Războiul din Vietnam


 

Ideea acestui subiect mi-a apărut după ce am vizionat la tv o emisiune despre pelicule de război pierdute. Doi foști combatanți americani povesteau prin ceea ce au trecut văzându-și prietenii omorâți, proasta conducere a trupelor și proasta strategie ce nu a dus la câștigarea războiului. Mărturisesc că aș fi extrem de interesat să văd și un documentar vietnamez despre același război.

Unul dintre lucrurile care mi-au marcat un pic existența a fost războiul din Vietnam. Cu toate că s-a defășurat la mii de kilometri distanță războiul din Vietnam era prezent în fiecare zi în media românească. Eram informați de loviturile de stat și de implicarea SUA în conflict. Cum implicarea francezilor a luat sfârșit pe cînd nu citeam nu știam prea multe despre ea. Dar cu implicarea americanilor a fost altceva.
Deci, după cum poate știți, Vietnamul era o fostă colonie franceză. După ce francezi și-au arătat incompetența militară la Diên Biên Phu, americanii s-au implicat în conflictul dintre nordul comunist și sudul necomunist. Ar mai fi de menționat prezența britanică în Vietnam, cu mult timp înainte de implicarea americană. Așadar era vorba de același tipar ca în Coreea: un sud necomunist și un nord comunist. Nordul comunist voia să ocupe și să reunească sudul cu forța.

Interesul mi-a fost incitat de o carte scrisă de un sud-vietnamez (probabil) în care erau prezentate acțiunile tipice trupelor de guerilă comuniste ce acționau în Sud. Capturare de armament, ambuscade, fotografii cu armament capturat, povești despre lansare de zvonuri, dezinformări și victorii pe tot frontul. Nimic despre pierderi, riscuri, retrageri, greșeli. Tipic comunist. Dar incitant. Ce proști erau sud-vietnamezii vînduți capitalismului și ce deștepți erau comuniștii.

În presă a apărut o fotografie cu o nord-vietnameză înarmată cu carabină, într-o barcă, pe un rîu. Soldați nord-vietnamezi ce țineau în mîini bucăți dintr-un avion american. Pilot vietnamez de Mig 21 întorcîndu-se din misiune. Mă tot întreban cum de au vietnamezii avioane de luptă supersonice și de pe ce aeroporturi decolau. Anul ăsta am aflat că aveau vreo 25 de avioane. Prin 1970 am primit un număr special Science et vie dedicat aviației și am putut constata că americanii avuseră în Vietnam avioane monomotor, cu piston, monoloc pentru anumite misiuni. Eram stupefiat. Dar pentru prima dată am văzut fotografia unui B 52 și a unui B 58. Cu toate acestea rachetele antiaeriene sovietice doborau chiar și bombardiere B 52.

Prin 1972 am stat de vorbă cu cineva ce mi-a spus că lucrase în Vietnamul de Nord la o fabrică de vagoane construită de România și că într-o zi au venit vietnamezii, i-au împachetat și i-au expulzat. Chipurile din cauza rușilor. Posibil. Tot atunci am citit revista La Chine unde erau fotografii cu blindate sovietice distruse, cu echipament sovietic capturat de chinezi. Recent am auzit că pentru prima dată arma cu neutroni s-ar fi experimentat tot în conflictul de graniță dintre URSS și China. Dar chinezii ne deveniseră simpatici după 23 august 1968, cînd circula povestea că dacă rusul va face ceva chinezii îl vor gîdila în fundul grădinii…

În presă apăreau atacurile vietnameze împotriva bazelor americane de la Da-Nang, Khe-San și ofensiva împotriva Saigonului și ocuparea Hue-ului. Păreau neverosimile atacurile vietnameze cu rachete asupra trupelor americane. Dar erau reale. Mi se părea că vietnamezii au dreptate, că luptă pentru țara lor. Apoi a intervenit retragerea americană și sfîrșitul războiului în 1975, cu ocuparea saigonului de către armata Vietnamului de Nord, sau de către Frontul de Eliberare Națională.

De dreapta sau de stînga? Războiul din Viet-Nam îți oferă această posibilitate. Eu am oscilat. În primii ani eram copil și nu prea știam prea multe. Propaganda de stînga m-a influențat, așa că am ținut cu Vietnamul de Nord. Se vorbea de corupția din armata sud-vietnameză. Eram și eu în armată cînd Frontul de Eliberare Națională dotat cu tancuri a intrat fără să i se opună rezistență în Saigon, capitala Vietnamului de Sud. În urmă cu cîteva zile un documentar mă informa că de fapt era armata nord-vietnameză. Tancurile erau sovietice.

După mai mulți ani au apărut casetele video cu Chack Norris și acțiunile lui din Vietnam. Ce îi uram pe vietnamezi! Apoi a apărut Rambo.  Devenisem creștin, regimul comunist din România era mizerabil și asta m-a dus mai spre dreapta. Am citit o altă carte, despre recuperarea unui colonel american a cărui avion  fusese doborît în Vietnamul de Nord.

Comunismul falimentar din România mă trăsese pe dreapta, așa că nu aveam cum să-i simpatizez pe comuniștii vietnamezi. Miza războiului părea lumea occidentală (mai) normală, contra lumii comuniste, sovietice, ce ne-a distrus țara. Și așa am luat-o spre dreapta. Am văzut și Apocalypse Now și mai tîrziu Platoon. Știam că războiul nu era o comedie.

 

Atac cu napalm la buruieni


sursa:http://onomeister.wordpress.com/category/movies/

Totul începu într-o joi după-masa.

          Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

 Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă-i lăsăm să-şi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci.

Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi. Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

           Las c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă, mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor alertate de războiul meu personal).

În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgeră văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

          Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori ajunse deja la maturitate, prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

          Ptiu, necurate!

M-am oprit cu cosorul ridicat gata să-mi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz.

Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton, îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

          Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sută optzeci şi două de grade (ca să nu deviez de la subiect, ţineam cont de bătaia vîntului) mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost reîntîlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie.

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[2] şi am încercat imposibilul.

Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi.

          Ura! – sosea acoperirea aeriană.

          Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală.

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu sfârşitului: ,,Apocalips nau!” Nevasta-mi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească, conform regulamentelor militare, un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[3]

Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce-mi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau întru apărarea proprietăţii mele personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

          Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască!

 Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat.

 Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

          Amu ni!!!

Acelaşi glas cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând,”o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, Tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi o formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu-ş-câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’întu’ Ilie, să te bată!

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian!

Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă.

Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi-l somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare, Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce-şi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce n-o băuse în acea zi toridă de iulie, agentul şef se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare.

Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

          L-o lovit!

          L-o omorât!

          L-o puşcat!

          S-o dus!

          Gata-i!

          Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin părțile noastre se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibe o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume.

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

          Apu, am zîs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zîs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Ancheta ulterioră descoperi că Sebi comise o eroare epocală în organizarea acţiunii anti-junglă. După ce făcu rost de defoliant de la un amic într-ale zborului (stropitor de culturi cu un hodorogit avion sovietic) încurcă borcanele, adică bidoanele. În loc de bidonul cu defoliant, luase un alt bidon, ce-l avea de pe vremea când încă mai era activ în armia română. Deşi se jura că în afară de marmeladă nu a luat nimic de la umeul cu pricina, ancheta descoperi că substanţa folosită fusese un fel de marmeladă ce mirosea a benzină, adică napalm.

În încheierea interviului Tanti Milly a mai menţionat:

– Ptiu, să moară toţi dracii!

Epilog

Fără vreun motiv aparent poliţia nu făcu mare caz de atacul cu napalm asupra buruienilor. Însă agentul şef Slănină reuşi să dea un nup investigaţiei după ce Sebi îi defrişă o porţiune a lotului personal a cărui desţelenire l-ar fi costat o avere. Pompierii se potoliră odată cu potolirea flăcărilor, dar poliţia ecologică nu se opri decât după o masă de pomină la fostul castel dintre dealuri al baronului Kreuckbauer. Niciunul dintre gardişti un și-a închipuit că sub zâmbetele ospătarilor improvizaţi se ascundea ceva mefistofelic. Viţelul superfezandat, curcanul şi potârnichile nu erau altele decât duhurile junglei travestite în văcuţa Bicuţa şi Nuţa, curca lui tanti Milly împreună cu toată progenitura de pui aferenţi căzuţi toţi sub focul apocalipsei. Tanti Milly se convinse că facerea de bine te poate face să cazi în păcat, drept urmare aranjă o pomenire întru cei morţi şi întru cei vii a tuturor celor implicaţi cu prima ocazie. Dar cel mai câştigat a fost Sebi. El deveni reporter aerian pentru postului local de televiziune şi prezenta evenimentele majore ale comunei din aer. Anul următor îşi anunţă candidatura pentru postul de primar independent pe care-l câştigă (în faţa unei dezorganizări totale ale partidelor istorice concentrate încă pe dosarele Securităţii) cu două lungimi de aparat graţie campaniei foarte inspirate bazată pe două teme majore: combaterea pe cheltuiala primăriei a dăunătorilor de tot felul şi deschiderea unui aerodrom local pentru stimularea turismului. Ce mai, Sebi riloudid!

Subsemnatul se arătă profund impresionat de efectul atacului cu ,,marmeladă” ce curmă existenţa celei de-a doua rezervaţii a biosferei de vest a României. Chiar şi după trei ani nici un pui de buruiană, vreun şoarece sau o broască, ba nici chiar cărăbuşi nu mai putea fi detectaţi prin grădină. Pomii nu avusese prea mult de suferit, singura obiecţie venind din partea unchiului Avram căruia i se părea că-i miros hainele a benzină după ce-l cinsteam cu mai mult de două păhărele din producţia proprie de ţuică de pere.


[1] Câinele nostru care schaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

[2] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 la oră.

[3] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

Protejat: Cine cedează primul?


Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din cînd în cînd mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Cîteodată nici nu e nevoie să tragi cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar  mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vînt- considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 70 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil de desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestînd cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vîrsta lui părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decît de discursul funebru ce se anunța. Părea coborît din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decît papucii de molton. Aveau un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atîta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă și pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gîndesc, și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gîndesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amîndoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un rîgîit discret, o slăbire de curea și cu o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cît pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochiilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.

