Protejat: Cine cedează primul?


Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din cînd în cînd mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Cîteodată nici nu e nevoie să tragi cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar  mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vînt- considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 70 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil de desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestînd cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vîrsta lui părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decît de discursul funebru ce se anunța. Părea coborît din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decît papucii de molton. Aveau un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atîta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă și pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gîndesc, și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gîndesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amîndoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un rîgîit discret, o slăbire de curea și cu o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cît pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochiilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.

E păcat ca homosexualii și lesbienele să divorțeze?


După eliminarea din DSM a relațiilor sexuale cu parteneri de același gen, aceste practici au devenit normale. Normal. Dacă nu era DSM-ul nici nu și-ar fi dat nimeni seama… Cînd a apărut primul DSM? Guglăiți vă rog. Oare ce se întîmpla dacă tata și mama se jucau de-a tata și mama tot cu un tată și o mamă? Unii mai shugu-beți vor răspunde că probabil că nu s-ar mai fi născut atît de mulți idioți… Există un pic de adevăr în orice simulare pe calculator și pe imaginație ca în cazul acesta. Dar acum chestiile astea nu mai se petrec în imaginația noastră, sunt reale. Real era și  bomba cu neutroni, comunismul, războiul rece, alinierea planetelor, calul galben din Apocalipsă și concentrarea la metrou, canal și casa poporului, anul 2000, terorismul mondial, încălzirea globală, sfîrțitul lumii și multe, multe altele. Dar au dispărut. S-au evaporat.

Dar acum urmează linia a doua: dacă nu mai e criminală povestea, adică relația sexuală între parteneri de același gen, să o legalizăm: să-i căsătorim. Și de aici o droaie de discuții pro și contra, contra și contra. Pe mine nu m-a întrebat nimeni. Apropo, la chestia asta de ce nu s-a făcut un referendum național? De frica celor ce i-au intimidat pe psihologii și psihiatrii americani în urmă cu ceva ani să scoată anormalitatea din criteriile de diagnosticare? Poate.

Eu n-am probleme cu căsătoria homosexualilor și a lesbienelor. Și știți de ce? Pentru că ei nu sunt creștini (chiar dacă pretind). Ca urmare se aplică logica și etosul lumii: căsătoria este o închisoare, o temniță, o carceră, o gherlă. În primul rînd a bărbatului. Așa că pentru ei căsătoria va fi suferință la patrat. Că sunt doi cu cromozomi XY. Nu s-au gîndit la asta. În plus au și ei tot tacîmul: socrii, rude de tot felul. Tot din lume vine ideea că într-o căsătorie soțul (indiferent cine o fi ăsta sau asta) trebuie să-și iubească soția (indiferent cine o fi aceasta…), aplicîndu-se din nou modelul popular românesc ce spune: Ioi, mă Mărie, cred că pă minie nu mă mai iubeștie a mio! No, nu zî tu! Dă indie ști? Păi nu mă mai batie, tu!

Și aici e vorba de violența în familia de tip nou. Vă dați seama ce se întîmplă cînd doi soți se bat. Dar cînd se bat doi soți care ambii sunt bărbați? Se lasă cu multe leziuni! E o violență de tip nou!!! La lesbiene poate e mai potolită bătaia, dar nu bag mîna-n foc. Deci, las să vadă și ei/ele cum e! Și complicații: poliție, declarații, amenzi, consiliere, pansamente, vînătăi la propriu și la figurat.

Acuma, dacă tot s-au căsătorit, ca-n lume, apare la orizont ceva mai fain, mai nou, mai galesh. Să vedem ce se întîmplă cînd nu se mai iubesc. Păi gata, nu mai merge așa de simplu. Nu mai merge cu pa și pusi și nu-mi mai pasă, crește-ți singur copilul! Acuma e mai complicat. Acum trebuie să divorțeze. S-a zis cu abandonul! Nu domle! La tribunal!!! Și aici vor fi complicații. Pentru că nici divorțul normal n-a fost acceptat decît greu. În Malta abia în 2011, în Italia în 1970, Portugalia în 75. Ba chiar acum în Filipine și în Vatican nu este admis. Vă dați seama ce greu se va accepta divorțul homosexualilor și a lesbienelor?  Peste circa un secol… Dacă tot nu fac copii, vor fi complicații cu moștenirea, cu…

Dar să nu deviem, întrebarea a fost dacă e păcat să divorțeze căsătoriții de același sex. Pe stil vechi ar fi. Pe stil nou, nu e! Dacă ne uităm în Biblie nu este. Pentru că Biblia nu prevede așa ceva. Vorba aia: nici lui Dumnezeu nu i-a trecut prin cap! Așa cum nu prevede nici legea Vaticanului. Da, las că știm noi!!! Deci în situația în care soțul homosexual sau lesbian divorțează, el nu este încriminat. Rău! Dar cel puțin nu mai e cazul să plătească pensie alimentară că n-are copii naturali, doar artificiali. Deci statul face economii cu cheltuielile de judecată. Dar să vezi la complicații… Și la ciomăgeli… Personal, m-am convins de mult de ce nu nasc bărbații! Vă dați seama că bătăi ar fi în sala de nașteri și după. Să-i spui unui bărbat în durerile facerii ce-i spui unei femei? Nu riști! Să nu-l lași să-și vadă bebeul după ce l-a născut? Ar fi ultima greșeală a asistentei! De fapt, medic ginecolog n-ar mai fi o meseria atît de căutată și de bănoasă! Maternitățile ar avea pază, celule, asistenți musculoși și tone de calmante. Doctorii ar născoci nașterea prin corespondență!

Totuși, n-ar fi mai bine un plebicist în cestiunea aceasta? Dorința boborului stimabile!

Banu – ochiu dracului…


sursa: dolărei!!!

