Pledoarie pentru realism?


15 Sarcastic Cartoons Disclosing The Reality Of Modern ...

Debisericirea este un Bau-Bau clasic. Un fel de drac al Satanei propovăduit de cei ce n-au curajul să gândească dincolo de gardul propriilor dogmatisme. Plecând de la „să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei”, până la tradițiile osificate ce dictează că aici la noi nici nu s-a auzit, nici nu s-a făcut așa ceva, Doamne ferește, piedicile ce stau în calea debisericirii sunt înscrise de obicei în adeneul familiei: noi suntem ortodocși, catolici, baptiști, penticostali sau mai știu eu ce, noi în credința asta ne-am născut și în asta o să murim! Păcat de Petru, Ioan, Pavel, Barnaba și alți detractori ai religiei strămoșești!

Să ne mai întrebăm de ce în urmă cu mai puțin de 500 de ani riscai să ajungi bar-B-Q pentru o ceată de credincioși înfocați? Nu. Nici nu trebuie să ne mirăm că încă se mai încing păruieli, apostrofări și amenințări de regreți că nu există (încă) o poliție a Internetului. Bine c-am scăpat de Inquisition, dar nu și de inchizițiile noastre personale sau de grup…

O altă piedică în calea debisericirii este tocmai atitudinea criticată în Apocalipsă și amendată cu respingere totală de către Dumnezeu: starea căldicică. Sau mai bine spus, comoditatea. Îmi aduc aminte de frații ce rămâneau într-una din bisericile arădene pentru că acolo s-au obișnuit, pentru că, cine știe, se va arăta un înger. Ce va tulbura apele. Dar cum zice și la Scriptură, dacă apele erau deja tulburate și nu te-ai aruncat în ele, adică dacă n-ai făcut nimic, nimic, exact nimic o să se-ntâmple. De ce-am rămas acolo? Acolo era călduț și afară bătea vântul. Vorba cântecului: Afară vântul bătea, măi!

Un alt motiv, pretext sau piedică adevărată, dar absolut puerilă, mi se pare că este interesul sau ceea ce noi numim lucrarea cu copiii. Și citez fără ghilimele: Am rămas în biserica asta/continuăm să mergem la biserica asta pentru că au o lucrare bună cu copiii. Lui Adișor/Adinei îi place așa de mult de sora de la grupa de copii, și ne-am gândit, unde să mergem? E singurul motiv pentru care mai mergem la biserică.

Hai, zău așa… Jos pălăria! Dacă contează binele copilului, în detrimentul binelui întregii familii, atunci ăsta, da, sacrificiu! Dar nu cumva riști să faci din copilul tău un fariseu ca tine, perseverând în minciuna cu care te anesteziezi? De fapt situația asta nu-ți place, nu le place nici altora și în mod sigur nici lui Dumnezeu. Dar e convenabil pentru că nu ieși în evidență, te ascunzi în turma de 99 de oițe cuminți și nu ești categorisit oița neagă a turmei. Ce a luat-o pe coclauri. Fuga de responsabilitate este tocmai ceea ce predicatorii amatori înfierează la credinciosul ca tine atunci când pomenesc de ultima judecată: scuzele nu țin în fața lui Dumnezeu! Și exact acestor predicatori și bisericii lor le-ai căzut victimă, direct sau indirect.

De ce ai transformat, din proprie inițiativă, biserica lui Dumnezeu într-o anticameră a iadului, un purgatoriu în care (deși nu-l accepți dogmatic) te complaci să trăiești câteva ore în fiecare duminică cu întreaga familie? O să lăcrimezi peste ani și ani când copilul îți va mulțumi că l-ai dus la sora Smaranda în loc de sora Tamara și asta l-a salvat de iad? Copilării! Ca să nu zic aiureli.

În fine, dincolo de motivele în care nu mă regăsesc, care sunt motivele mele pentru care am ieșit din biserică? Iată câteva:

Primul, și probabil cel mai important, este că biserica a devenit un loc aproape eminamente al datului din gură! Mă gândesc că n-ar fi chiar atât de rău, dacă s-ar da bine din gură. Dar nu prea este așa. Care ar trebui să fie calitatea și subiectul predicării ca să depășească concurența din afara bisericii? Concurenţă nu neapărat creștină. Să nu uităm că în ziua de azi chiar și bunicii accesează internetul. Cu atât mai mult copiii și nepoții noștri. Și de ce să mă plictisesc în biserică când pot să mă plictisesc mai ieftin și mai confortabil acasă. Sau să nu mă plictisesc deloc. De ce?

Pentru că și dacă se dă bine din gură, sporovăiala nu înlocuiește acțiunea. La biserică este ca la cinema. Într-un film de acțiune vezi ce se întâmplă, când de fapt, doar ți se povestește ceva cu o urmărire pe viață și pe moarte, un salt cu parașuta, dragoste cu miss Univers pe plaja din Bahamas și bineînțeles bani, mulți, mulți bani. La biserică filmul e nemaipomenit: minuni, pericole, fapte de vitejie, credință, multă credință. Totul este eroic, logic sau minunat. Dar filmul ce-l văd eu la biserică îl știu pe dinafară. A dispărut suspansul. Mă plictisesc, nu mai sunt acolo decât fizic. Și atunci ce să fac? Să citesc Biblia? Să mă uit la decolteuri?