Tradiția tradiționalilor


sursa:http://www.historyrocket.com/holiday/usa/christmas/History-Of-Christmas-Traditions.html

N-am nimic cu tradiția bisericii. Să trăiască! Dar vreau o explicație. Poate una infantilă.

Am niște poze ale mamei mele de cînd era la școala primară. Juca la finele anului cîte o scenetă, așa că era deghizată în mai știu eu ce personaj. Era vara și ea era blondă. Totul firesc, normal.

Văd niște poze cu scenete despre nașterea lui Isus Cristos. Personajele sunt copii. Copiii vin cu irodul pe stradă, prin curțile gospodarilor. Mă tot întreb cum de o sărbătoare despre care se spune că este sărbătoarea cea mai mare a creștinismului, a ajuns să fie pusă în scenă de copii și noi ne emoționăm. Credința noastră nu a găsit un alt debușeu? O fi muncă să-i faci pe copii să joace textul, dar chiar despre asta e creștinismul? Sau numai la asta se limitează? Care este legătura între copiii noștri ce smulg lacrimi și nașterea Mîntuitorului? Un oarecare sentiment de vinovăție? Nostalgie?

La ce ajută Maria de 12 ani, cu Isus de 11 ani, cu magi de 6 ani și păstori de 7? Poate să mă lămurească cineva dpdv teologic în postul crăciunului?

Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine. degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Despre doamna Tanatos


sursa:http://www.flickr.com/photos/rafa2010/8617757626/

Despre o doamnă se poate scrie numai cu respect. Respect și nimic altceva. Nu-ți poți permite s-o critici, să-ți bați joc de ea. Eventual încerci să glumești, dacă-ți dă voie. Desigur că se supără dacă vrei să o înveselești, că ea e o sobră. Chiar și la îmbrăcăminte. Ia încearcă să te prezinți în fața ei îmbrăcat cum nu trebuie! Rîde toată lumea de tine. Dar nu de ea.

Doamna Tanatos este o doamnă cu care te întîlnești personal o singură dată-n viață. O mai vezi pe ici, pe colo, dar nu te prea bagă în seamă. Cine ești tu? E o doamnă scumpă la vedere. O aștepți (dacă ai răbdare) de cînd te naști. Și ce-i? Unii sunt discriminați, alții o întîlnesc nainte de vreme. Sau prea repede. Nu-i invidiază nimeni.

M-am întrebat cum e să o vezi din altă perspectivă. De exemplu dacă ea ar dispare și noi am rămîne. Rămîne de văzut și această alternativă. Te face mai filozof.

Unii au zis că o fentează și că întîlnirea cu ea nu e prea semnificativă. De aceea și-au ridicat piramide, s-au eviscerat și s-au îmbrăcat în bandaje. Nu și-au luat haine că știau că moda nu va rezista timpului. Au avut dreptate. Moda nu se prea întîlnește cu doamna Tanatos…

Dar unii pretind că sunt recidiviști la întîlnirea cu doamna Tanatos. Că cică s-ar… reîncarna. De ce nu s-ar re-celuloza? Ar avea șanse mai mari să rupă blestemul reîncarnării, ar fi mai pașnici. Oare tot doamna asta le controlează destinul?

Doamna asta are tot felul de semne, dar nu există un consens pe lumea asta: frunze, cruci, stîlpi, plăcuțe, monumente și cîte și mai cîte. De obicei cu texte. Cu opere de artă. Cu locuri îngrădite. Dar și cu unele secrete, neștiute, ascunse. Misterioase. Doamna Tanatos e o doamnă misterioasă.

De obicei este reprezentată greșit. Parcă ar fi super-anorexică. Un schelet despuiat sau acoperit cu o pelerină, mantie neagră. Cred că i se face o nedreptate. Nu cred că se îmbracă fără gust. Nu suntem noi atenți. Cei ce o întîlnesc sunt secretoși și nu ne spun nimic. Noi doar ne-o imaginăm. Greșit.

Am trecut, e drept nu prea des, prin locurile unde își face de cap. Căci doamna Tanatos își face de cap uneori. Nu în sensul oamenilor. În sensul ei personal, impresionant. De obicei te lasă fără suflare! Nu contează cine ești, ce ai sau ce ști să faci. E o tipă fa-ta-lă!

Unii au încercat s-o fenteze. S-au pus de bună voie la rece. Pe mine mă lasă rece. La figurat. Unii și-au programat întîlnirea, au premeditat-o cu bună-știință. Cîțiva au ratat-o, cei mai mulți au dat cu ochii de ea. Cam toată lumea spune că e păcat. Greu de spus. Evident, ea e avantajată, așa că unii vor să o întîlnească plini de demnitate. E o chestie de etică sau un punct de vedere. Doamna nu discriminează. Pe nimeni. E dreaptă. Personală. Unică. Și nemiloasă de cele mai multe ori.

Ba unii au acuzat-o de relații nepotrivite că se întîlnește și cu femei. Asta-i doamnă! Ce poți să-i faci? N-ai încotro. Oare cine a inventat-o? Oare cine i-a dat un gen? Oare cine a botezat-o? Să sperăm că pînă la urmă se va găsi și ac de cojocul ei. (Deci are cojoc?!) Unii zic că a mai luat cîteva țepe în trecut. Și că va mai lua în viitor. Ba că-și va găsi mormîntul. Se va pierde în neant.

Eu o anticipez. Îi spun: Adio doamnă Tanatos! Mă gîndesc să-ți sap un pic groapa. Să te trimit acolo unde-ți este locul. Cînd o să ajungi acolo ultimul tău cuvînt va fi: Arșșș!

Creștinismul nostru cel de toate zilele


sursa: http://www.splendorofthechurch.com.ph/category/saints-in-heaven/

Am văzut pe net că unii își scot ghiarele, își arată colții, ba chiar se zbîrlesc mîrîind că mai știu eu cine a trecut la ortodocși, că nu știu care a scris mai știu eu ce și așa mai departe. Poate sunt invidioși. Poate nu pot să admire curajul unui om care a decis să schimbe ceva în viața lui. Doar stau pe margine chibițînd și criticînd. Vorba aia, tot românul se pricepe la politică, la fotbal, la teologie și la orice altceva ce nu face el de obicei. Adică poate să critice pe toată lumea în orice domeniu că doar să dea din gură sau din pix nu doare.

Exact ca tovarășul lent-colonel de la statu major ce se uita la mine ca la un redus mintal întrebîndu-mă cu reproș în privire: ,,Ce-i asta băi soldat?” (nu chiar soldat, de cele mai multe ori era vorba de o parte anatomică a oricărui soldat, un pic alintată părticica aceea, de obicei nevăzută) – după care mai trăgea o înjurătură soldățească. Dar în armată deveneai imun la așa ceva. Era împotriva regulamentului, dar te gîndeai, ei da, am dat-o în bară, dar bara mea e mai mare decît cea a lent-colonelului care mă face cum mă face. Dacă eu mă fac că nu aud, poate se face și el că merge și așa… De fapt, mă alintă, parcă e ceva părintesc în eticheta ce mi-a atașat-o. Fie vorba între noi, tata sau mama nu m-au alintat vreodată în felul ăsta.

Ei, nu toți dintre noi pot să înjure ca toarășul lent-colonel. Acum se trag înjurături de internet, că nu suntem colonei.

Se încruntă, se înbățoșată, se umflă și se dezumflă scriind. Unii mai acid, alții și mai acid. Unii plîngînd, alții înfierînd, înfingînd ace, cuie, dînd cu biciul în stînga și în dreapta. Unii mai sar peste cal, depinde cît de mare sau de mic le-o fi calu. Recunosc, al meu e invizibil, așa că din cînd în cînd îmi administrează niște copite. Încă nu știu dacă e conștiința lui Pinnochio sau măgărița lui Balaam. Poate mai am o șansă dacă îmi dau seama.

Creștinismul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi, și în mod normal urmează și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri. Baiu nu-i că nu iertăm, baiu îi că ne facem mulți greșiti: cutare că a strănutat, cutărică că a tușit, cutăroiu că a rîgîit sau ceva asemănător. De parcă eu, noi nu strănutăm, nu tușim, nu rîgîim… Cel puțin pe ascuns, nu în văzul lumii!

Deci, dacă iată se despică cerul și vedem un tablou de ne stă mintea-n loc: de o parte stau sfinții ce-i critică pă net pă păcătoșii strănutători, tușitori, rîgîitori sau cum ar mai fi. De cealaltă parte stau păcătoșii ăștia ce nu știu ce să mai facă că nu mai pot să scoată nasu-n rai de cît sunt de afectați de metehne onomatopeice. Păcat că nu sunt niscaiva rudă cu Topîrceanu să mă exprim mai pe-nțeles… Am și eu unele lipsuri.

Deci, după cum spuneam, se despică cerul și ce să vezi, două partide: de o parte ăia frumoșii și criticoși, de celalată ăia frumoși și criticați. Acuma știu că nu se păsălește, că dacă ar fi în cer nu s-ar ruga ei așa cum zic eu, dar eu nu mă gîndeam la ei, eu mă gîndeam cum ar fi dacă… Poate am greșit și nu toți o să fie în cer, poate am greșit grav și bat cîmpii. Veți striga cu toții în stilul personajului colectiv a lui Caragiale: Dovada stimabile!!!

N-am. N-am dovezi. N-am visat. N-am văzut. Mi-am imaginat.

Păi cum ți-ai imaginat?

Păi, uitîndu-mă pă net! Acolo (sau de fapt, aici) unii dau cu maiu, alți sunt aplatizați de mai. Sau de octombrie.

Și atunci ce facem?

Nu știu. Poate ne rugăm.

Cum?

Creștinismul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l astăzi, după cum iertăm și noi greșiților noștri…

Ai tăiat, ai tăiat! Ai încurcat-o! O să se abată asupra ta toate…

Ei, nu-i din Biblie!

Nu contează!

Dar de ce dați cu maiu?