Poporul român spune acum ceva timp, în mod sigur înainte de venirea la putere a comuniștilor, că banu-i ochiu dracului. Știa el ce știa! Dacă stau să mă gîndesc cum vine asta, probabil că aș spune că dracu te face să-l vezi pe alt om numai prin prisma banului. Sau că dacă te gîndești cum să faci bani, generatorul gîndului sau ce urmează de acolo provine dintr-o sursă drăcească. Probabil că nu este o etică protestantă, că dacă ar fi fost nu ar mai fi scris omul ăla despre legătura dintre etica protestantă și capitalism. Dar eu cred că a greșit…

Deci, optica veche românească e, putem zice, nu e necesar să fie și adevărat, că românii se gîndeau la comunism chiar înainte ca acesta să apară pe meleagurile scumpei noastre patrii. Dacă luăm în considerare că țăranul român nu prea avea bani, cine știe, s-ar putea să greșesc. Cum de au apărut chiaburii și burghezia românească? Probabil că totul s-a dus pe rîpă din cauza feciorilor de boieri ce au studiat în Occident. Chestia aia cu cravata, masonii și apariția monarhiei străine. Hmmm…

Pe de altă parte, mă tot gîndesc la turci și la fanarioți. Dar pînă la ei stop joc! Se spune că Brîncoveanu în afara faptului că era un sfînt mort pe cînd era viu ar fi putut fi considerat cel mai bogat om din Europa. Că doar nu pentru credința lui l-au lichidat turcii. Dacă și-ar fi lichidat averea ar fi scăpat, dar nu și nu, lui îi trebuia castel pe valea Loarei, a Rinului sau prin alte părți ale Europei creștine. Banu ochiul turcului…

Și turcii ne-au învățat cu bani mulți… de dat: haraci, peșcheș, tribut și alte obligații în bani sau în natură. Săracii copii ce mergeau ieniceri. Oare acum n-ar fi mai bine să ne ceară turcii copii să-i facă ieniceri, că tot se aruncă copii la tomberon? Ar fi o soluție. Hei Turcia, se aude?

Și așa am ajuns la fanarioți. Greci care au luat Moldova și Țara Românească în arendă. Se schimbau chiar între ei. Era ca la licitație: cine dă mai mult? Adjudecat familiei Mavrocordat. Sau Cantacuzino. Cît pe-aci să devenim o altă republică a RSFS Grecia. Glumesc! Dar să nu uităm că din aceleași țări la venirea la tron a lui Cuza 1/4 din pămînturile arabile și o droaie de păduri erau închinate mănăstirilor grecești de te miri unde. Credincioși erau muntenii și moldovenii. Se vede că în Transilvania erau unguri zgîrciți catolici și protestanți.

Deci bine zic poveștile și folclorul nostru, dar contravin zicalei aceluiași înțelept popor. Făt-frumos ajunge de obicei putred de bogat, cocoșul cu punguța debutează cu doi galbeni și ajunge la gec pot, Dănilă Prepeleac dă de comoară și-l traduce și pe dracu, cînd cu buzduganu, cînd cu iapa. Să-mi sară mie ochii!

Dar cam tot din perioada aia e și povestea cu firfiricu ce se tot înmulțea, ca prin minune. Minune drăcească. Ceea ce îmi aduce aminte în paranteză, de o soră baptistă de pe la Cluj ce i-a spus fratelui Beni Fărăgău că numa Domnu poate înmulți banii așa. Vorbea de Caritas… Că au fost și biserici penti ce și-au băgat banii acolo. Deci nu numai baptiștii aveau credință mare!

Așa că nu știu ce să mai zic, poporul român și ăla al Domnului, era împărțit parcă la înțelepciune: ba că e rău să ai bani, ba că nu e.

Și apoi a venit marea recesiune din deceniul trei al secolului trecut, războiul, sovieticii, stabilizarea banilor prima, a doua și a treia. Ba ne cînta Corina Chiriac Banii n-aduc fericirea. Și mucalitu zice: dar o întrețin…

Deci în mod sigur banuu nu-i ochiul îngerului bun. Dis-cu-ta-bil! Evreii cînd au ieșit din Egipt n-au luat bani, dar au luat aur, argint, pietre scumpe, scule… Apoi la Templu s-a dat, s-a luat, s-a făcut. Cheltuială mare!

Ziceau și niște frați importanți de la Oradea și de la Arad că Domnu găsește bani pentru proiecte și că românu nu are de unde da, că n-are de unde primi! Just dragi tovarăși. Doar că fratele respectiv nu mai are nevoie să muncească. Lui i-au făcut cadou copii de ziua lui un Audi A 6 în urmă mai bine de 10 ani. Ban la ban trage. Cine-a zis-o, Cristos sau dracu?

Și în final cetatea aia de se coboară din cer plină de aur, calci pe aur. Plină de pietre prețioase, mamăăă! Să sperăm că pînă atunci s-ar fi pocăit toți hoții de metale și valori dîn țara asta. Pe maneau mea!

Și așa am ajuns la întrebarea, mai degrabă retorică:

– Domnilor tovarăși, unde e tezaurul?

– Probabil că-n… cosmos.

Așa că o să trecem la euro. Atunci să vezi cum îmi dă mie cheș pointul pensia de 12 euro și patruzeci și trei de cenți pe lună… Pe lună!

Vorba aia: Noroc și… bani!

Spărgătorul de gheață


sursa:http://www.ecomagazin.ro/wp-content/uploads/2012/11/gheata.jpg

În ultimele două săptămîni am citit aproape toate cărțile lui Victor Suvorov alias Vladimir Bogdanovici Rezun, fost ofițer al Direcției Generale de Informații a Ministerului Apărării din Uninunea Sovietică, adică fost ofițer GRU, ce a fugit în Occident pe cînd lucra în Elveția în 1978. Prima sa carte a fost Spărgătorul de gheață și e ultima pe lista mea. Poate din cauza pozelor din copilărie în care mai tot timpul în materie de spărgătoare de gheață ni se dădea exemplul spărgătorului atomic de gheață V.I. Lenin. Într-o caricatură spărgătorul se apropia amenințător de un mic sloi pe care bătrîn și înfrigurat, uitîndu-se peste umăr, Capitalismul strîngea în mînă a bombă atomică. Deja la acea dată Hrusciov și Jukov deja experimentaseră bomba termonucleară de 57 de megatone în Novaia Zemleia. Suflul bombei a înconjurat de 3 (trei) ori pămîntul. Zguduitura ei a fost resimțită de TOATE seismografele de pe Terra. Pacea și bomba sovietică. Oare cine pe cine amenința? Noroc că o bombă de 57 de megatone nu putea fi lansată asupra capitaliștilor…

Zice el în ”Epurarea. De ce a decapitat Stalin armata?” – următoarele cuvinte despre ce se întîmpla în Uniunea Sovietică:

La noi, oricine pune mîna pe condei știe prea bine: hai să scriem de bine, să lăudăm, să preamărim. Despre cele rele să tăcem! Este o cale pasivă. Așa nu merge. Cele rele trebuie negate cu virulență: la noi nu există rău! Nu există și nici nu poate fi! Prin însăși natura socialismului! În aceasta constă superioritatea noastră!

