si mai cu seama l-am asociat cu “fundamentalismul popular” (de dupa “Procesul Scope” sau “Procesul Maimutelor”. Mai putin am avut intentia sa critic “fundamentalismul academic” (cel promovat, de exemplu, de J. Gershan Machen si B.B. Warfield). Pentru cei interesati puteti obtine informatii din “punctele de cotitura” ale lui Mark Noll, traduse in romaneste.)
Atractionismul, a doua tendinta, este mentalitar vorbind, tot o patologie de gheto (horriblie dictu), dar, de aceasta data, nevoia de autenticitate este cea exploatata. Tendinta este una de imagine si nu deriva din realitate, cat din iluzie, iluzie ce se transpune dintr-un import cultural sau al unor franchise, cum altfel decat, americane. “Vechiul ghetou” nu devine “noul ghetou”, ci devine “ghetoul glamour”.
Modelul atractionist a traversat o adevarata istorie, inceputa tot in spatiul american odata cu contracultura zbuciumatilor ani ’60 ai secolului XX. Imaginea etalon as risca sa o identific cu cea a megabisericii (megachurch) “Willow Creek”. Fara a fi deosebit de critic la adresa ei , ceea ce nu vad la noi este o ajustare sanatoasa la realitatile si posibilitatile romanesti. De altfel marea problema este implementarea fara masura si precipitat a modelelor de afara.
Mecanismele atractionismului sunt marketingul si inclinatia spre proiecte orientate spre economia de piata. O folosire excesiva a tehnologiei (cu precadere audio-video) si incercarea de a transpune suscesul industriei divertismentului in mediul evanghelic prin “imblanzirea” (sau, eventual, “increstinarea”) lui. Botezuri masive (ideea preluata de la Steven Furtick), coruri care ar stanjeni si Magrigalul prin amploarea numerica, reflectoare, muzica cat se poate de “Praise and Worship” si…de ce nu, vedetism. Deviza dupa care se ghideaza este : “Si noi putem !”
Cum toate acestea costa, orice eveniment trebuie sustinut de inevitabila colecta compulsiva si de fund rising-ul facut in bisericile-surori americane, in special. Ingredientul care genereaza succesul acestei tendinte este constructia cladirii sau a noii cladiri. Cladirea acapareaza nevoia staffului de permanentizare si garantie a succesului. Idealul cladirii (in general cu o structura de sediu de birouri si in cat mai multa sticla) este grandilocventa ultima indiferent de numarul membrilor si posibilitatilor lor.
Am incercat un exercitiu de sinceritate…poate vinovata, dar sper, nedusmanoasa. Nu stiu si nu pot sa generez solutii de iesire din acest impas (daca observatiile mele se dovedesc a fi corecte), dar stiu si tanjesc dupa ceea ce este spiritualitatea sanatosa in mediul evenghelic. Mai mult, nu doar “adevarul ne face liberi”, ci si…sinceritatea, caci “adevarul exista-numai minciunile sunt inventate” (Georges Braque)

Guest post Dănuț Tolea: Predicarea histrionică


sursa:http://siouxlander.blogspot.ro/2012_11_01_archive.html

Predicarea în bisericile evanghelice românești contemporane are un acut acent histrionic­. Aceasta devine deranjant în ipoteza în care conținutul predicării ar fi potrivit să fie textul Scripturii în abordarea sa bazată pe dublul său context: gramatical și istoric. În lipsa unei exegeze potrivite asistăm la unele verbalizari patetice în care sunt exprimate pulsiunile afectivo-sofistice ale predicatorului care devine omul-insitituție de predicare.

Acest tip de predicare contorsionată se grefează pe o anumită cultură bisericească, cultură care împletește nefericit starea de ghetou de dinainte de anul 1989 cu cea a interesului pentru economia de piață de după, generând o inerție care nu poate fi depășită.

Parametrii predicării histrionice sunt citirea narcisistă[1], un conținut ideatic costeliv sub raportul profunzimii și un discurs verbal și nonverbal care de cele mai multe ori este lipsit de simțul adecvării…

 Primul aspect descrie o atitudine de a vedea Scriptura drept un instrument care transmite soluții instant preocuparilor diverse ale omului contemporan, ca de exemplu: alienarea socială, criza economică, deficitul relațional din diferite sfere, etc. Acest aspect nu are rolul de a extrage semnificația textului, ci pe acela de a impune textului propriile prejudecați, act cunoscut prin termenul de eisegeză. Predicatorii histrionici cel mai adesea nu predică textul, ci se predică pe ei.