Că meriți. Ca și cutare, ca și cutărică, ca și cutăroiu. Și ca greșiții noștri. Să-ți fie clar.

Oho! Îmi e. Coloneilor!

Vorbiește Moscova?


Eram copil cînd ascultam Vocea Americii sau Europa Liberă ce deschidea emisiunea cu Rapsodia română a lui Enescu, încet să nu audă vecinii. Era o clădire mare cu ziduri de jumătate de metru la exterior și locuiam la etajul doi, deasupra fiind podul. Aveam vecini o familie extrem de doritoare de liniște, așa că dacă făceam gălăgie băteau în perete și strigau să ne potolim. Ne potoleam. N-am știut niciodată dacă ei știau ce ascultam noi la radio.

Dar mai erau și alte posturi de radio, unele mai periculoase altele mai puțin sau deloc periculoase. Era Radio Novi-Sad, al sîrbilor ce emitea și în limba română. Tata asculta muzică sîrbească și meteo la sîrbi. De cele mai multe ori se potrivea cu zona noastră. Mai era Radio Timișoara și Studioul de radioficare al orașului Arad. Asta în afară de radio București. Dar mai era și Radio Moscova ce își începea emisiunea cu un semnal simplificat al melodiei Ce frumos oraș este Moscova. O fi fost, dar pînă în 1977 nu l-am văzut.

În timpul evenimentelor din august 1968 din Cehoslovacia am dat accidental peste acest Radio unde de cele mai multe ori crainic era o femeie cu un puternic accent rusesc. Era de-a dreptul enervantă. Citea o scrisoare de adio a unei tinere ce se sinucise cu ocazia intrării trupelor tratatului de la Warșovia în Cehoslovacia și spunea, citez din memorie: …acum cînd un Merciedes niegru va claxona di trei ori, eu voi fi nevoită să mă sinușid… Cusută cu ață albă povestea voia să dea vina pe capitaliștii ce își băgaseră codița în Cehoslovacia.

Ce făceam? Schimbam postul și gata. Nu stăteai să asculți minciunile rușilor comuniști. Aveam destule de-ale noastre, autohtone.

Așa și acum. E media coruptă, aservită, vîndută? Schimbă domle postu. Închide aparatul, du-te la o plimbare în natură, citește o carte bună! Adevărul nu e de vînzare!

Alinierea concepțiilor cu valorile sau licitație de politicieni, azi Radu Mazăre


sursa:http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/LifeStar/218148/mazare-pe-coperta-playboy.html

Am postat ceva asemănător despre Gigi Becalli și ce să vezi, n-a trecut mult timp și l-au pus la adăpost. Semn că vor să îl vîndă la export. Ziceam atunci cam așa:

„Văd la televizor cum se vînd lucrurile pe care unii și le-au depozitat și nu le mai vreau. Cei ce licitează caută chilipiruri, alții fac calcule cu cît vor vinde lucrurile, alții caută comori. Eu vreau să-i scot la licitație pe politicieni. Nu vreau chiar să-i vând, chiar dacă mi-au vândut țara, ci vreau să văd cât valorează. Un post, un politician. Vă încurajez să faceți la fel: cu profii, cu doctorii, cu funcționarii, cu polițiștii, cu popii și de ce nu, cu cine credeți că are vreo valoare. Am decis să fac asta pe când ascultam simfonia a 5-a de Lv Beethoven. Așa că, succes!

Primul scos la mezat este domnul Gigi Becalli.”

Al doilea, este domnul primar al Constanței Radu Mazăre. Cine, cît crede că valorează?

Predestinat parcă mai mult pentru o carieră în domeniul legumiculturii, domnul Radu Mazăre ne face în ciudă afișîndu-se cu gagici și cu uniforme bizare în locații exotice. Ce să mai spun de afirmațiile belicoase la adresa unuia și altuia? Ca o apoteoză a personalității sale marcante primarul Constanței îl apostrofează pe un bătrîn revoluționar ce tot protesta sub nasul premierului cu epitetul MILOGULE!

Era doar o banală enunțare a realității. Trebuie să recunoaștem cinstit: pe lîngă dumneavoastră, dom primar, toți locuitorii Terrei ne simțim niște milogi. Mici, insignifianți, fraieri și ratați. De frică nici nu îndrăznim să ne uităm în oglindă!

Dar, pentru că aveți o valoare atît de mare ca om, o valoare de megaloman, mă gîndesc că ar trebui să fitzi pus la adăpost ca nu cumva vreun comando îmbrăcat în uniforme ale Mosadului să vă răpească și să vă ducă în Țara Făgăduinței sau în Lumea viselor. Nu m-am hotărît încă. Oricum am putut vedea valoarea domnului Radu Mazăre și a doamnei Elena Udrea cînd au jucat într-o echipă vestită: echipa Playboy. Așa somități, așa jucători! Adică așa plai, așa boi! Oh boy!!!

Începem licitația. Cine oferă mai mult de… Cît ați spus?

Ordinare în stil românesc


sursa:http://www.bethanialeeswood.org/blog/

Nu știu prea multe despre ordinare. Dar ceea ce știu, iaca spun.

Termenul este preluat mecanic, cred eu, din limba engleză unde are sensul de a hirotoni, a preoți. Dacă ne uităm prin DEX, ne uităm în van. Deci și la capitolul ăsta am comis-o. Cineva a fost ordinat. O-ce? Or-di-nat. Personal n-am vrut să fiu așa ceva, nu mi-a trecut prin minte, așa că nu faceți din postul ăsta ce nu este. Mă mir cum au fost unii vorba aia, dar în principiu nu e treaba mea, e treaba lui sau a lor. Pagubă-n ciu… biserică!

Nu! Azi nu discutăm despre ordinarea femeilor!

La evanghelicii din România cum îi spune, asta… ordinarea sau cum ar trebui să-i spună, hirotonirea, nu este un sacrament, o taină. E ceea ce se vede. Adică, cineva vrea să fie pastor, diacon, prezbiter sau mai știu eu ce. Entee zice că e un lucru bun. Se adună un sobor de pastori, își pun mîinile peste el și-l încredințează Domnului spunînd că de acum încolo e ce și-a dorit. Asta dacă trece de un pic de comisie și de votul bisericii. Deci este o îm-păstorire, o în-diaconire sau o îm-prezbirerire.

Acuma din nou discuția revolvă în jurul timpului: cînd a fost individu sau să o luăm mai pe creștinește, persoana, rînduită în slujbă: cînd a primit darul (dacă există), cînd l-a pus în negoț sau cînd biserica l-a recunoscut? N-are contează, că numa despicăm firu-n șapte. Tot așa putem să ne întrebăm cîți îngeri pot să dănțuiască pe crucea de pe catedrală sau pe un vîrf de ac. La ce ajută? Sora Felicia apăsați pedala dă ambreiaj să nu se oprească motoru!!!

După ce a trecut de comisie, și după procedura punerii mîinilor în beserică, se lasă cu masă mare. Ca la botez sau ca la vreo aniversare mai mare. Ghiciți cine-s invitații. Eu n-am fost niciodată și nu mă voi duce nici dacă m-ar invita cineva. D-aia.

A fost ordinat Isus? Cînd, la botez? Poate. Dar nu în stilul ăsta. Un pic mai dramatic.

Ce primește cel ordinat cu ocazia asta? Nimic practic, doar girul autorității superioare. E vorba de o recunoaștere oficială. Ce dă? Nu mai întrebați! Pe vremea lui Inochentie Micu-Klein, episcop al greco-catolicilor din Transilvania, adică pe la 1700 plus, se dădea papei venitul episcopiei pe un an. Fain model! Asta ca să nu existe simonie, adică păcatul de a cumpăra o funcție bisericească.

Dar nu totdeauna se dă ceva material, cu toate că se dă ceva vizibil. Se dă ascultare de superior și se dă smerenie. La pachet. Apoi mai vezi tu ce dai… Zicea un pastor ce participa la ședințele de luni dimineața de la comunitatea baptistă de Arad că se dau laude, osanale, ridicări în slăvi… Să fie primit!

În cazul de față ne ciocnim, vrem-nu-vrem, de ceva care se cheamă succesiunea apostolică. Asta e faină, mai ales la penticostali că ei își spun biserică apostolică. Adecă succesiunea apostolică spune că mai-marii bisericii, ce la entee se cheamă episcopi (oare de ce nu avem așa ceva, că mult le-ar place unora?) trebuie să se știe că că se trage din cutare episcop, care a primit credința de la cutare episcop și așa mai departe pînă la Petru, dacă ești catolic și pînă la Isus Cristos dacă nu ești. Este o garanție că ceea ce ți se dă în biserică este autentic.

La evanghelicii români nu există așa ceva. Baptiștii au răsărit din ceva baptiști nemți prin partea de est a țării sau din niște unguri în partea de vest a țării pe atunci aflată în Ungaria, penticostalii au răsărit în Moldova și la Păuliș, deci tot pe axa est-vest și în vest au ceva origini americane, da nu bag mîna în foc. Că mă ard. (Gh Bradin era baptist. În concluzie, parcă penticostalii sunt un fel de baptiști carismatici…)

Ca urmare, după principiul ăsta al lipsei succesiunii apostolice (că doar avem entee și știm cu toții de unde ne tragem, și avem și vetee și știm faza cu Avraam) adjudecăm principiul fărîmițării evanghelice cît mai colorate. Că cică cineva spune că la apocalipsă va fi o fiară ce va uni toate religiile. Să fie! P-ale noastre n-o să poată. Da ăla cu cipu? Fugi domle d-aici cu cipsurile!

Pavel zice că e bine să fii atent cu punerea mîinilor peste unii. Din cauza asta e mai bine să nu riști și să nu-ți pui deloc mîinile peste cineva. Ca Isus, ce nu boteza. Dar în conformitate cu lipsa succesiunii apostolice, cam toată lumea poate să-și pună mîinile peste toată lumea, așa că nu mai văd ce rost mai are discuția asta…

Și dacă hirotonirea, alias ordinarea, nu dă nimic, de ce se transformă cutărescu și devine pastor peste noapte din absolvent de seminar? Aici e taina: intră și el ca tot omul în rol și în tagmă, adică în grupul de referință. Un fel de taină seculară: învățăm, luăm note, promovăm, ne punem bine, ajungem. Ca urmare el nu mai este doar un simplu credincios, el este un fel de credincios special, un credincios și jumătate. Ca el nu mai e nimeni în biserică. Sau poate să aibă doar cîțiva egali, dar puțini. O fi un primo inter pares. Ca papa-ntre episcopi și după cum zice și Eminescu, ca Fecioara între sfinți. Bed boi! Bed boi!