Putem înlocui cuvîntul socialism cu un alt cuvînt? Care v-ar tenta mai mult? Experiența mea personală, combinată cu experiența celor pe care îi cunosc mă duce cu gîndul la un anume cuvînt. Au fost multe cuvinte scrise în contextul socialismului și comunismului din URSS ce au rezonat, dar nu atît din punct de vedere politic, cît din punct de vedere al religiei în România. Lupta pentru putere, ascunderea greșelilor sub covor, luptele pentru lichidarea unora (epurarea), foametea (credinciosului de rînd pentru un cuvînt din partea Domnului) și multe altele.

Nu se întrevede la orizont nici un lider care ar polariza țara noastră. Sau cel puțin o parte din țara noastră. Dar nu se vede nici un spărgător de gheață. Spărgător –  ce zic eu, nici măcar un biet remorcher nu se vede. Ba vechile remorchere sunt în pragul pensiei, al trimiterii la fier vechi. La ce e bun un spărgător de gheață? La deschiderea unui nou drum. Sau a celui vechi ce a înghețat. E bun că nu merge singur, după el mai vin alții. Altfel n-ar avea sens.

Pe cînd un spărgător de gheață și la noi? Sau mai multe

 

Creștinismul nostru cel de toate zilele


sursa: http://www.splendorofthechurch.com.ph/category/saints-in-heaven/

Am văzut pe net că unii își scot ghiarele, își arată colții, ba chiar se zbîrlesc mîrîind că mai știu eu cine a trecut la ortodocși, că nu știu care a scris mai știu eu ce și așa mai departe. Poate sunt invidioși. Poate nu pot să admire curajul unui om care a decis să schimbe ceva în viața lui. Doar stau pe margine chibițînd și criticînd. Vorba aia, tot românul se pricepe la politică, la fotbal, la teologie și la orice altceva ce nu face el de obicei. Adică poate să critice pe toată lumea în orice domeniu că doar să dea din gură sau din pix nu doare.

Exact ca tovarășul lent-colonel de la statu major ce se uita la mine ca la un redus mintal întrebîndu-mă cu reproș în privire: ,,Ce-i asta băi soldat?” (nu chiar soldat, de cele mai multe ori era vorba de o parte anatomică a oricărui soldat, un pic alintată părticica aceea, de obicei nevăzută) – după care mai trăgea o înjurătură soldățească. Dar în armată deveneai imun la așa ceva. Era împotriva regulamentului, dar te gîndeai, ei da, am dat-o în bară, dar bara mea e mai mare decît cea a lent-colonelului care mă face cum mă face. Dacă eu mă fac că nu aud, poate se face și el că merge și așa… De fapt, mă alintă, parcă e ceva părintesc în eticheta ce mi-a atașat-o. Fie vorba între noi, tata sau mama nu m-au alintat vreodată în felul ăsta.

Ei, nu toți dintre noi pot să înjure ca toarășul lent-colonel. Acum se trag înjurături de internet, că nu suntem colonei.

Se încruntă, se înbățoșată, se umflă și se dezumflă scriind. Unii mai acid, alții și mai acid. Unii plîngînd, alții înfierînd, înfingînd ace, cuie, dînd cu biciul în stînga și în dreapta. Unii mai sar peste cal, depinde cît de mare sau de mic le-o fi calu. Recunosc, al meu e invizibil, așa că din cînd în cînd îmi administrează niște copite. Încă nu știu dacă e conștiința lui Pinnochio sau măgărița lui Balaam. Poate mai am o șansă dacă îmi dau seama.

Creștinismul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi, și în mod normal urmează și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri. Baiu nu-i că nu iertăm, baiu îi că ne facem mulți greșiti: cutare că a strănutat, cutărică că a tușit, cutăroiu că a rîgîit sau ceva asemănător. De parcă eu, noi nu strănutăm, nu tușim, nu rîgîim… Cel puțin pe ascuns, nu în văzul lumii!

Deci, dacă iată se despică cerul și vedem un tablou de ne stă mintea-n loc: de o parte stau sfinții ce-i critică pă net pă păcătoșii strănutători, tușitori, rîgîitori sau cum ar mai fi. De cealaltă parte stau păcătoșii ăștia ce nu știu ce să mai facă că nu mai pot să scoată nasu-n rai de cît sunt de afectați de metehne onomatopeice. Păcat că nu sunt niscaiva rudă cu Topîrceanu să mă exprim mai pe-nțeles… Am și eu unele lipsuri.

Deci, după cum spuneam, se despică cerul și ce să vezi, două partide: de o parte ăia frumoșii și criticoși, de celalată ăia frumoși și criticați. Acuma știu că nu se păsălește, că dacă ar fi în cer nu s-ar ruga ei așa cum zic eu, dar eu nu mă gîndeam la ei, eu mă gîndeam cum ar fi dacă… Poate am greșit și nu toți o să fie în cer, poate am greșit grav și bat cîmpii. Veți striga cu toții în stilul personajului colectiv a lui Caragiale: Dovada stimabile!!!

N-am. N-am dovezi. N-am visat. N-am văzut. Mi-am imaginat.

Păi cum ți-ai imaginat?

Păi, uitîndu-mă pă net! Acolo (sau de fapt, aici) unii dau cu maiu, alți sunt aplatizați de mai. Sau de octombrie.

Și atunci ce facem?

Nu știu. Poate ne rugăm.

Cum?

Creștinismul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l astăzi, după cum iertăm și noi greșiților noștri…

Ai tăiat, ai tăiat! Ai încurcat-o! O să se abată asupra ta toate…

Ei, nu-i din Biblie!

Nu contează!

Dar de ce dați cu maiu?