Mie mi-ar plăcea un film bun care să mă țină conectat. Dar mai presus de orice, și Biblia tocmai asta mă face să simt, am nevoie de acțiune, nu doar ca poveste, ci ca mod de viață. Dacă n-am niciun rol în film, trăiesc o viață ce nu mă reprezintă. Ca urmare, nu contează că filmul pe care-l vizionez are Oscaruri la toate categoriile, dacă eu nu joc în el. A trecut vremea în care biserica dădea peisajele și americanii dădea actorii, scenariu, regizorii, banii.

Și nu, nu-i invidiez pe profesioniștii ce sunt angajați să dea din gură. Și nici nu vreau să le iau locul. Sunt doar nedumerit de ce biserica, o adunare a celor cu un statut special ce-ar trebui să facă ceva special, a devenit un loc atât de banal. Cu oameni banali, unde se vorbesc banalități, de multe ori prost, și se fac lucruri banale. A face ceva într-o biserică în afară activităților ce au legătură cu așa-zisul serviciu divin și cateheză este rara avis.

De aici rezultă, în mod normal, deşi Isus n-a murit în mod banal, că bisericile tind să ajungă adunări lipsite de importanță ce nu comunică mai nimic creștinilor. Dar mai ales nu comunică nimic lumii. În acest caz decât angajat în banal, mai bine dezangajat din banal. Chiar și ieșirea dintr-un astfel de loc comunică mai mult și în mai multe direcții decât faptul că mă complac într-un anonimat banal.

Cu ceva timp în urmă stăteam de vorbă cu cineva. Nu cu un cineva. Ca-ntre prieteni. Ne ştiam de mult. Şi ne ştiam bine. Cu o serie de amănunte. Unele dureroase. La un moment dat, discuţia se abătu asupra unui subiect. Unul oarecare. Garnitură la subiect erau nişte fraţi – despre care el spunea că sunt răi. Pentru că înjurau. Concluzia sa? N-ar fi trebuit să fie în biserică. Nu erau normali.

Raționamentul său m-a pus pe gânduri. Nu de alta, dar prietenul meu avea la activ nişte chestii semnificative, mai semnificative decât nişte înjurături spuse la supărare, mânie sau beţie. Nişte fapte. Pe care Topârceanu le-a pus (discret) între paranteze în Vara la ţară: Am văzut aci-ntr-o noapte nişte fapte care m-au scandalizat!

Şi m-am gândit că de fapt debisericirea vine sau se încarcă pe acest fond: în vreme ce îi scoatem – cel puțin mental – pe unii din biserică pentru că nu mai merită să fie acolo, ne eliminăm şi pe noi – sau mai întâi pe noi – prin astfel de judecăţi. Ne facem Dumnezeu, dar nu gândim ca Dumnezeu pentru că-i condamnăm – evident înainte de judecata finală – şi fără să știm sau să admitem ne auto-condamnăm pentru că ne plasăm sub incidenţa legii contrazicând nu puţine versete din Scriptură.

O altă dovadă în sprijinul acestei idei este o discuție la care am fost martor. Am fost – din motive de serviciu – în vizită. Bloc nou, spațios, soție tânără și frumoasă – părea un pic cam supărată pe el, cine știe din ce motive – un băiețel de vreo patru ani, menajeră. El cam la 40+, lua cina în compania unui pahar de cristal în care își turnase din abundență coniac. La care mă invită și pe mine. Dar eu nu obișnuiesc să amestec jobul cu alcoolul în același pahar. Normal că limba i se dezlegă: şi el absolvent de teologie, dar de cealaltă parte a baricadei confesionale. De ce nu practica? Nu îndeplinise anumite cerințe mai mult sau mai puțin canonice, în ghilimele, comparativ cu concurența. Așa că n-a mai călcat vreo 20 de ani în biserică. Acum era patron.

Fenomenul existenței celor neconvertiți/deconvertiți/debisericiți este ceva ce privește mai mult biserica dincolo de stereotipurile acumulate-n două mii de ani. Pentru că ne confruntăm cu același stereotip cu care s-au confruntat comuniștii. Într-o societate ideală/utopică, cum a fost cea comunistă nu puteau exista infractori – ci doar dușmani de clasă. Creatorii omului de tip nou nu puteau concepe că omul sovietic, comunist, putea comite acte criminale. Doar societatea capitalistă, în care exista exploatarea omului de către om era capabilă de așa ceva. Echivalentul în biserică ar fi existența neconvertiților/deconvertiților/debisericiților, ceea ce implică ideea – cel puțin potențială – existenței unei categori (numiți-i cum vreți) de infractori: creștini nominali, creștini firești, creștini lumești sau fii ai Satanei. Așa că cei din categoria nec/dec/des sunt cei ce vor avea parte de a doua judecată. Ei nu pot fi din biserică, ci doar din lume. Ruşinea existenței lor îi împiedică pe unii mai sensibili, pe alţii mai naivi sau pe triumfaliști să admită existenţa fenomenului în sine.

De aceea trebuie să fim și realiști. Este necesar să nu ne mințim.