Ordinarea moarte n-are pentru că cineva tre să ne conducă, să fie în frunte. Tre să dea cina. Păi dacă tot facem caz de sola scriptura, adică admitem ca autoritate doar Scriptura, hai s-o zicem p-aia dreaptă. Dacă ne uităm în entee vedem că nimeni în biserică nu primește bani pentru slujba lui. Că doar n-o fi văduvă… Apoi mai vedem că cel ce dă cina nu este nominalizat ca fiind episcop, diacon sau prezbiter. Deci poate să o dea oricine? Logic da. Ura, mîine luăm cina!

Și în final ar fi o istorie întreagă despre păcatele, alunecările, mîrșăviile și cîte mai cîte ale unora care au ajuns să fie ordinați din antichitate pînă în contemporaneitate. Despre bani, putere, sex, ambiție, poziție și expoziție. Lumea e rea! Lucrurile bune despre preoți, pastori, episcopi, cantori și ușieri sunt trecute cu vederea că sunt normale. Așa ar fi normal?

În stil românesc am avut pastori senatori, am avut diaconi oameni de afaceri, am avut turnători de toate culorile și sfinți de toate nuanțele. Lumea e invidoasă… Poate ar mai fi loc pentru oameni ordinați care să fie smeriți, cinstiți, curați, miloși, darnici, îngăduitori, primitori de oaspeți și altele de felul ăsta, adică plini de Duh și de Adevăr. Pe bune!

Nu mai vreau să discut de congrese, conferințe și alte cele ale ordinaților în care sunt discutate și aprobate doar interesele lor ca în parlament. Ca între politicieni… Ce, am zis ceva ce nu trebuie?

PS Cine vrea să discutăm tunderea întru monahism la evanghelici să dea un semn de viață.

Divorț creștin în stil românesc (2)


sursa: http://joyreactor.com/pics/comment/comics-car-toonhole-divorce

– Și sunteți căsătoriți legal?

– Nu.

În 1975 am auzit pentru prima dată expresia căsătoriți legal. De parcă există căsătoriți ilegal… Doar dacă e vorba de bigamie. Dar căsătorirea ilegală era coabitarea sau concubinajul. Exact sub apartamentul în care stăteam era o tanti care concubina cu concubinul său. Au concubinat mulți ani. Mai era o altă tanti la un  alt etaj ce își aducea acasă pe cîte unu și îi spunea fiicei sale că e noul ei tată. Unde erau ăia vechi. Și la parter era o tipă ce rămăsese însărcinată, apăru tatăl băiatului după naștere, apoi dispăru. După principiul uite omu, nu e omu.

Contrar așteptărilor exemplele de mai-sus sunt cazuri de căsătorii ratate din start, exemple de prostie bărbătească și credulitate feminină. Bărbatul e lacom să ia, femeia are inimă bună să dăruiască. Cam la asta se referă și divorțul. Bărbatul vrea să ia ce nu e al lui, femeia să dăruiască altuia ce îi va împlini visele. Deșteptarea!

Apoi știu un bărbat și o femeie care au fost prieteni ani de zile, s-au îndepărtat și apoi pentru că au cîștigat o Dacie 1300 la CEC, că era carnetul pe numele ambilor, s-au căsătorit, că doar nu era să vîndă bunătate de mașină și să împartă banii. Ha?

Cînd începe divorțul?

Cînd îl ameninți pe celălalt că o să divorțezi dacă nu… Cînd fantezezi despre divorț și cum va fi după? Cînd îl intentezi sau cînd se pronunță?

Divorțul începe cînd te căsătorești dintr-un motiv greșit, cînd îți umbă ochi, gîndurile, mîinile și alte membre aiurea. Divorț e chiar dacă nu este pronunțat într-un tribunal. Divorț se numește și cînd soția sau soțul tău este sclav și tu ești stăpîn, mai ales un stăpîn rău. Divorț e cînd îți ascunzi banii ca să nu-i pui la un loc cu celălalt sau să nu-i cheltuiești pentru familie, ci pentru plăcerile tale. Divorț e să-l fentezi, să-l păcălești pe celălalt. Divorț e să-l înlocuiești pe soțul tău cu ceva sau cineva ce dă dependență: televizor, jocuri, muncă, bani, sport, etc. Pentru că de cele mai multe ori nu există divorț doar din vina unuia. Așa cum la căsătorie e vorba de doi, și la divorț e vorba de aceiași doi. Simplu!

Plîngem că divorțul a intrat în bisericile noastre. Da pînă la divorț n-ați sesizat alte semne că ceva se întîmplă? Nu vă faceți probleme: suntem la fel de vinovați. Viața creștină nu se întîmplă în vid. Comuniune nu înseamnă doar să dai peste cap un păhărel de vin sau must și să ronțăi o bucățică de pîine o dată pe lună la o anumită adresă trecută într-un CF că ar aparține unui cult sau altul. Nu pentru asta a murit Cristos! Materialismul, fandoseala, îmbuibarea, indiferența și atîtea altele nu au fost indicatori că este doar o chestiune de timp pînă să apară și divorțurile? Astea nu sunt păcate? De ce nu le-ați tratat? Vorba lui Pavel: nimeni nu arde cînd vede ce se întîmplă?

Nimeni din biserică nu își dă seama că în foarte multe cazuri divorțul e  doar un produs normal al unei vieți de credință goale de esență, de conținut? Că ne mințim participînd la o formă ce și-a pierdut fondul? Inerția bat-o vina! Alte păcate ce ne-au anesteziat…

În biserica ortodoxă cineva se poate căsători de trei ori fără prea multe probleme. De ce de trei ori? Nu știu. În ale noastre (sau ale voastre) numai o dată. După principiul de cîte ori să ierți pe fratele tău dacă vine și își cere iertare. Niciodată, că nu-s prost! Și am ajuns la punctul în care despărțim în două, ca la divorț: unii interpretează versetele despre divorț făcînd abstrație de restul Bibliei, alții încearcă să le integreze și să le pună sau să le judece în raport cu altele. De aici o întreagă cazuistică cu rezolvări demne de palatul Vatican. În treacăt fie zis, stînd de vorbă cu un bătrîn preot greco-catolic am fost uimit cît de variate sunt rezolvările date în cazurile supuse canoanelor.

Dar noi n-avem problema asta. La noi e totul simplu: e sau alb sau negru. E sau OK sau păcat.

Ceea ce mă face nu să zîmbesc, ci să rîd în hohote. De ce? Iată de ce: închipuiți-vă cele două femei ce au venit la Solomon să-i spună că uneia dintre ele i-a murit copilul. Dreptate!!! Dreptate și numai dreptate! Dacă erau bărbați Solomon i-ar fi luat la bătaie! Dar fiind femei, ce și-a zis: pacoste! Și a făcut dreptate: fifti-fifti, să nu fie niciuna nedreptățită. Corect. Cît se poate de corect!!! Ca bonus una dintre ele putea lua și cadavrul celuilalt copil deja decedat. Și atunci a intervenit mila, jertfa, dragostea și în cele din urmă înțelepciunea. Mă întreb cine e ăla ce le întruchipează pe astea toate… Și copilul a trăit bine mersi. Și mama lui a fost fericită că i-a trăit copilul. Frauda s-a dat în vileag. Dar Scriptura se oprește aici și nu relatează ce s-a întîmplat cu mama ce voia să omoare și copilul prietenei sale. E o lecție și în asta…

Pe o scară a durerii divorțul era asemuit cu circa 30 de ani în urmă cu amputarea definitivă a unui membru. E pentru toată viața. Știți că există mîncărimi la membrul fantomă? Pentru simplu motiv că te mănîncă în creier, dar nu poți să te scarpini că n-ai la ce. Divorțul este o tragedie. Nu este dacă te numești Cristi și Mihaela Borcea și dacă gîndești ca ei…

Dar cîteodată unii cad victimă divorțului, alții recurg la divorț că nu mai rezistă. Baiul în biserici de cele mai multe ori este că nu se are în vedere cine e victima și cine e agresorul. A divorțat Tanda că i s-au aprins călcîiele, gata, și Manda este exclus/ă! La grămadă. Știu niște cazuri. Dar știu și cazuri în care biserica s-a rugat pentru cel-cea ce era victima și totul a decurs normal.

Spre lauda penticostalilor trebuie să admit că pastorul Ionel Pleșa a spus cuiva (în prezența mea), că are voie să-și ia o soție, o fată, după ce suportase un divorț fiind victima unui caz instrumentat de autoritățile comuniste pe motiv principal că el se pocăise. Spre ne-lauda baptiștilor aceluiași frate i s-a spus de către o somitate în materie de Biblie că nu se mai poate recăsători niciodată. Iar o soră mai informată i-a transmis fetei să-și vadă lungul nasului să nu se gîndească la rochie de mireasă. Păcat că nu mai trăia Solomon! Și a trecut la penticostali? Dar cîți penticostali gîndesc ca Pleșa? Ca să vă dau o mostră, cineva i-a spus celui ce voia să se recăsătorească cu propria soție ce divorțase de el și apoi se recăsătorise și iar divorțase că nu e voie. Păcătuiește că acolo scrie că cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat păcătuiește. Daaa? Helăăău!!!

Divorțul scapă o viață? Divorțează! Ai credința că dacă nu divorțezi o să întorci bruta aia bețivă la Domnul, ține-te de credința ta. Doar veșnicia ne va spune dacă am greșit sau dacă am făcut bine. Pentru unii divorțul complică lucrurile, pentru alții le simplifică. În același timp lucrurile nasoale sunt ascunse sub covor de biserica care vrea să prevină divorțul și preferă o căsătorie de formă sau de groază.