Că meriți. Ca și cutare, ca și cutărică, ca și cutăroiu. Și ca greșiții noștri. Să-ți fie clar.

Oho! Îmi e. Coloneilor!

Căsătoria, exorcismul și cartea Cum să te căsătorești (1)


De la bun început pot spune că nu există nici o legătură între cele trei. În primul rînd pentru că primele două fac parte din domenii complet diferite. În al doilea pentru că încă nu s-a scris cartea Cum să te căsătorești. Deci dacă ați început să citiți ați mușcat momeala. Asta și am vrut!

Dar în căsătorie e ca și în exorcism: nu ști prea bine ce se întîmplă pînă nu dai de dracu! Nu strîmbați din nas la limbaj, adevărul e dur și nimeni nu poate cere banii înapoi, întoarce timpul înapoi sau pretinde că visează atunci cînd se confruntă cu probleme în căsătorie și în exorcism. Drept urmare, la fel ca în cazul oricărei probleme de maximă importanță, nu ar trebui tratată problema după apariția ei, ci ar trebui un program de prevenție. Cam ca și în cazul condusului agresiv: e prea tîrziu să tragi concluzii după accidentul ce ți-a făcut mașina zob că ai croșetat o coloană lungă de doi kilometri. Mai bine era să fi prevenit accidentul. Acum e tîrziu că ți s-a terminat norocul și ai dat nas în nas cu un tir, tocmai în curba fără vizibilitate.  Ca urmare, bine ar fi să scrie cineva o carte, două, trei sau mai multe pe modelul unui program de prevenție în materie de căsătorie.

Parcă titlul menționat nu-i prea inspirat, așa că ar merge ceva de genul: Dacă aș avea nouă vieți cîte mi le-aș pierde în prima căsătorie? Ce să faci cu celălalt după ce i-ai asasinat caracterul, viitorul și sufletul? Sau variante…

De obicei cărțile despre căsătorie îți aplică Scriptura pe cord deschis. N-ai ce face. Tronc un verset, două și gata, ce mai poți să spui sau să faci? Te-a prins, ești vinovat. N-ai încotro: la mărturie și la pocăință! Nu-i foarte rău, dar de obicei e inutil. Nu așa învață creierul nostru. Nu așa se scoate ceva bun din ceva rău sau ceva bun din nimic. Nu merge după principiul unor predicatori complet dedicați să îngrașe porcul de ignat: adică cu o predică de jumătate de oră înainte de ceremonia cununiei. Ei sunt deja pe altă lume. Despre ce trebuie să facă el și ea de acum încolo. Oare ce trag pe nas oamenii ăștia? Ce-și închipuie? Că-s Ilie care-și aruncă mantaua peste cei doi aflați la arat în dreptul celei de-a doișpea pereche de boi? Probabil…

În urmă cu ceva timp un prieten spunea că le plînge de milă unora care nu s-au căsătorit în biserică. Fiecare cu prejudecățile lui. E mare lucru să împărtășești aceleași concepții cu cel/cea cu care te căsătorești, dar să nu uităm un lucru evident: căsătoria nu este monopolul creștinilor, nici măcar al credincioșilor din vreo religie. În cazul că cineva crede că Dumnezeu însuși i-a căsătorit pe Adam și Eva, mă întreb cine deține copyright-ul căsătoriei? Dacă e om îi datorăm bani. Dacă e Dumnezeu am încurcat-o! Există căsătorii reușite în orice nație, orice religie și în lipsa oricărei religii. Să nu mai vorbim și că omul se poate înmulți și fără căsătorie. Parol! S-a dovedit științific.

Nimeni nu poate prevedea viitorul unei căsnicii. Sunt unii ce se căsătoresc și toată lumea se miră de ce sunt împreună. Sunt unii care au divorțat și toată lumea se miră cum de-au fost atît de imaturi. Cu căsnicia e ca și cu mîntuirea: abia la final poți spune despre cutare că a avut o căsnicie reușită. Sau doar în final poți spune despre căsnicia ta că a fost una fericită. Și aproape totul ține de domeniul subiectiv. În afara copiilor ce ți i-a născut consoarta.

Deci, ca să o luăm de la capăt, putem spune că variabila om este atît de variabilă că orice rețetă preconcepută este inutilă. Educația, religia, averea, frumusețea, talentele sau lipsa acestora nu constituie un indicator al reușitei sau al eșecului în căsnicie. Și atunci scriem să ne aflăm în treabă? Da și nu!

Da, pentru că oricine citește o carte despre căsătorie o citește cu un bagaj de cunoștiințe și prejudecăți, de experiențe pozitive și negative, de așteptări realiste sau nu, cu privire la căsnicie. Poveștile din copilărie, filmele, cărțile, Biblia, relațiile din familia din care provine, istoria prietenilor sau doar informațiile despre căsătorie din media ne-au influențat deja. Ca să spun așa, suntem virusați. Și colac peste pupăză intervine și chimia, atracția sexuală, vaporii dragostei sau fumurile ambiției. Sau toate la un loc.

Nu, pentru că dacă vrei ceva, ai puterea să discerni între ceva ce e bine pentru căsnicia ta viitoare și ceva ce nu este sau pare că nu va fi. Aici intră în calcul acel know-how deținut de cei ce au experiență și pot să te ajute. Femei și bărbați cărora le pasă, pot să articuleze logic și empatic trecutul sau bagajul lor în materie de relații conjugale. Cu sau fără Scriptură, dar cu bun simț și la obiect. Aici nu mai e vorba de delir în doi sau în trei, e vorba de învățătură pe care o poți accepta fără să fie nevoie să treci și tu prin ceea ce au trecut ei.

Sinceritatea, adevărul și bunul simț nu sunt monopolul creștinilor și ar putea constitui punctul de referință pentru o relație de nășire, nu în domeniul credinței (cu toate că nici asta nu trebuia uitată), ci în cel al căsniciei de durată. Și cînd mă refer la căsnicie de durată nu mă gîndesc la o căsnicie nefericită de durată. Credința, nădejdea și dragostea nu pot rămîne înțepenite între paginile unei cărți, ci merită să acopere întreg domeniul relației soț-soție, mamă-fiică, mamă-fiu, tată-fiică, tată-fiu. Tocmai pentru că avem modele.

