Am spus ceva mai devreme că pandemia a ajutat biserica să se debaraseze de cîteva clișee. Mersul la biserică este unul dintre ele. Cu toate rezultatele lui colaterale: plictis vs dorința continuă după noutate, șablonizare/rutinare vs originalitate, respectarea tiparului/tradiției vs recontextualizare. Și cîte și mai cîte.
Am mai atras atenția asupra cvasi-inutilității rezultate din construirea bisericii în schimbul investirii banilor în biserica vie, adică pietre de templu vs carămizi vii. Și de inversarea rolului lor, adică biserica vie trebuie să producă bani pentru biserica de piatră, adăugîndu-i încă un rol adiacent deloc pomenit în textele sacre. Dacă nu mai avem romani să demoleze Templul și să închidă sinagogile, avem un virus ecumenic, ba unul ce nu discriminează între religii, dar care a avut același efect .
Și am văzut în condițiile date cine a pus omul înaintea legii/Legii sau fărădelegii. Cu sau fără internet. Un alt efect roman: globalizarea și tehnologia. La care biserica a reacționat prea tîrziu. Ca de obicei, nu?
Dar ce se va întîmpla în post-pandemie? Fără să fiu sau mai precis fără să pretind că sunt proroc, aș pune pe tapetul bisericilor cîteva panseuri la care mi se pare c-ar trebui să se gîndească cineva.
Primul ar fi cel al finanțelor. Că zice că de la bani pornește totul, adică banul este sursa tuturor relelor. Despre asta în postarea următoare.
Al doilea este cel al internetului. Și despre asta în a treia postare
Al treilea, dar nu ultimul, cel al frecvenței întrunirilor/întîlnirilor. Poate cel mai subiectiv. Aș pune în balanță bisericile tradiționale vs cele ne-tradiționale. Indiferent de factură, confesiune, denominație sau cum vreți să-i spuneți. Pe de o parte bisericile în care de fiecare dată se întîmplă aceleași lucruri (dacă vreți să le spuneți așa) ce oferă regularitate, tradiție, conformitate și continuitate. De cealaltă parte sunt bisericile ce fac și altceva dincolo de acești patru indicatori. Cu toate că nu se pot rupe de regularitate, ele încearcă să o rupă cu tradiția, să pară ușor sau foarte non-comformiste, afirmînd în ciuda continuării creștinismului primar nu numai că ele sunt altcumva, ci că sunt altceva. Ridicînd semne de întrebare susceptibile.
Domnilor și doamnelor, frați și surori, parafrazîndu-l pe iubitul nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu care-și începea discursurile în străinătate cu Stimați tovarăși și tovarășe, domnilor și doamnelor, aș vrea să îmi dau și eu cu părerea după ce în aceste vremuri pandemice am fost captat de un spectacol pe care îl vizionez la nesfîrșit chiar de cîteva ori pe zi. Nu contează care spectacol, unde și cu cine. Nici ce face. Contează cu totul altceva. Pe scurt: este un spectacol în care cei de pe scenă fac spectacol de bună calitate. Ba chiar divers. Ba chiar tradițional. Ba și cîntă. Asta ca să vedeți că se poate și în domeniul ăsta. Și mai presus de orice fac ceva ce aș vrea să facă și biserica, dar a cam uitat. Să mă explic.
Omul ce a intrat la spectacolul respectiv a plătit un bilet. Bănuiesc că un preț destul de mare. Ce i se oferă? Un spectacol complet, conform așteptărilor: lumină și culoare, voci diverse, frumusețe, sinceritatea sentimentelor etalate, braț la braț cu autenticitate, calitate, implicare, participare, 100% decență. Într-un cuvînt calitate excepțională. Și ce i se oferă în plus față de ce a plătit? Pentru că știm că dacă plătești ceva și ți se oferă ceva în plus, ce n-ai cerut, ce n-ai visat, dar care te încîntă, ești în stare să mai dai circa 23-30% mai mult din buzunar, culmea, pe ceva ce deja ai consumat. (Uitați-vă pe internet la, citiți o carte despre eficiența unei bomboane oferită împreună cu nota de plată la restaurant, apoi de oferirea celei de-a doua la fel de gratis ca prima.)
Foarte simplu. Cei de pe scenă oferă publicului co-participarea la spectacol. Nu ca spectatori, ci ca interpreți. Public și artiști conlucrează cu bucurie, artistic, participativ, cei din urmă invitînd publicul ce se implică imediat, după regulile profesioniștilor scenei. Bomboana numărul doi vine la bis. Publicul nu numai că nu mai pleacă, ci se identifică cu scena. Publicul simte, crede că este una cu artistul, cu forma lui de exprimare, pentru că trăiește catharsis-ul. În metempsihoza ca hipnoză (autorul fiind decedat, dar prezent prin actul artistic bilateral), el se identifică cu textul, sunetul și exprimarea sa personalizată pusă în scenă de artistul sincer, deschis ca o carte.
Este o formă cinstită de recunoaștere a valorii și de participare sau mai bine zis de co-participare. În timp ce artistul este pe scenă și plătitorul biletului în public, rolurile se inversează, dînd impresia că scena se mută sau nu mai există pentru că a înghițit benefic tot publicul care participă entuziasmat. Culmea, după ce a plătit biletul, tot publicul este cel ce face spectacolul. Dar ce mai contează? Atît publicul, cît și artiștii (din diverse roluri) sunt fericiți. Sunt una. Dar spectacolul are și un sfîrșit în care toată lumea e mulțumită, cam din aceleași motive.
Și toată lumea își va aminti de eveniment și va reveni pentru ceva asemănător. Cînd? Cu prima ocazie. Dacă se poate chiar mîine. Sau duminica viitoare. Dar nu se poate.
Asta cred că-i lipsește bisericii. Co-participare. Nu democrația sau teocrația, ci interschimbarea rolurilor. În armonie. În frumusețe. În fericire. Pentru ca omul să revină. Sau să nu mai vrea să plece. Pentru că spectacolul nu este pentru bani, ci pentru viața într-o paradigmă în care orice altceva își pierde importanța.
Pasarea Phoenix Remixed & co 