Cum arată Luca capitolul 24, este posibil să citești Biblia, să studiezi Biblia, să memorezi porțiuni mari din Biblie, chiar să asculți predicatori „expozitivi” care s-au angajat să predice „verset cu verset, linie cu linie, precept cu precept”, în timp ce le lipsește vederea de ansamblu a Bibliei. Este chiar posibil, cu alte cuvinte, să citești povestiri, dar să pierzi Povestirea. De fapt, în loc să ne îndreptăm spre Biblie pentru a-L vedea pe Isus și lucrarea Sa pentru noi, chiar și citirea noastră devotată a Bibliei poate deveni combustibil pentru auto-îmbunătățirea planurilor noastre narcisiste, locul în care noi ne îndreptăm spre ajutorul de care avem nevoie ca să „învingem provocările zilnice și să luăm control asupra vieților noastre”[2].

În cele din urmă vom constata că această rețetă de „dezvoltare personală” este bazată pe fraudă, adică frauda de a folosi Scriptura și a-i folosi conținutul pentru slogane motivaționale.

Atunci când nu se alocă timp unul studiu consistent al studierii textului Scripturii scurtătura homiletică este compusă cel mai adesea din interpretări ale căror suport nu depășesc tăieturi din articole de ziar, citate eterogene din diverși autori și anecdote care nu ar stimula intelectul nici unui copil din grupa pregătitoare de tipul „Petru L-a tradat pe Domnul Isus pentru că i-a vindecat soacra”…

Pe lângă aceste coordonate ale conținutului precar de idei mai trebuie observat și limbajul care frizează uneori ridicolul: locuri comune, familiaritate dulceagă, „limbă de lemn” bisericească, precum și nenumăratele și nelipsitele anglicisme. Cu câțiva ani în urmă Andrei Pleșu observa și comenta pertinent fenomenul[3], citând doar o mostră pentru edificare :

Cum ar trebui să fie discursul religios la televiziune ? Nu trebuie să fie lung, nu trebuie să fie sentimental, nu trebuie să fie dăscălitor ca o oră de dirigenție. Cum era ce am văzut eu? Lung, sentimental, moralizant la nivelul cel mai de jos. Nu pun la îndoială buna intenție a predicatorului. Dar avea toate datele unui profesor de socialism științific, convertit la Evanghelie.

Limbajul nonverbal ilustrează și el o gamă largă de excese ce se manifestă de la

agitație psihomotorie până la stridențe ca plânsul nejustificat sau râsul și scălămbăielile cabotine, adesea susținute și încurajate de auditoriu.

Trebuie remarcat că predicarea histrionică întâlnită în mediul evanghelic românesc a devenit o adevărată structură de plauzibilitate care ascunde o criză de identitate a predicatorului. În mare masură aceasta este cauzată de tranziția bisericilor de la o mentalitate de tip ghetou din vremea comunistă la una orientată spre piața liberă (nota bene : liberă și în sensul manifestării unor perspective spirituale noi), dar și de un dezinteres al pastorilor și membrilor bisericilor către chestiuni teologice solide. Predicarea histrionică se vrea o ieșire dintr-un impas evident sau anunțat, dar această soluție nu crează mai multă coerență, ci este privită, cel puțin în exterior ca hilaritate.

Așa cum am sugerat mai sus profesarea acestui tip de inadecvare a rostirii și manifestării duce la afirmarea (sau la nevoia de afirmare) a unor indivizi cu pretenții de competență care devin peste noapte oameni-instituție. Aceștia vor fi tot mai interesați de crearea unor structuri de putere, numite eufemistic, de ce nu, „școli de predicare”, de fundraising, sau evenimente „evanghelistice” grandioase de tip turnee și spectacole cât mai agresive sub aspectul vizibilității media, exploatând cu succes resurse video, televiziunea, internetul și radioul… Asistăm cu întârzierea firească în spațiul românesc la nașterea fenomenului întrupat în alte spații de teleevangheliști.

 Pericolul cel mai evident al acestui fenomen pe care l-am numit predicare histrionică este acela de a oferi contrasoluții, de a sugera că zgomotul înseamna impact, ca să folosesc un termen mult uzitat, și să se considere că prin show se poate oferi lumii neevanghelizate o ușă deschisă spre Cristos Domnul.

[1] Tullian Tchividjian, „Reading The Bible Narcissistically”,disponibil on-line : http://thegospelcoalition.org/blogs/tullian/2013/06/10/reading-the-bible-narcissistically/ , consultat la 18.11.2013

[2] Tullian Tchividjian, „Reading The Bible Narcissitically”

[3] http://www.mersulvremurilor.ro/caleidoscop/andrei-pleshu-despre-evoluthiile-neoprotestante-in-fatha-camerelor-tv/