Ordinare în stil românesc


sursa:http://www.bethanialeeswood.org/blog/

Nu știu prea multe despre ordinare. Dar ceea ce știu, iaca spun.

Termenul este preluat mecanic, cred eu, din limba engleză unde are sensul de a hirotoni, a preoți. Dacă ne uităm prin DEX, ne uităm în van. Deci și la capitolul ăsta am comis-o. Cineva a fost ordinat. O-ce? Or-di-nat. Personal n-am vrut să fiu așa ceva, nu mi-a trecut prin minte, așa că nu faceți din postul ăsta ce nu este. Mă mir cum au fost unii vorba aia, dar în principiu nu e treaba mea, e treaba lui sau a lor. Pagubă-n ciu… biserică!

Nu! Azi nu discutăm despre ordinarea femeilor!

La evanghelicii din România cum îi spune, asta… ordinarea sau cum ar trebui să-i spună, hirotonirea, nu este un sacrament, o taină. E ceea ce se vede. Adică, cineva vrea să fie pastor, diacon, prezbiter sau mai știu eu ce. Entee zice că e un lucru bun. Se adună un sobor de pastori, își pun mîinile peste el și-l încredințează Domnului spunînd că de acum încolo e ce și-a dorit. Asta dacă trece de un pic de comisie și de votul bisericii. Deci este o îm-păstorire, o în-diaconire sau o îm-prezbirerire.

Acuma din nou discuția revolvă în jurul timpului: cînd a fost individu sau să o luăm mai pe creștinește, persoana, rînduită în slujbă: cînd a primit darul (dacă există), cînd l-a pus în negoț sau cînd biserica l-a recunoscut? N-are contează, că numa despicăm firu-n șapte. Tot așa putem să ne întrebăm cîți îngeri pot să dănțuiască pe crucea de pe catedrală sau pe un vîrf de ac. La ce ajută? Sora Felicia apăsați pedala dă ambreiaj să nu se oprească motoru!!!

După ce a trecut de comisie, și după procedura punerii mîinilor în beserică, se lasă cu masă mare. Ca la botez sau ca la vreo aniversare mai mare. Ghiciți cine-s invitații. Eu n-am fost niciodată și nu mă voi duce nici dacă m-ar invita cineva. D-aia.

A fost ordinat Isus? Cînd, la botez? Poate. Dar nu în stilul ăsta. Un pic mai dramatic.

Ce primește cel ordinat cu ocazia asta? Nimic practic, doar girul autorității superioare. E vorba de o recunoaștere oficială. Ce dă? Nu mai întrebați! Pe vremea lui Inochentie Micu-Klein, episcop al greco-catolicilor din Transilvania, adică pe la 1700 plus, se dădea papei venitul episcopiei pe un an. Fain model! Asta ca să nu existe simonie, adică păcatul de a cumpăra o funcție bisericească.

Dar nu totdeauna se dă ceva material, cu toate că se dă ceva vizibil. Se dă ascultare de superior și se dă smerenie. La pachet. Apoi mai vezi tu ce dai… Zicea un pastor ce participa la ședințele de luni dimineața de la comunitatea baptistă de Arad că se dau laude, osanale, ridicări în slăvi… Să fie primit!

În cazul de față ne ciocnim, vrem-nu-vrem, de ceva care se cheamă succesiunea apostolică. Asta e faină, mai ales la penticostali că ei își spun biserică apostolică. Adecă succesiunea apostolică spune că mai-marii bisericii, ce la entee se cheamă episcopi (oare de ce nu avem așa ceva, că mult le-ar place unora?) trebuie să se știe că că se trage din cutare episcop, care a primit credința de la cutare episcop și așa mai departe pînă la Petru, dacă ești catolic și pînă la Isus Cristos dacă nu ești. Este o garanție că ceea ce ți se dă în biserică este autentic.

La evanghelicii români nu există așa ceva. Baptiștii au răsărit din ceva baptiști nemți prin partea de est a țării sau din niște unguri în partea de vest a țării pe atunci aflată în Ungaria, penticostalii au răsărit în Moldova și la Păuliș, deci tot pe axa est-vest și în vest au ceva origini americane, da nu bag mîna în foc. Că mă ard. (Gh Bradin era baptist. În concluzie, parcă penticostalii sunt un fel de baptiști carismatici…)

Ca urmare, după principiul ăsta al lipsei succesiunii apostolice (că doar avem entee și știm cu toții de unde ne tragem, și avem și vetee și știm faza cu Avraam) adjudecăm principiul fărîmițării evanghelice cît mai colorate. Că cică cineva spune că la apocalipsă va fi o fiară ce va uni toate religiile. Să fie! P-ale noastre n-o să poată. Da ăla cu cipu? Fugi domle d-aici cu cipsurile!

Pavel zice că e bine să fii atent cu punerea mîinilor peste unii. Din cauza asta e mai bine să nu riști și să nu-ți pui deloc mîinile peste cineva. Ca Isus, ce nu boteza. Dar în conformitate cu lipsa succesiunii apostolice, cam toată lumea poate să-și pună mîinile peste toată lumea, așa că nu mai văd ce rost mai are discuția asta…

Și dacă hirotonirea, alias ordinarea, nu dă nimic, de ce se transformă cutărescu și devine pastor peste noapte din absolvent de seminar? Aici e taina: intră și el ca tot omul în rol și în tagmă, adică în grupul de referință. Un fel de taină seculară: învățăm, luăm note, promovăm, ne punem bine, ajungem. Ca urmare el nu mai este doar un simplu credincios, el este un fel de credincios special, un credincios și jumătate. Ca el nu mai e nimeni în biserică. Sau poate să aibă doar cîțiva egali, dar puțini. O fi un primo inter pares. Ca papa-ntre episcopi și după cum zice și Eminescu, ca Fecioara între sfinți. Bed boi! Bed boi!

Ordinarea moarte n-are pentru că cineva tre să ne conducă, să fie în frunte. Tre să dea cina. Păi dacă tot facem caz de sola scriptura, adică admitem ca autoritate doar Scriptura, hai s-o zicem p-aia dreaptă. Dacă ne uităm în entee vedem că nimeni în biserică nu primește bani pentru slujba lui. Că doar n-o fi văduvă… Apoi mai vedem că cel ce dă cina nu este nominalizat ca fiind episcop, diacon sau prezbiter. Deci poate să o dea oricine? Logic da. Ura, mîine luăm cina!

