E PĂCAT SĂ…? (1)


La ultima şcoală duminicală cineva a întrebat după discursul înflăcărat al pastorului de la biserica baptistă din Cicir, unde sunt şi eu membru, „Dacă respectarea poruncilor lui Dumnezeu ne duce la sfinţenie, ce rost a mai avut atunci să moară Cristos?” Pastorul a explicat cu versete din VT că e vorba de transformarea inimii de piatră în inimă de carne şi că în Matei 5: 17-19 zice că o iotă sau o frîntură din lege nu va trece, iar cine va strica una din cele mai mici porunci şi va învăţa pe oameni aşa va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor.

M-am tot întrebat de ce o fi lăsat afară versetul 20 ce concluzionează pasajul anterior şi fericirile:  „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Eu din cauza asta parcă aş vrea să fiu chemat „cel mic” pe acolo pe sus, ca să intru totuşi, spre deosebire de fariseii despre care am blogăit acum cîteva zile.

Lumea blogherilor creştini, mai mult sau deloc evanghelici, este bîntuită, cel puţin periodic, de întrebări de genul „E păcat să…?” Tot felul de avizaţi sau deloc avizaţi îşi dau cu concluzia concurînd pe postul lăsat liber de Solomon. Cu toate că şi aici ar fi de obiectat: Solomon nu le ştia chiar pe toate. Altfel nu se explică cum a fost atît de deştept de a dat-o în bară cu gagicile… Și cu soacrele. Doi, nu a avut inspiraţia să ne spună ce e cu tutunul, televizorul, calculatorul, pornografia, cravata, inelul, costumul, baticul, mîncarea grasă de la mecdonalds, transgenderii și transgenderele, încălcarea legii circulaţiei şi altele de acest jen. În plus, dîndu-ţi cu părerea ca Solomon te poate pune într-o ipostază puţin cam incomodă. Ai mamă! –  cîţi indivizi s-au crezut Solomon, dar n-au putut aduce adeverinţă de la Biroul evidenţa populaţiei că şi sunt, ci numai de la psihiatru. Aşa că aviz amatorilor!

Şi atunci totuşi „E păcat să…?”

Păi hai s-o spunem s-o înţeleagă tăt natul (adică tot omul, fie el orto, bapti, greco, penti, român, a-român sau turco-tătar).

Care este sursa „E păcat să?” Unii zic că asta se trage de la prima interdicţie care începea cu „Aveţi voie…”. Ca să nu filozofăm degeaba, nu că n-am avea cu cine, să punem lucrurile în context. Viaţa celor doi în rai era floare la nas (nu la ureche că încă nu aveau oglindă să-şi dea seama că le stă mai bine cu o floare acolo)! Nu trebuia să iei decizii pe viaţă şi pe moarte. Dar pînă la urmă s-a luat o decizie care a adus dizastăr. Deci a fost păcat să calce poruncă şi să pape fructul. Şi ca să nu mai fie aşa mare pericolul a apărut Legea. Aia-ţi spunea cu precizie ce-i păcat şi ce nu-i. Dacă aveai nedumeriri te duceai la preot ca la gugl şi puneai întrebarea.

Sistemul a mers şi nu prea, că pînă şi Dumnezeu a avut reclamaţii că bieţii oameni sunt atît de perverşi încît chiar şi Legea o ocolesc cu multă abilitate și fără har. Atenţie, aici nu e vorba de răutatea omului, ci doar de şiretenia lui. Răutatea e un alt capitol. Ăsta a adus ceva în plus la întrebare. Răutatea a trecut dincolo de ea şi a redefinit adevărul, astfel încît ce era bine era rău şi ce era rău era bine. Ceea ce l-a motivat pe Dumnezeu care a luat măsuri în cîteva cazuri celebre. Citiţi VT şi convingeţi-vă, că eu m-am convins!

Este însă limpede, dincolo de legea lui Dumnezeu din VT, că şi în acele timpuri a existat credinţa, harul şi dragostea, fiindcă calea, adevărul şi viaţa erau aceleaşi. Dar în momentul în care acestea trei s-au întrupat lucrurile au devenit mai simple, mai concrete şi mai dureroase, pentru că s-a făcut clară distincţia dintre „E păcat să…? şi dragoste, care e capabilă de ceva sau mai bine zis de altceva. Dragostea a depăşit stadiul exterior al ascultării pentru că ascultarea şi supunerea erau liber consimţite, venind din interior.

Şocant pentru mintea unui teolog îngust ca cea a fariseului de serviciu (oricare-ar fi ăla…) a fost că promisiunile din VT s-au materializat într-un concept ce era accesibil şi cunoscut tuturor muritorilor de rînd. Nu trebuia să fi fariseu, preot, levit sau cărturar să înţelegi ce este dragostea. Nu îţi trebuia „cap” pentru asta, ci INIMĂ.

Iată de ce în NT nu se mai punea întrebarea neghioabă „E păcat să…?” Ea este transformată de creştin într-o afirmaţie pozitivă, într-o declaraţie la adresa Dumnezeului care a împins harul şi dragostea pînă la întruparea, moartea, învierea şi înălţatea Fiului lui Dumnezeu. Dincolo de moartea păcătosului sau a jertfei din VT, dragostea lui Dumnezeu ce a rezonat în inima păcătosului, l-a transformat pe acesta în aşa fel încît frica de pedeapsa legii a dispărut. „Nu lua, nu gusta, nu atinge!” s-au transformat în „Eu nu mai vreau să păcătuiesc pentru că Dumnezeu mă iubeşte atît de mult şi vreau să răspund cu ascultare acestui Dumnezeu. Fiul său a murit pentru mine! De ce nu aş muri şi eu ca să-l ascult?” Şi aici de fapt ascultarea pînă la moarte are de-a face cu a fi martor a lui Isus, nu o chestie în stilul mănăstirilor în care ne închideam ca pe vremea comuniştilor.