Apoi a zis:


„Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorîndu-se peste Fiul omului.”

De cîte ori nu am zis, eu cel puțin, că iacă mor și Dumnezeu nu trimite măcar un înger din cîți are ca să mă facă bine, să mă salveze! Dar schimb placa și zic: Adevărat, adevărat vă spun, că Dumnezeu a trimis cel puțin un înger ca să aibă grijă de mine, că dacă n-ar fi fost așa, de mult aș fi fost oale și ulcele! Deci e nevoie de o schimbare de perspectivă.

Zicea ieri cineva că sistemul religios nu moare, este indestructibil și așa mai departe. Probabil. Eu ziceam că trebuie o revoluție. Cred că revoluția e la îndemîna oricui. Așa cum tot spunem, dar nu facem, revoluția începe cu mine. Chiar dacă asta ar însemna o rupere de tiparul societății ca a lui Soren Kirekegaard, un cantonament la o mănăstire sau la Taizee, un stadiu petrecut la mititica, slujind ceva vreme la spălatul vaselor într-o cantină a săracilor sau livratul în fiecare vineri și sîmbătă timp de șase luni a 650 de pliante unui sat din România… Singura mea problemă este dacă în loc să mă ridic accept să mă cobor.

Cum altfel să văd îngerii Domnului urcîndu-se? Îi voi tot aștepta coborîndu-se, dar în van… O revoluție cinstită, interioară și în cele din urmă cu efecte exterioare se poate produce în România, de fapt oriunde în lume. Condițile există. Una dintre ele, poate condiția esențială, este ca cei ce conduc și pretind că dețin adevărul să fie confruntați cu Adevărul. Simplu. Asta a început să facă Ioan Botezătorul. L-au lichidat. Asta a făcut Isus Cristos. L-au lichidat, dar nu le-a mers. A înviat. Ba ca să le dea cu tifla (so tu spik) s-a ridicat la cer și a lăsat ucenicilor (nu ierarhiei) cea mai periculoasă afirmație din istorie:  Toată puterea mi-a fost dată în cer și pe pămînt. Duceți-vă și faceți ucenici…

Din păcate această afimație extrem de periculoasă a fost și este anihilată de o chestie banală: propriul interes. În locul interesului lui Isus Cristos am pus interesul meu personal. Și dacă n-am reușit m-am străduit. Alții s-au străduit mai mult, au reușit mai mult. Și-au făcut sereleuri religioase punînd pe firma lor credința, nădejdea și dragostea. Și am ajuns la o babilonie de glasuri și de interese. Și ne-am ascuns în întunerec pretinzînd că suntem lumină. Pentru că am inventat adevăruri de plastic, de carton, de tencuială, de tinichea, de paie,

La întrebarea „Prin ce semn ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?” Isus n-a scos steaua de șerif, firmanul de la București sau diploma de la Maglavit. Le-a spus ceva despre moartea sa. Dar nimeni n-a înțeles. Se pare că și azi e greu de înțeles. Mie mi-e greu să înțeleg ce s-a întîmplat cu cei ce mi-au fost înaintași, mentori, modele. Unde au dispărut? S-au căpătuit? Cu ce? Cu un centru, cu o universitate, cu o funcție? Și au dispărut. Parcă Isus n-a lăsat modelul ăsta… Totul se reduce la ceva în stilul economiei politice a lui  Marx și Engels, de acumulare și plus valoare prin exploatarea cuiva? Dacă toată puterea i-a fost dată în cer și pe pămînt doar pentru asta, sună jalnic.

Creștinii sunt condamnați (sună nasol, dar așa e) să trăiască un paradox fără de care își pierd rațiunea de a exista: ca să progreseze trebuie să se uite înapoi. Nu poți fi un creștin mai bun dacă nu te uiți la cine a fost și ce a făcut Isus Cristos acum 2000 de ani. Cu toată teologia ce s-a scris și se va scrie. Această teologie, dacă a avut succes, n-a făcut altceva decît să spună în alte cuvinte cine a fost și ce a făcut Isus Cristos. Pentru că îndepărtîndu-ne de sursă pierdem contactul cu ea. Putem avea centre, grădinițe, școli, biserici și cîte mai cîte, dar în ele trebuie să se regăsească aceiași persoană ce este Adevărul, Lumina și Cuvîntul.

După cum ziceau unii dintre studenții mei: E atît de complicat, dar cînd le spuneți dumneavoastră e parcă așa de simplu…

Dar oricum îngerii se suie și coboară peste cineva..

.

Ușa harului s-a închis!


Trebuie să încep un post ca ăsta cu Mărețul har. Îl știm toți, l-am cîntat toți. Nu mai trebuie să definim ce este sau ce nu este harul. Cu toții am beneficiat de el. Sau încă mai beneficiăm… Dar ceea ce vreau să evidețiez este că biserica ce se transformă într-o instituție (fie ea și foarte eficientă) nu mai are nevoie de har, are nevoie de regulamente, statute, legi. Adică se întoarce exact de unde a plecat, uită de har și se cantonează în domeniul legii: cine face asta, pățește asta; cine nu face asta, pățește astalaltă. Sec. Precis. Exact. Literal. Nimeni nu mai poate spune nimic. Un fel de cod de legi a lui Hamurapi.

În urmă cu un an și ceva l-am auzit pe un frate predicînd în stilul: dacă faci cutare lucru intri sub incidența versetului cutare, dacă faci ălalalt lucru intri sub incidența verserului din cartea cutare. De parcă Scriptura ar fi Codul penal!

Ca urmare, cine devine extrem de important în astfel de biserici? E limpede cine: judecătorul, care cîntărește călcarea de lege și călăul, cel care aplică pedeapsa transgresiunii. Restul poporului, cei mici și neimportanți sunt doar supuși sau rebeli. Reducționistă situație!

Ca urmare rata execuțiilor devine o constantă ce determină neprihănirea colectivă: noi nu avem păcătoși, aici e doar adunarea celor sfinți! Săracul Pavel ce spunea despre el că este cel mai mare dintre păcătoși! Săracul Petru ce se lepădase de trei ori de Cristos și devenise un pic ipocrit de dragul iudaizatorilor! Săracul de mine care cîteodată simt că sunt cel mai rău om de pe suprafața Pămîntului!

Revenind la ușa harului pot spune că nu este un fenomen unic. Dar nici unul tranzitoriu. Esta actual, se manifestă de ceva timp și mie mi se pare că se manifestă în zona celor ce se trag din familii de pocăiți. De ce se manifestă acolo? Simplu! Acolo nu se întreabă de ce o fi așa, nu se citește Biblia ca să se afle adevărul, ci ca să se fie confirmate adevărurile deja știute. Evident, este o generalizare, dar mi se pare că aici se află una dintre cheile îngustimii credinței evanghelice, a legalismului creștin și a ne-deschiderii minții. Vorba aia: degeaba scrie pe frontispiciu Metanoia, dacă înăuntru este altceva…

Ușa harului s-a mai închis și pentru alte biserici. Dar cel puțin acolo nu s-a făcut oficial, nu au votat 400 de pastori. (Poate ar trebui să se discute de ce pastorul este atît de important într-o biserică ce pune accent pe darurile Duhului. Citiți lista darurilor și citiți lista celor ce fac o slujbă în biserică. Parcă în afară de pastori mai există și alte slujbe. Dar asta e o altă discuție. Probabil tot așa a ajuns biserica prin secolul III-IV  să aibă din nou preoți…)

Și ca să nu vă las în suspensie, cu toate că bănuiesc că ați bănuit la ce mă refer, iată și unde s-a închis ușa harului. O mică digresiune (sper să nu o încasez nici de data asta!): ușa asta a harului e a bisericii, a lui Dumnezeu, a îngeriilor sau doar a organizației? Ușa harului s-a închis la ultimul congres de lucru al bisericii penticostale din România la care se spune că au participat 400 de pastori. Între timp am aflat cum s-a votat… Deci vă dați seama cine a închis-o. Și unde.

În viața mea am fost martorul indirect al unor articole legaliste, lipsite de har, a Congreselor și conferințelor P.C.R. a căror lucrări erau relatate în Scînteia, organul oficial la CC al PCR. Nu-mi pot explica de ce o biserică ce pune accent pe prorocie ca un fenomen al legăturii autentice cu Dumnezeu stipulază restrictiv puncte din statut. Un astfel de fenomen nu face decît să pună în contradicție prorocia, exprimarea profetică, cu cea prestabilită, verificată, votată. De o parte parcă se află Dumnezeu, în inferioritate, ca un diletant, cu niște enunțări ale revelației, iar de cealaltă parte se află votul majorității unei categori de (atenție!!!) slujitori ai lui Dumnezeu, cu niște enunțuri studiate, la obiect și cu caracter de lege. Unde-o fi harul? Probabil că harul se află la ușa bisericii ce tocmai s-a închis. Pe dinăuntru.

Dar la cît de mare este Dumnezeul universului, la cît har a revărsat la cruce (și nu numai) mi se pare că ușa harului ce tocmai s-a închis la Sovata este o caricatură demnă de revista Urzica, decît de adunarea unora ce asemenea celor din Faptele Apostolilor au declarat ,,a părut nimerit Duhului Sfînt și nouă…” Nimeni nu a reacționat la Sovata.

Mă duce gîndul la slava Domnului ce mai întîi s-a ridicat din cetate și s-a așezat pe munte, apoi s-a tot dus. Oare unde este slava Domnului la mai puțin de 100 de ani de fondarea primei biserici penticostale din România? Cine va reacționa?

Ce pot învăța?


În urmă cu ceva timp… Iar încep așa!? Iar o iau istoric? Păi altfel nu se poate.

De fapt aș fi putut începe cam așa:

Din ciclul „Am încercat pentru dumneavoastră” sau „Am fost timp de șase luni distribuitor de pliante.”