Și în final ar fi o istorie întreagă despre păcatele, alunecările, mîrșăviile și cîte mai cîte ale unora care au ajuns să fie ordinați din antichitate pînă în contemporaneitate. Despre bani, putere, sex, ambiție, poziție și expoziție. Lumea e rea! Lucrurile bune despre preoți, pastori, episcopi, cantori și ușieri sunt trecute cu vederea că sunt normale. Așa ar fi normal?

În stil românesc am avut pastori senatori, am avut diaconi oameni de afaceri, am avut turnători de toate culorile și sfinți de toate nuanțele. Lumea e invidoasă… Poate ar mai fi loc pentru oameni ordinați care să fie smeriți, cinstiți, curați, miloși, darnici, îngăduitori, primitori de oaspeți și altele de felul ăsta, adică plini de Duh și de Adevăr. Pe bune!

Nu mai vreau să discut de congrese, conferințe și alte cele ale ordinaților în care sunt discutate și aprobate doar interesele lor ca în parlament. Ca între politicieni… Ce, am zis ceva ce nu trebuie?

PS Cine vrea să discutăm tunderea întru monahism la evanghelici să dea un semn de viață.

Căsătoria creștină în stil românesc


De parcă n-am fi avut destulă bătaie de cap cu botezurile, cu baticurile, cu articolele din mărturisirile de  credință, ca la un semn plonjarăm în… căsătorie, divorț și ordinare. Vorba cuiva de pe feisbuc: domle da cîte mii dă oameni dă la voi ce-au divorțat cer să fie ordinați? Păi nici una…

Ca s-o luăm dă la cap, tre să facem cîteva observații. De exemplu (că bineînțeles o să uit cîteva):

1. În primul rînd căsătoria nu este monopolul creștinilor sau a bisericii. Căsătoria, ca să îi cităm pe cei mai  mulți dintre pastori, a fost inventată de Dumnezeu. Nu degeaba i-a inventat pe Adam și pe Eva. Dacă avea alte gînduri i-ar fi inventat pe Adam și pe Vasile… sau pe Adam, Eva I și Eva II. Deci în ceea ce privește căsătoria, e mai ceva ca și cu credința ce ni se trage de la Avraam. Asta ni se trage de la Adam și Eva. Ba cutez a spune că e și mai și, pentru că în faza următoare a căsătoriei a apărut poligamia. Acuma unii mai cîrcotași (pe care îi înțeleg, dar nu îi aprob) spun că Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre căsătorie și nici urmașilor lui despre pluri-gamie. Se pare că și aici banii și credința vorbesc. Ești musulman și n-ai bani, adio mai multe soții. Ești creștin și n-ai scrupule, adio nevastă, vivat amante! (Mă tot întreb de ce luptă femeile pentru egalitatea între sexe, dar poate nu văd eu bine de ce…) De remarcat că în islam soțul n-are voie să discrimineze între o soție și alta. Asta imparțialitate! Dar să nu deviăm prea mult de la subiect!

2. În ceea ce ne privește pe noi evanghelicii din România, căsătoria nu este un sacrament, ci un biet act de cult secundar, ce nu se numără printre cele două fără de care nu pot exista baptiștii și penticostalii, adică botezul și cina. Ca atare căsătoria se situează undeva la nivelul binecuvîntării copiilor. Asta mai ales dacă am accepta nașii (many fanny faces!!!). Dacă vrem să îi dăm o oarecare importanță (și ca să vă incit, mă întreb de ce îi dăm atîta importanță, de parcă mîntuirea ar depinde de ea…) poate am asemăna căsătoria cu punerea mîinilor, adică ordinarea. Și aici o altă teorie. Dar după cum zic catolicii și ortodocșii, și zic bine poate, ambele au un caracter definitiv și de neșters. Complicații: păi ce se întîmplă cu cei care nu se declară creștini și sunt doar căsătoriți? Conform stereotipiei bapti-(penti) costale, ei trăiesc (logic) cu o dublă vinovăție: în păcat că nu sunt mîntuiți și în păcat că nu sunt cununați la/în biserică. Mă tot întreb de ce Isus Cristos cînd a fost la nunta din Caana Galileii nu a luat un bici și nu i-a bătut pe nuntași: pe tinerii căsătoriți că nu s-au dus la sinagogă, pe ceilalți că au băut o droaie de vin prost și apoi i-a mai și invitat să bea circa 12 vedre de vin mai bun. Ciudat!

3. Căsătoria civilă, adică cea înfăptuită în fața reprezentantul statului este absolut obligatorie în cazul căsătoriei religioase. Nu invers. Eu aș zice că merge și invers sub amenințarea excomunicării. Deci popa, preotul, pastorul et co constată că deja îndeplinite condițiile cerute de stat, cuplu poate fi căsătorit religios. Deci dacă pînă acuma am făcut caz că cerul, Dumnezeu, mărturisirea de credință, convertirea și căsătoria între creștini sunt cele mai importante, dăm înapoi și spunem că dacă așa vrea statu, așa vrem și noi. După principiul Statu-palmă-barbă-cot!  Deci biserica face ceva ce seamănă cu botezul pe stil evanghelic: nu mîntuie, nu ajută, dar e important că e mărturia… Tot așa, căsătoria nu e mai mult decît mărturia publică a celor care de fapt și-au dat consimțămîntul cu timp în urmă, că altfel nu ar fi ajuns la primărie și este tardivă, pentru că ea s-a legiferat la primărie. Nțțț!

Ca o nouă modă acum au apărut și jurămintele spuse de pastori și repetate papagalicește de miri. De parcă ei n-ar ști ce să își spună! Dar cine știe, de emoție poate uită conținutul. Lacrimi!