Iată cum dragostea duce la supunere. Diferenţa este că plecînd din inimă supunerea nu este una oarbă, ci una în cunoştinţă de cauză. În inimă, nu în minte se întîlneşte dragostea lui Dumnezeu cu ascultarea de Dumnezeu. Rezultatul se poate citi în obscura epistolă a lui Pavel către corinteni, în nu mai puţin obscurul capitol 12. Să le comunic în scris fariseilor autohtoni şi moderni că e vorba de prima epistolă a lui Pavel către…?

Iată (printre altele), de ce era nevoie să moară Cristos şi să nu mai ne supunem orbeşte Legii şi poruncilor! Iată de ce procesul de sfinţire nu este prin respectarea tuturor poruncilor. Aici intervine harul, aşa după cum şi un alt anonim călugăr, Martin Luther a re-găsit după secole de obscurantism la capitolul credinţei şi Scripturii.

Călăuzire, îndrumare sau şansă (5)


E normal să ne facem griji cu privire la luarea deciziilor. De luarea deciziilor depinde soarta noastră. O decizie bună ne aduce un avantaj, o decizie rea nu ne aduce sau şi mai rău, înrăutăţeşte situaţia.

M-am întrebat de mai multe ori ce ne motivează să prevedem, să căutăm cele mai bune soluţii. Sau mai bine-zis, ce mă motivează. Sunt mai multe lucruri. Printre acestea se numără dorinţa de a anticipa, dorinţa de a nu greşi, dorinţa de a mă conforma comunităţii în care trăiesc şi/sau în care îmi petrec mai mult timp. În ultimă instanţă este frica de ceea ce poate să-mi aducă viitorul, adică frica de necunoscut. În mai puţine cuvinte, dorinţa de control, dar în fond, limitările mele de fiinţă care nu cunoaşte totul. Mi se pare interesant că la cealaltă extremă se situează „prorocul”, acel om care comunică foarte bine cu Dumnezeu şi care poate fi relaxat din mai multe motive, printre care faptul că el ştie chiar şi viitorul în măsura în care îi este făcut de cunoscut de către Dumnezeu şi în acelaşi timp este convins că Dumnezeu creatorul universului ţine toate lucrurile sub control.

Dar, din perspectiva mea mai limitată, în care lucrurile par să scape de sub control, trebuie să am o perspectivă holistă şi în acest domeniu. Nimeni, sau aproape nimeni, nu poate controla desfăşurarea evenimentelor. Cu cît evenimentul vizat este mai complex, cu atît acesta este mai greu, dacă nu chiar imposibil de controlat. De exemplu, e relativ uşor să controlăm activitatea celor ce depind de noi în familie. Dar primul nivel este cel individual, personal, apoi nivelul familiei, apoi nivelul macro.

Dacă trecem la un nivel superior, de pildă cel al unui grup de indivizi, controlul este mai anevoios şi ne vom lovi de situaţii neprevăzute. Aceasta se poate vedea chiar în cazul unui grup de mai mulţi copii, de exemplu o clasă de elevi. Dincolo de acest nivel lucrurile se complică exponenţial, încît este aproape imposibil să existe un control absolut.

Nivelul macro ţine de domeniul organizaţiilor mari, cum ar fi un stat, o companie internaţională. Robert McNamara, secretar al apărării Statelor Unite în vremea războiului din Vietnam în timpul administraţiei Johnson, spunea că războiul este un fenomen extrem de complex, de multe ori necontrolabil. Odată scăpat de sub control, el nu mai poate fi evaluat corect şi, ca atare, nici controlat. De aceea în timpul unor tensiuni politice, etnice, sociale, a unor evenimente deosebite, cum ar fi catastrofele naturale, accidentelor de mari proporţii, a unor epidemii, statul care poate să acţioneze prin mai multe instituţii, trebuie să încerce să limiteze efectele acestora. Idealul ar fi desigur, prevenirea lor, dar acest lucru implică obţinerea de informaţii, prelucrarea acestora şi luarea celor mai bune decizii în timp util. La nivel micro, individual, acest lucru este simplificat. Cu toate acestea nu totdeauna este uşor să iei decizii bune. Luarea deciziilor la nivel individual depinde de mai mulţi factori. Să începem cu începutul.

Dacă ai învăţat să iei mici decizii, îţi va fi mult mai uşor să iei decizii din ce în ce mai importante. Dacă nu şti să iei decizii, trebuie să înveţi. Dacă vrei să înveţi, este bine să înveţi cît mai puţin pe pielea ta şi cît mai urgent. Dacă realizezi acest lucru vei ajunge independent, vei trăi mai relaxat şi vei fi propriul tău şef. Dacă nu, vei suporta consecinţele. Dar, nu trebuie să uităm că, în ciuda dorinţei noastre de a lua decizii corecte, eficiente, a capabilităţii noastre în domeniu sau a faptului că am devenit specialişti sau experţi în domeniu, s-ar putea întîmpla ca deciziile pe care le luăm să nu fie adecvate.