Ce mi-am zis? Nu sunt evreu să fac bani, nici american gras (pardon, bogat!) să fac mișcare și să plătesc. Așa că am ochit un anunț din pliantul de la Kaufland și mi-am zis ca tot românul ce nu vrea să dea bani la sală:

Să îmbin plăcutul cu utilul! Vorba vine

Am aplicat telefonic la job, adică să împart pe la casele oamenilor pliante Kaufland. Între timp jobul îl luase altcineva. Pagubă-n mașrums!

Însă după cîteva săptămîni sună telefonu și sunt angajat zilier Kaufland în mai puțin de cinci minute. Vine șoferul cu ele în fiecare vineri după-masa, le distribui și luni se face controlul. Se plătește 14 bani la kilogram. Mai trebuie deschis un cont la BRD și reținut 16% impozit.

OK.

Și iată-mă angajat ca zilier. Probabil primul zilier cu doctorat, din România. Sau din Europa. Sau din Lume. Sau din Univers. Din Univers precis, chiar dacă nu sunt primul din Asia… sau Africa. Ce mai contează de unde…

Deci prima zi:

Apare un microbuz alb, după ce îl ghidez printre străzile aglomerate și întortochiate din comună: la stînga, ba la dreapta, la număru, las că te văd eu din poartă!

Și a ajuns. Am împachetat pliantele că erau prea mari și am plecat aiurea-n sat, bătînd ulițele, cărările și cîinii agresivi. Cu mîțele n-am avut probleme. Nu era greu, doar monoton. Dar făceam mușchi la picioare, la spate și la mîini. După o vreme m-am specializat. Am luat-o cu bițigleta. Mă opream la o poartă, puneam pliantul. Apoi scoteam încă două pe care le țineam pregătite. Vîj-vîj, peste gard cu ele. Oamenii se procopseau cu ele din senin. Ba unu a strigat că-i sparg capu! Ei nene! Cu un ziar???

Erau 650 de bucăți. Eram foarte legalist: puneam pliant și acolo unde nu locuia nimeni. Dacă cumva venea omul acasă din America, de la muncă dinm Europa? Făcea cunoștiință cu prețurile! Să nu fie înșelat la magazinul sătesc.

Apoi mi-au dat cîte două tipuri de pliante, așa că pierdeam mai mult timp cu împachetatul, că doar nu o să pedalez cu două rucsacuri atîrnate de gît! Apoi au apărut pliantele mari și grele. Pliante mai grele, mai mult efort, mai mulți multă mișcare, mai mulți bani. Curat capitalism victorios la orașe și sate!

Unii mă luau cu domnu, alții întindeau mîna în scîrbă de parcă eram sluga lor pe viață. Copiii erau fericiți. Nevinovații! Cu babele mai glumeam. Ceva de genul: „Ați fost cuminți azi?” Daaa!!! „Atunci uite ce primiți! Cine nu-i cuminte nu primește azi nimic!”  Rîdeam de parcă eram la sărbătorirea reconcilierii româno-maghiare. Sau invers.

O dată trec pe lîngă vreo doi ce tot gustau ceva dintr-o sticlă de bere. Bună-i berea? Îhî! Cînd trec pe partea cealaltă la numerele cu soț le plasez un pliant unora ce făceau același lucru dis-de-dimineața în fața magazinului sătesc: Na să moară de ciudă ăia dă pă partea cealaltă, că lor nu le-am dat! Ce să vezi? Încep ăia să strige: Domnu, domnu! Mă uitam pe cer, nimic. Pentru cîteva clipe am avut impresia că trăiam parousia! M-am liniștit cînd am auzit că le spun unor țînci să fugă după mine să le dau pliante. M-a milostivit eventualitatea unei parousii iminente și am lăsat vreo două pe jos ca nu cumva să fugă tot satul după mine. Cine știe la ce complicații se ajungea, că eram în zona ungurească…

Apoi un sătean mai inimos cum mă vede cum mă invită înăuntru și pentru că era sărbătoare scoate o sticlă de coniac de cinci stele și îmi toarnă un păhărel. De pomană, de singurătate, de veselie și de ce nu! Ciocnim, ciocnim dar misia-misie! El cu sticla, eu cu giobul! Fain coniac, da cam tare! M-am retras în garaj fără a mai lua călători.

Apoi au fost unii care nu voiau domle să primească pliantul. Da nu m-am opus. Comuniștii n-au murit! I-am tot pușcat io la revoluție, da parcă au înviat! Apoi a fost un incident cu o gudă. Baba mătura în fața casei, guda lătra la mine. Io la datorie dis-de-dimineață. Mă pun în fața porții să termine ambele cu lucru, da guda se repede la mine și-mi face hara-para bunătate de pantaloni scurți tip jeans de catifea reiată. Ea că cică cîinele nu mușcă. Tocmai am văzut! Noroc că nu m-a lăsat în pielea goală!

La poliție, că baba nu voia să se împace cu realitatea, îi povestesc agentului verde cum o fost. Îmi dă dreptate și zice să o dau în judecată. Mă uit la el, mă uit la pantaloniio scurți, mă uit la martorii care lipseau și trec vreo cîteva sute de lei dintr-un buzunar în altul auto-hipnotizîndu-mă că am fost deja la judecătorie, că judele a fost cinstit ca baba și am cîștigat procesul. Vivat justiția romîneacă chioară!

Ca să fie tacîmul complet seara mă duc să pun pliante la niște blocuri, vorba vine blocuri. Pitice ca aprodul Purice… Dau să intru în casa scării și mă latră un ditamai pastor german. Cînd ies mă fac că dau cu piatra-n el că doar o mai tăcea din gură. Ultima dată cînd lătra a mai chemat cîțiva k9 pe acolo și mă pomenesc că sunt vitriolizat de undeva de sus. Prima dată am zis că o fi o voce din cer. Aș! Nu era înger sau cel puțin nu era un înger al Domnului. Poate că era din celălalt. Zice-ți dumneavoastră: multă anatomie (a lui și a mea), multe rude de gradul întîi (ale lui și ale mele), multe urări și last bat not list (nici măcar franț list) dă cu un ghiveci de flopri după mine de la balcon. Era gras, chel, vreo 45 de ani, dăzbrăcat de parcă făcea plajă la lună și se mai lupta cu o femelă ce tot încerca să-i spună că io îs ăla cu pliantele! Și cîinele mă cunoștea mai bine ca el. Dar el era îngerul păzitor al cîinelui și eu l-am atacat. Mirosea a sulf. Îi mai lipsea tridentul că deja coada se ițea după ghizurile balconului. Pariz că la condiția mea fizică acumulată nu m-ar fi prins nici dacă sărea de la balcon în cap. Ceea ce aș fi vrut să văd!

Așa că în ciuda multiplelor avantaje de a face condiție fizică pe bani, de a cunoaște oamenii din sat (chiar mă gîndeam că la următoarele alegeri aș putea candida la primărie că doar îi știu pe toți și ei mă știu pe mine) și de a presta o muncă cinstită, m-am lăsat păgubaș. Mai bine doar doctor în teologie! Să moară ăștia de la Kaufland de ciudă că au avut un supracalificat și nu l-au putut ține pe post. Așa că mi-am dat demisia!

Ce pot învăța de aici? Cred că ăștia n-au management prea bun…

Sfîrșitul lumii?


sursa:http://www.aumethodists.org/community-blog/the-city-of-god/

Lumea s-a sfîrșit de nenumărate ori. S-a sfîrșit cu alungarea din paradis. Dar a început tot atunci în afara lui. Apoi cu potopul. Apoi cu căderea Ierusalimului și demolarea templului. Dar de fapt Ierusalimul a fost cucerit încă o dată și templul a fost încă o dată și definitiv demolat. Nimeni nu pare să bage de seamă că înainte de prima demolare Ierusalimul a mai fost cucerit de două ori. Citiți Biblia.

Roma a căzut și se credea că lumea s-a sfîrșit. Mai ales pentru Augustin. Și toți au dat fuga să-i laude teologia. El a justificat folosirea forței statului împotriva altor creștini. El a susținut justificarea prin credință, dar și prin fapte. Citiți-l pe Augustin.

Creștinii apuseni așteptau ca lumea să se termine în anul 1000. N-a fost așa.

Constantinopolul a căzut, dar n-a avut același efect. Era doar o cetate mare în care se zbăteau un împărat și un patriarh? Tradiția spune că în Sf Sofia preoții care tocmai duceau elementele cinei Domnului s-au topit în zidurile bisericii care s-au închis în urma lor sub nasurile turcilor ce voiau să-i hăcuie. Încă mai așteaptă să iasă afară. Normal că n-au ieșit pe partea cealaltă că acolo erau tot turci. Nu a fost ca la trecerea mării din exod.

Lumea incașilor s-a terminat, la fel ca și cea a toltecilor, olmecilor și aztecilor. Apoi cea a apașilor, mohicanilor, șoșonilor și cirochezilor. Ba unii credeau că lumea s-a sfîrșit la revoluția franceză sau la ocuparea Romei de către regele Emanuel al Italiei. Probabil și papa a crezut asta. S-au înșelat. Cam toți…

Pentru unii lumea s-a terminat la marele faliment din 1926. Și s-au sinucis. Alții s-au sinucis din alte motive: că au fost trădați în dragoste, că și-au pierdut vreun membru sau au fost diagnosticați cu o boală în fază terminală. Mulți s-au sinucis în armată dezamăgiți de înfrîngeri sau ca să nu fie luați prizonieri. Pentru ei lumea s-a sfîrșit, pentru ceilalți a fost un motiv de veselie. Ciudat, nu?

Dacă ar fi să analizăm sec, atunci cînd lumea se sfîrșește, începe din nou. Indiferent de proces. Se încălzește soarele o dată la 11 ani pentru că printr-un oarecare mecanism își schimbă polii magnetici (hmmm!) și ardem de nu ne vedem. Vine sfîrșitul lumii. Citiți ce spune Petru.

De fapt, sfîrșitul tot începe, dar nu se termină. Poate am ajuns doar la sfîrșitul începutului, cine știe? Știa Churchil ce știa…

Și cea mai potrivită concluzie e că lumea fiecăruia se termină atunci cînd viața se termină. Cel puțin în principiu.