4. Cu chiu și vai, cu dispensă, cu plocoane și trafic de influență se admit și căsătoriile interconfesionale. Un baptist nu se poate căsători decît cu cineva din biserica baptistă, penticostală, creștini după evanghelie sau în cel mai rău caz din Oastea Domnului. Iar invers, dacă e omul e ortodox sau catolic, adio… Pentru că ei se căsătoresc, după spusele lui Pavel doar în Domnul. Cu alte cuvinte bisericile de mai sus mărturisesc indirect că mîntuirea se găsește numai și numai în bisericile repective. Dar pînă au apărut bisericile respective unde s-a aflat mîntuirea? Probabil că și-a luat concediu și s-a dus să viziteze alte lumii, căci sunt multe locașuri… În același timp bisericile mai vechi, în special cea ortodoxă mărturisește că este cea mai veche, mai ortodoxă și deci singura și adevărata biserică. Restul își pierd timpul și mîntuirea. Ăialalți spun pagubă-n ciuperci!

4 bis. În fine, ca un apendice la punctul 3, vine transferarea în altă biserică de dragul unuia sau alteia. N-am nimic împotrivă. Putem noi să ne punem în calea fericirii cuiva? Nu! De aceea trecînd peste doctrine, mărturisiri și jurăminte de credință cei doi s-au căsătorit numai la primărie. Și au trăit fericiți pînă la sfîrșitul zilelor lor sau nu. Sau cu dispense de timp în viața de credință, înțelegînd că cei doi se iubesc s-a făcut căsătoria în/la biserică. Păi nu se putea așa de la început? Ba da, dar atunci iar o luăm cu teologia… și nu mai ajungem niciunde. Adică ne dezbino-certăm. Aici fac iar caz de afirmația patriarhului ecumenic Atenagoras, din o mie nouă sute șaizeci și ceva: i-ar fi pus pe teologii catolici și ortodocși pe o insulă și dacă nu ar fi găsit o soluție de împăcare să ducă la încheierea schismei nu ar mai fi primit mîncare și n-ar mai fi plecat de pe insulă. După cum îi știu eu pe unii s-ar fi făcut cîteva morminte…  Deci la punctul patru, dacă chestiunea e atît de vagă de ce se mai pun niște greutăți pe care nici apostolii nu le-au putut purta? Să se ferească de dobitoace zugrumate, de idoli și să își țină patul curat. Iu nău uăt ai min!

5. La punctul ăsta dăm de obiecții. Aici îmi sar toți fundamentaliștii, literaliștii și îngustiștii în cap. De parcă capul meu o fi puntea portavionului Enterprise! Nu se poate numa și numa cum zicem noi. Că așa am hotărît, că așa e obiceiul, adică tradiția (Tradiția cu t mare???) Că altfel ce facem cu copiii, că sunt spurcați? Că ce facem dacă toți o să vină să ne ceară să se căsătorească în biserică (adică o casă mare cu mai multe locuri, balcon, loc pentru cor, amvon ce se deschide de vreo dou-trei ori pe săptămînă ca să petreacă acolo oamenii spre bucuria lor și a Domnului circa două-trei ore? Să vină homosexualii? Să vină curvele? Să vină necredincioșii? Să vină extratereștrii? Nu nu vă fie frică n-o să vină. Poate căutați pe net întîmplarea din Hawaii cu ziua de naștere a lui Agnes. D-aia!

Precis am uitat o mie de alte chestii, dar în concluzie, cu căsătoria nu e prea ușor dacă îți pui întrebări, dacă ai conștiință și mai mesteci lucrurile. Dacă nu îți pui întrebări, iei totul cum ți se dă, cum ți se mestecă, n-ai probleme cu căsătoria altora, că doar n-are nici o legătură cu mîntuirea ta. Deci să recapitulăm: pentru ce a venit Isus Cristos? Căci Fiul omului n-a venit să judece lumea, ci…

PS ca să nu mă dezmint, o să amintesc de una persoană baptistă (foarte baptistă) ce plîngea pe la un congres după nunțile baptiste ce nu mai sunt ca altă dată. după principiu ș-altă-dată, ș-altă-dată, o s-o facem și mai și mai lată!

Scurgerea timpului şi desfăşurarea evenimentelor (1)


Aş fi putut să încep ca Luca, dar mă tem că sfîrşitul evenimentelor nu o să ne ducă la Roma. Aş fi putut începe ca şi Ion Creangă, dar mă tem că evenimentele pe care o să le pomenesc nu o să fie la fel de hazlii. Deci într-un stil mai sobru şi mai documentar iată cum au debutat oficial evenimentele.

Duminică 8 aprilie, după împărtăşirea cu cina Domnului, după ce Florin Lucaci a predicat şi toată biserica a luat cina, pastorul Vasile Mich a convocat comitetul. Comitetul a deliberat mult pe ceea ce pastorul a cerut: lui Florin Lucaci şi lui Alexandru Nădăban să li se interzică să mai predice. Cu toate că i s-a spus că ceea ce cere constituie un abuz, cererea sa nefiind pe ordinea de zi, a cerut să se voteze.

Voturile au fost trei împotrivă şi Mich Vasile, Lontiş Marcel (diacon) şi Şiclovan Ilie (cumnatul pastorului) pentru. Pentru că pastorul conducea şedinţa a prevalat votul său, aşa că în situaţia de 3:3 a decis că partida sa are cîştig de cauză şi hotărîrea a fost adoptată. Întrebat ce are împotriva acestor doi fraţi, din care numai al doilea era membru în biserica din Cicir, Vasile Mich a declarat că nu are nimic împotriva lor.

Un alt frate, Paul Negruţ nu a avut nimic nici împotriva lui Emil Bartoş care era decan la Universitatea Emanuel, dar a spus celor din plutonul de execuţie „că el nu poate lucra cu omul ăsta.” Aşa că l-au executat …spre slava domnului PN!

Chestia asta ne-a lăsat mască pînă seara la al doilea serviciu divin.

După cum spune Romică Iuga et co: a fost statutar, dar nu îi poate reproşa lui Vasile Mich decît că poate a lucrat fără înţelepciune.

Mie mi se pare doar că a lucrat murdar! Biblie? Statut? Mărturisire de credinţă? Astea sunt pentru noii convertiţi. Credeţi că Uniunea Baptistă din România se va auto-sesiza? O doare-n cot!

Ce credeţi că s-a mai întîmplat?