De la concepere pînă la moarte sunt doar vreo 50-60 de ani în medie sau 123 de ani pentru cel mai bătrîn, o marjă de timp în care omenirea există. Dincolo de mileniile sau milioanele de ani ale existenței sale omenirea nu face decît să supraviețuiască într-o marjă foarte mică de timp, neglijabilă (indiferent de sistemul de numărare a anilor) față de existența ei per total. Ca să zic așa, viața noastră este mai degrabă un accident ce se poate încheia extrem de ușor datorită unei colecții de accidente (vezi emisiunea cu 1000 de feluri de a muri).

La toate astea se mai adaugă și expresia de sfîrșit al lumii.

În toată treaba asta suntem invadați de producții cinematografice (și nu numai) despre sfîrșitul lumii: ne invadează ceva sau cineva din spațiu, ne facem noi de petrecanie sau pur și simplu pămîntul, soarelea sau întreg universul o ia razna.

La școală (de fapt doar la una dintre ele…) am învățat că scenariile apocaliptice apar cînd lucrurile merg nasol. În timpul unei crize e ușor să presupui că va fi mai rău. Interesant că mai de mult aveam un reflex: cînd lucrurile mergeau mai rău spuneam că o să fie bine pentru că nu se putea mai rău. Unii erau mai optimiști și au demonstrat că mă înșel. Dar în general, pînă acum, cam toate relele de pe planetă s-au datorat oamenilor și ideilor lor.

Moartea sau sfîrșitul s-a acutizat de la apariția bombei atomice: de data asta chiar că putem să inițiem sfîrșitul lumii. Alții nu au fost de acord: au zis că Dumnezeu nu va lăsa omul să-i distrugă opera. E cumva vorba de o întrecere? Cine o va distruge primul?

Dar hai să spunem că omul va reuși s-o distrugă. Cu siguranță însă nu va reuși să facă un pămînt nou și un cer nou. Pentru asta trebuie să fii Dumnezeu. Cam ca la doctor: dacă pacientul nu moare, doctorul poate să-i facă ceva și să se laude. După ce moare doar Dumnezeu mai poate face ceva. Doar că Dumnezeu nu se laudă cu asta.

Experiența morții clinice


sursa: http://astralsociety.net/a-friends-near-death-experience/

Un prieten foarte ateu mi-a trimis un articol din Daily Mail referitor la explicațiile științifice referitoare la experieța morții clinice http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-2390236/Near-death-experiences-explained-Surge-brain-activity-trigger-paranormal-visions.html  Ba chiar și Yahoo (http://uk.news.yahoo.com/paranormal-death-experiences-explained-204403437.html#x9E0K4J) ne spune că creierul șobolanilor aflați în moarte clinică prezintă urme de activitate. (Faine de surse de informație!) Cine știe, poate totuși există și un rai al șobolanilor, nu? Mai ales dacă caracterizezi acest domeniu ca fiind paranormal…

Chestiunea în sine e veche, eu dat de ea în urmă cu cel puțin 10 ani. Era într-unul dintre cursurile de la facultatea de psihologie a Danei, soția mea. Dacă creierul se răcește și este tot mai puțin oxigenat apare fenomenul de tunel. Acesta a fost indus subiecților voluntari humani. Subiecții au revenit ulterior la normal. Nimeni nu a văzut îngeri sau cel puțin acel experiment nu pomenea de așa ceva. Toate bune. Mi se pare firesc, normal. De ce ar trebui să vadă îngeri cineva dacă are mai puțin oxigen și îi este și frig? Dacă s-ar întîmpla așa s-ar duce pe apa sîmbetei toate drogurile și s-ar demola bisericile să fie construite altele mai mari. Adică nu numai bisericile, ci toate clădirile cu destinație religioasă. Țara Sfîntă ar fi fost undeva pe la Cercul polar de nord și probabil că urșii polari, focile, ba chiar și vulpile polare ar avea habar de fenomenul ăsta… Ba vulpile chiar ar avea viziuni!

Lăsînd gluma la o parte, cred că experimentul vrea să spună că Dumnezeu nu există, că toți exaltații n-au văzut nimic, ci au trecut prin experințe ce pot fi induse și explicate… științific. Fain-frumos? Nu!

N-am eu chef de apologetică, că doar n-o să-l apăr pe Alah și pe Mohamed ca musulmanu înfocat. Dar se cuvin cîteva explicații. Eu le-am găsit acum 10 ani.

În primul rînd de ce unii dintre cei ce pomenesc de experiențe în afară din trup menționează evenimente la care au fost martori deși se desfășurau la mulți kilometri distanță? În al doilea rînd, de ce cei ce văd îngeri sunt de multe ori scăpați dintr-un pericol de moarte, de o boală sau accident sau află lucruri pe care nu le-ar putea afla în mod normal? Imaginația poate juca un rol, dar legătura dintre ceea ce au văzut și realitate nu pare să justifice o explicație științifică, adică repetarea experienței în aceleași condiții, nici improbabilitatea existenței unei lumi spirituale. Vezi, printre altele, experiențele lui Ioan Gabor.

Apoi mai există unele fenomene apropiate morții ce au legătură cu experiențe așa-zise paranormale, dar nu au putut fi induse. De exemplu, de unde le vine unora, cînd sunt pe moarte, să vadă pe cineva care se tot învîrte pe lîngă de parcă vrea să-i prindă? De ce unii cînd mor spun că a venit cineva după ei și țipă să nu fie lăsați pe mîinile acelor creaturi? Să existe și un iad al șobolanilor? Cine știe, poate chiar un purgatoriu. Depide dacă șobolanul e catolic sau nu.

Mă aștept ca în curînd știința să ne facă legătura cu o lume și mai paranormală, de vreme ce fizica a demonstrat existența a unui infinit de universuri paralele, în care să luăm legătură cu ființe din alte dimensiuni, cu, cine știe, cei ce au murit dej… A, aici nu merge, că dacă spunem că există suflet, trebuie să recunoaștem și alte chestii! Dar, în situația în care planeta și omul nu mai au soluții pentru problemele vitale, în curînd știința ne va prezenta un salvator, o soluție și o alternativă la viața asta.

Cu ce a venit șarpele prima dată? Cu momeala că vom fi ca Dumnezeu. Acum știm binele și știm răul. Și le facem pe dos. O să apară o nouă variantă?

Hmmm!


sursa imaginii: http://www.blackchristiannews.com/news/2012/06/why-christian-tv-is-still-important.html

Se privi încă o dată-n oglindă. Critic. Era bine. Dunga la pantaloni era ascuțită ca lama unei săbii. Pantofii străluceau. Nodul cravatei impecabil. Se vedeau manșetele cămășii doar atât cît trebuia. Părul era proaspăt șamponat de parcă tocmai se ridicase de pe scaunul frizerului. Barba era exact cât trebuia de lungă. Diplomatul nu era nici prea mare, nici prea mic. Era vizibil.

Își rememoră mental ultimele două zile. Incredibil ce succes. De public. De efect. Veneau bani. Venea lumea. Totul mergea ca uns. I se deschideau toate ușile. Îl căuta toată lumea. Era invitat peste tot. Banchetele se țineau lanț. Avea succes. Era omul zilei. Sau poate ceva mai mult. Cine știe poate era trimisul zeilor…

Se gândea că i-ar trebui ceva special. O haină unică. O trăsătură unică. Să facă ceva ce n-a făcut nimeni. O minune! Sau poate mai multe. O fi nevoie de autorizație? De la cine? De la ăia…

Dar poate nu e destul. Ar trebui să ia legătura cu partidul? Cu partidele? Complicat! Parcă ar fi într-o relație…

Și toți ăștia ce îl urmăresc peste tot: femei, bărbați, copii, spioni… Mai ales spioni! Ce poate face? Nu poate să-i dea la o parte. Ei, asta e: binecuvîntările și blestemele succesului. De-ar ști ei cine e el…

Cu un gest sigur scoase o foaie de hîrtie împăturită din buzunarul interior al sacoului. O parcurse în grabă mormăind satisfăcut, încruntîndu-și ușor sprîncenele arcuite a mirare.

Aha! Asta o să-i cam supere pe unii. Asta e. Pe unii o să-i supere, pa alții o să-i bucure. Cam ca și iadul și raiul. Da! Bună ilustrație. Apăsă cu fermitate pe clanță. Ușa se deschise ușor. Era orbit de blițuri. Uite și cîteva camere de luat vederi. Ce de microfoane.

Ei, lăsați, mesajul meu este pentru toată lume, nu-i nimic secret. Vi-l spun imediat, pe scenă. Toată lumea are acces.

Își drese ușor vocea și începu:

Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor! Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati! Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul! Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati! Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila! Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor! Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra! Bucurati-va si inveseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri; caci tot asa au prigonit pe prorocii care au fost inainte de voi. Voi sunteti sarea pamantului. Dar daca sarea isi pierde gustul, prin ce isi va capata iarasi puterea de a sara? Atunci nu mai este buna la nimic decat sa fie lepadata afara si calcata in picioare de oameni. Voi sunteti lumina lumii. O cetate asezata pe un munte nu poate sa ramana ascunsa. Si oamenii n-aprind lumina ca s-o puna sub obroc, ci o pun in sfesnic, si lumineaza tuturor celor din casa. Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru care este in ceruri. Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc. Caci adevarat va spun, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege, inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile…

Așa își începu Isus Cristos prima predică demnă de menționat. Și așa se vede el în concepția unora dintre imitatorii săi. Vi se pare plauzibil?

Hmmm!!!

Kanci american drim!


America m-a fascinat încă din copilărie. Tot ce venea din America era nemaivăzut. Faptul că se discuta în șoaptă despre America îi dădea un farmec aparte. Guma de mestecat venea din America, ginșii veneau din America, pistoalele cauboilor veneau din America. M-a fermecat Ultimul tren din Gun Hill. Purtam la centura de plastic roșu a surorii mele un pistol albastru cu butoiaș. Îl primisem la schimb pe o sabie de cavalerie de lemn deja ruptă.

A apărut în oraş un Chevrolet al unui biet șofer de la județeana de partid, lat-mare-american, deci nemaivăzut. Ce Superman? Mai bine șofer pe mașina asta. În plus toate americanele re-produse în America nu semănau decât la formă, uneori nici la formă, cu originalele. Guma de mestecat românească? O glumă! Ginșii românești? Se căutau doar în Moldova sovietică…

Apoi au început să ne plece rudele pocăite în America. Unde era libertate religioasă. De parcă aici îi oprea cineva să cînte în biserică, să spună poezii în biserică sau să predice în biserică. Sau să se roage acasă, să citească Biblia și să nu își facă semnul crucii. Dar fiecare cu libertatea lui. Credeam că o dată ajunși în America își vor da drumul pe toboganul credinței, îi vor evangheliza pe americanii ăia hippy și bitnici, pe lacomii capitaliști și monopoliști. Pofta-n cui! Doar n-o să se amestece cu lumea. Și atunci de ce au plecat acolo? Hu năus!

Dar precis că le mergea mai bine, că altfel ar fi venit înapoi. Cel puțin după 1989 când nu mai erau urmăriți. Încă țin minte pozele făcute la masa plină de dădea peste, cu zâmbete direct proporționale cu volumului frigiderului bine asortat. America, țara promisă în care într-adevăr curgea lapte și miere și unde gasolina nu era raționalizată, iar mașina se putea cumpăra la liber. Acum țara aia a venit și la noi! Îi spune capitalism pe pîine sau fără milă. Țara lui mamona, dumnezeul banilor, al celor ce vînd și cumpără.

Dar revoluție sau ce-o fi fost aia, ce să spun, în afară de Iosif Țon n-a prea venit multă lume înapoi, ci s-au mai dus alții. Din tinerii ce s-au dus să studieze la Linchburgh, Liberty University, Virginia nu cred că s-a mai întors cineva. Nici dintr-un alt loc unde au plecat vreo 20-30. America a continuat să fie țara tuturor posibilităților. De parcă România era mai prejos… Credința aia mare ce s-a manifestat la plecare s-a pierdut sau s-a transformat. O nouă interpretare a spuselor Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?

În fine după 90 visul american de a te realiza, adică de a te îmbogăți s-a conturat mai bine. Știam că poți fi sarac chiar și în America. Știam că globalizarea vine din America. Ne-au ars împrumuturile sub-prime și alte crize ale Americii. Așa că accesul la informații și traiul patriarhal în vîrful munților a devenit o alternativă și la noi. Banul ochiul dracului din zicala românească tinde să contrazică taim iz manei. Ce folos este să muncești toată viața ca să ai ceva ca apoi să pleci fără să iei cu tine mai nimic. În afara sufletului.

Acum avem ciungă, avem uischi, avem șevrolet, ba avem și glock, colt, bursă și credință la liber. Drimul american se poate reliza și aici pentru că nu trebuie să ne mirăm, nici să ne uităm foarte bine că toată lumea de aici știe că România este țara tuturor posibilităților. Aici curge lapte și miere dacă ai bani și deși nu există rumenien drim, ar trebui să ne facem mai multă reclamă, să atragem cu realizările noastre.

Care realizări? Citiți presa, uitați-vă la teve sau ascultați-l pe Connect-R și pe Puya.

Ceușescu asculta romanțe


Tot felul de piriști (PR) și mai ales piriste îi aranjează acum pe politicieni să cîștige voturi. Zadarnic. Munca de jos o face aparatul de partid. Ceva a mai rămas de la tata Ceaușescu. Îmi aduc aminte cum după decembrie 89 (observați că nu am spus nici revoluție, nici lovitură de stat) unii massmediști îi scriau numele cu literă mică. Acum l-ar pupa și-n mai știu eu ce, numa să se ajungă

Dar să ne întoarcem la lideri. Ceaușescu nu avea concurenți. El candida pentru un post ce era a lui fără nici o opoziție, fără nici un alt celănger sau contendăr. Ce era a lui, era a lui. Chiar și Leana.

Ieșea în piețe, ieșea în șantiere, în ceapeuri, fabrici și uzine și îi lăuda pe cei ce construiau socialismul străduindu-se spre visul de aur al întregii omeniri. El cu aurul, noi cu visul. Dar tă cat ză stori șort, Ceaușescu știa să fie popular. A renunțat la Mercedes, a purtat mai tot timpul șapca muncitorească tip 1940 ce nu o mai purta nimeni în breaslă (poate era o șapcă ferrari…), și asculta romanțe. Era demodat: nu avea nici amante, nici nu practica jocuri de noroc, nu spărgea milioane la cumpărături în străinătate cu excepția unor proiecte magalomane (probabil că nu el avea ideile alea ridicole) și nici nu deținea vreo echipă de fotbal. Scorniceștiul l-au promovat lingăii, de ridicat în slăvi tot ei. Deci dacă ar fi să îi facem radiografia morală, Ceaușescu s-ar descurca mult mai bine decît majoritatea liderilor de azi. Era din popor, lupta pentru popor, ba acum cînd mulți dintre noi și-au dat seama ce voia acel Apus sau acel Răsărit, mai ne scapă și cîte un adjectiv drăguț la adresa sa.

Îmi amintesc că în deceniul de glorie 65-74 romanțele ne chinuiau cîteodată timpanele seara tîrziu la radio și teve. Nu era chiar așa de rău. În zona mea puteai să faci efortul de a schimba antena de București cu cea de Budapesta și aveai parte de Robin Hood vorbind limba lui Atilla. Depidea de gusturi. Chiar și radio Beograd avea muzică bună. Căci tonul face muzica…

Revenind la piriștii și piristele de azi și la nereușitele lor de a confecționa noul mesia pentru salvarea neamului românesc de toate nenorocirile secolului abia început, mă gîndesc că ar trebui să înceapă de la tipul omului din popor. Asta dacă ar vrea să atragă voturi. Nu de la diplome, nu de la titluri, nici de la avere. Adică de la ceva ce nu necesită bani.

În primul rînd un candidat trebuie să fie ortodox, dar nu ultraortodox că aleg numa românii care pupă moaște și sunt prezenți la vecernie: adică babele. Dar să fie așa ca noi toți: să nu neglijeze biserica la paști și la crăciun.

Să facă ce fac toți românii, să nu facă ce nu fac toți românii. Să bea, da să nu se îmbete, să aibă bani, da să nu risipească, să aibă bloc sau să stea la țară într-o casă ce nu depășește 100 mp. Să nu aibă conturi la bancile din străinătate, nici datorii la cele de acasă. Preferabil să aibă o mașină arătoasă, dar veche, lăsată moștenire.

În al doilea rînd ar trebui să nu fie politician: toți  românii îi urăsc pe politicieni. Chiar și politicienii îi urăsc pe politicieni: uitați-vă cum se fac prin televiziuni.

Să aibă o meserie decentă, preferabil să nu fie patron, nici să nu lucreze la stat, ci mai degrabă să trudească undeva ca pălmaș (fie el intelectual, fie nu). Să nu fie nici doctor, să nu fie nici fost milițian, securist sau politruc. Să fie imaculat ca laptele nesmântînit. Preferabil să aibă o soție, nici prea chioară, nici prea fotogenică, așa cum are toată lumea. Soția să nu aibă o meserie care să desa de bănuit: să nu fie șefă pe undeva, mai ales la stat. Să nu aibă rude sus-puse, nici în străinătate.

Să nu se îmbrace strident, nici scump (de unde ar avea bani?) și nici să nu fie pupilul vreunui mahăr. A mai încercat Măgureanu cu Marian Munteanu și nu i-a mers… Apoi să nu aibă copii prea mulți, nici prea puțini. Unu cel puțin, doi, cel mult. Să fie normal. Eventual copiii să fie victime ale unuia din sistemele pe care le urăște românu: poliție, sănătate, bănci, mai știu eu care și el să dea de înțeles că îi are în vedere pe vinovați. Să fie justițiar, dar nu prea tare.

Să nu facă pe cultul, să nu meargă la concerte de muzică simfonică, ci să asculte manele. Ca poporul. Să mănânce mititei, să iasă la iarbă verde și să cumpere mîncarea de la magazinul din colț. Să nu se laude că a consumat droguri, dar să fi făcut armata. Nu trebuie să fie tînăr, că ce ne-ar putea învăța e noi tinerii și ce știu ei, mai ales dacă nu au mîncat salam cu soia, nu au stat la coadă la lapte, ci la vize să lucreze în vest… Dacă ar avea vreo 50 de ani ar fi numa copt!

Să dea impresia de om serios care chiar dacă nu ascultă romanțe, e trist din cale-afară pentru că soarta poporului român e și soarta sa. Dar să nu se asocieze cu nici un alt partid. Să fie independent ca omu dîn popor!

În fine, acest portret robot nu se poate încheia fără o descriere fizică. De aia psihică nu e nevoie că e sănătos la cap ca tot românu. Totuși să își permită mici nebunii nevinovate. Deci fizic: Să fie bărbat, nu altceva. Înalt ca bradu, da nu ca Ghiță Mureșan, bine făcut, da nu ca Moroșanu, să aibă un pic de gît, nu ca Petre Roman, să caute drept, nu ca Victor Ciorbea și să nu fi avut mătuși suspecte ca Adrian Năstase. Preferabil să nu fi copiat la bac, la licență (dacă are vreo una) și să fi fost atît de deștept încît să nu-i trebuiască un doctorat.

Închei trăgînd o linie virtuală. Aproape oricine poate atrage mai mult de 40% – ce spun eu? – poate 80% din voturile tuturor românilor, fără să fie politician profesionist: doar să se identifice cu poporul și să dea impresia că îi va da tot ce își dorește. Ca să fiu un pic ironic (de parcă pînă acuma n-am fost…), oare nu știm ce vrem? Tot românu vrea să trăiască mai bine, dacă se poate să muncească ca francezu, să se plimbe ca americanu, să aibă școli ca finlandezii, curățenie ca elvețienii, asistență socială ca suedezii, clinici ca austriecii, trenuri ca japonezii și putere ca americanii.

Trebuie să apară doar omul potrivit ca să ne dea toate astea. Să nu uităm că pe vremea cînd se ascultau romanțe noi munceam pe trei schimburi. Mai dați domle romanțe la radio!