Violenţa masculină nu e o soluţie


„Ura! Am primit contractul! E baban! Mă umplu de bani! Un pic de efort, mă menţin în formă şi gata! O să fie mişto! E ceva de călătorit, dar merită. În fine, contabilul meu o să fie fericit. Şi mama. Dac-ar şti mama ce bun sunt… Păcat că s-a dus aşa de repede! Ce n-am făcut pentru ea? Tot ce am putut. Ei, acum nu mai e nimic de făcut.”

“Cum te-ai îmbrăcaaat! Bine că plecăm înainte de răsăritul zorilor. Dacă te-ar vedea vecinii…” – nu-şi sfîrşi vorba şi se-mpiedică.

“ Ce vacăăă!”

“Acum o să te vadă şi vecinii. Iar mă faci de ruşine!”

Cîteva priviri curioase se iviră pe la ferestre.

“Nu, nu-s vacă! Nu mai rezist, nu mai pot trăi aşa! Îmi vine să moor! Iar se ia de mine. Da’ nu-i spun nimic, că şi-aşa nu mă înţelege!”

El făcea gesturi largi de scuze, de curtoazie. Capetele dispărură.

Plecară împreună, el şi ea. O să fie lungă călătoria.

“O să mergem împreună, o să te bucuri şi tu, o să mîncăm şi o să bem bine!”

“Parcă de asta-mi arde mie! Că doară nu bem din acelaşi pahar! Iar se dă grande!”

Amiază, praf, zăpuşală.

“Hai mai repede că din cauza ta întîrziem! Uite pe acolo!”

“Ba din a ta! Ce crezi că mi-s, sclava ta? Am şi eu drepturi. Mi-e şi mie greu! Ce eşti chior? Nu se poate pe acolo!”

“Aha! No las!” Îi croi cîteva, aşa că se mai răcori. “Ia uite, ce efect!”

“Eşti o vacă, vacă, vacă! De trei ori vacă, proastă ce eşti!!!”

“Apăi ce să zic? Cînd un bărbat nu ştie ce să facă, bate. După bataie ştie ce trebuie să facă. Dar nu prea-l ajută creierul!”

O pupă. O dată, de două ori. O mîngîie. Îi pare rău, aşa că o ia cu binişoru.

“Hai să mergem mai departe. E în joc onoarea mea. Trebuie să ajungem. Totul e aranjat, ne aşteaptă. Nu putem întîrzia. Hai nu te supăra….”

“Las că-ţi arăt eu ţie!!! Vezi tu onoare de n-a văzut neam de neamu tău!”

Merseră în tăcere o vreme, el luptîndu-se cu vinovăţia, ea bucurîndu-se că a marcat un punct. L-a supus! Ia uite cum s-au inversat rolurile! Admira peisajul savurînd momentul. Bine a învăţat-o mama. Garantat 100%!

“Hai mai repede! Mai eficient, mai alert! Pe ce limbă să-ţi vorbesc?”

“Măi, iar are probleme cu vederea! Nu merge cum vrei tu, nu mai merg mai departe. Las că o să îţi fac eu figura: simţi picioru ăsta? Îi a tău? Că a meu nu-i…”

Începu cu o palmă. Apoi un pumn. Hm!

„Nu găsesc ceva mai tare să dau în ea, că mă doare mîna?”

Apoi hotărî:

“Gata! Pauză! Facem o pauză! Mîncăm, bem, ne odihnim, ne rugăm, ne calmăm, cîntărim situaţia şi… şi mergem mai departe să ajungem acolo de unde pică lovelele!”

Zis şi făcut. Se întrecu pe sine. După ce o obloji îşi depăşi condiţia. Adică vîrsta, condiţia fizică, prejudecăţile de bărbat, creşterea, moştenirea şi… treacă de la el, puse masa, aşeză umbrarul şi turnă apa. O invită, împingînd-o de la spate:

“Ei, hai nu mai fă nazuri! Vă ştiu eu pe voi… Acuma nu mai vrei! Ei, uite mă pun şi în genunchi înaintea ta! Te rog, hai! Te invit!”

Se uită într-o doară la el, mai mult chiorîş decît sincer. Ce să facă, nu putea fără el! Ăsta-i adevărul. Da nici el nu putea fără ea.

În cele din urmă mîncară, băură, totul după ce el ceru binecuvîntarea. Se săturară şi după o siestă scurtă, cînd stătură ochi în ochi, plecară. Bineînţeles că ea nu mai făcu nimic. El strînse totul, el ecologiză situl, absolut, fără să  mai fie nevoie să-i spună nimic.

Parcă se înţelegeau mai bine. Ei numa de suprafaţă! L-a văzut cum a rupt pe furiş o nuia din copacul de care atîrnase umbrarul. Ăsta-i bărbat?

Se mai scurse un ceas de linişte şi pace. Monotonia nu dură prea mult pe „drumul păcii.”

“Fir-ar să fie!” Nu-şi termină bine vorba şi o croi cu sete. Pe trupul ei dungile de sudoare se amestecau cu cele de sînge.

Parcă era turbat. Nu mai înţelegea nimic. Şi…

“…cît de calm era de dimineaţă! Cît de clară era voia Domnului! De ce nu-mi merge bine?”

“Ce te-a apucat acuma? Eşti nebună! Îmi rupi picioarele!”

Ea îl privi în ochi şi-l întrebă cu lacrimi:

“Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori?”

“Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă-aş avea o sabie în mînă, te-aş ucide pe loc.”

“Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul pînă în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?

“Nu.”

E PĂCAT SĂ… (2)


Din ciclul ascultătorii ne întreabă, radio Vocea Creştinului Naţionale răspunde, astăzi întrebarea

„E păcat să mă droghez dacă stau acasă la mine, sunt legat de pat, apa, gazele, curentul sunt întrerupte, nu am restanţe de plătit, sunt celibatar, nu am părinţi sau bunici de îngrijit, casa mea e la are distanţă de alţi vecini, nu deţin arme, muniţii, explozive, materiale porno sau pedo, nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi  homosexual, am terminat teologia şi ultima bucată de piţa cinci colţuri? Menţionez că nu sufăr de boli cronice sau de altă natură, nu postesc, nu mestec gumă sau tutun, nu am fumat în viaţa mea şi nu am pus strop de beutură în gură. Nu am maşină, nici bicicletă, nu am vise şi nici nu joc la loto. „

Răspunde pastorul de serviciu Cristian Răsbotezatu:

„Da!”