Ucraina vs Rusia între idealizare şi demonizare


Indiferent de eveniment, dar mai ales acum când bubuie tunul şi cad bombe apare o poziţionare faţă de ceva ce se întâmplă în lume. Şi într-un fel sau altul, personal, fiecare dintre noi, adoptă o atitudine faţă de cele două (deocamdată) naţiuni implicate în război. Puţini sunt cei ce rămân neutri.

Fenomenul este identic cu cel al membrilor de partid ce susţin orbeşte orice măsură a partidului din care fac parte, indiferent dacă este bună sau rea. Indiferenţa sau mai bine zis refuzul de implicare faţă de conflictul ruso-ucrainean îşi are echivalentul în constatarea referitoare la lumea politică, că nici ceilalţi nu sunt mai buni sau că toţi fură, sau că nimic nu se schimbă, aşa că n-are sens să mai votezi la alegeri. Şi bineînţeles mai întîlnim categoria celor care spun că democraţia este un lux a statelor bogate, noi avem nevoie de un dictator, aşa-zisul despot luminat – pe care aş zice eu, doar istoricii l-au descoperit după moartea sa.

Cei doi termeni, idealizarea şi demonizarea, contrastează radical. Nu poţi fi în acelaşi timp demon şi înger. Asta dacă nu ţinem seama că demonul este tot un înger, dar căzut. Idealizarea presupune atribuirea unor însuşiri deosebite, evident pozitive, unor personaje, acţiuni, lucruri. De cealaltă parte demonizarea este atribuirea unor însuşiri, caracteristici demonice, adică absolut negative, din lumea demonică, unor personaje, acţiuni, lucruri.

În ultimele zile această polarizare marchează întreaga noastră planetă. Lumea parcă s-a trezit dintr-o reverie de tipul la dolce vita il dolce far niente. Sau poate nu s-a trezit definitiv, ci are senzaţia că este captiva unui coşmar neanticipat din diverse motive, mai ales pecuniare. În actuala situaţie Ucraina este idealizată, lupta ei s-a transformat în porta-vocea libertăţii dincolo de limitele instituite mai nou în multe ţări din Occident.

Pe moment nu mai este vorba despre egalitatea de gen, de cine este sau nu gay, dacă femeia este bărbatul operat sau bărbatul este o femeie operată, dacă te adresezi cuiva cu un anumit pronume şi ce avantaje sau dezavantaje istorice sau actuale are culoarea pielii cuiva. Acum, în Ucraina este important să fii de partea celor ce luptă împotriva invaziei ruse. Nu contează ce te declari, contează de partea cui eşti. În esenţă, datorită crimelor de război deja comise de invadatori, umanitatea, viaţa în sine, are prioritate în pofida deosebirilor datorate preferinţelor individuale sau de grup. Excepţie făcând opţiunea secesionistă considerată ilegală.

Mă întreb cum s-ar descurca Rusia dacă într-o anumită parte a ei, nişte indivizi şi-ar declara secesiunea şi s-ar auto-intitula de exemplu Republica Independentă Chineză/Mongolă/Română/Israelită/etc?

Există totuşi un pericol în idealizarea Ucrainei. În primul rând Ucraina recunoaşte doar o limbă oficială şi din această cauză românii din Ucraina au avut de furcă cu sistemul local. Prin comparaţie este o situaţie oarecum similară cu cea din 1848 din Ungaria când toată lumea trebuia să fie ungur. N-a mers. Nici măcar cu contribuţia lui Bălcescu.

Pe lângă păcatele mai vechi Ucrainei i se va putea imputa – în eventualitatea accesului în UE – nivelarea culturală a minorităţilor. Apoi corupţia, sistemul mafiot şi poate în cele din urmă militarizarea. O întrebare ce se ridică este în mâinile cui va ajunge armamentul existent şi mai ales cel occidental după aderare dacă la conducerea Ucrainei va ajunge un pro-rus? Fără să mai amintim că pentru a accede în UE trebuie să nişte tratate de pace semnate cu vecinii. Şi aici Ungaria iar şi-a băgat coada cu referirea la regiunea subcarpatică, fostă în Cehoslovacia, apoi Slovacia, ulterior în Ucraina. Parcă se simte mâna Rusiei ce-l îmboldeşte pe Orban să vorbească.

Idealizarea Ucrainei este dependentă şi de carismaticul preşedinte ucrainean, dar în acelaşi timp evreu, Jelenski. Ce se va întâmpla după terminarea războiului? Va deveni el o figură carismatică mondială? Într-unul dintre discursurile sale el a calificat toate ţările din UE în raport cu atitudinea guvernelor lor faţă de Ucraina. Ceva ce şi Putin a făcut referitor la ţările neprietenoase cu Rusia. Este cumva discursul lui Jelenski o avanpremieră la apariţia unui lider responsabil cu întreaga lume? Pentru că atracţia sa o depăşeşte cu mult pe cea a duşmănosului şi bătrânului fost kaghebist Putin.

Demonizarea Rusiei este explicabilă în contextul anexării Crimeii încă din 2014. Cu toate acestea demonizarea Rusiei n-a început atunci. Ea are adânci rădăcini în toate naţiunile de care s-a înconjurat Rusia de-a lungul timpului. Acum demonizarea Rusiei se îndreaptă asimptotic spre zenit.

Motivele nu cred că scapă nimănui. Dar această demonizare este favorizată de lichidarea (demonică aş zice eu) opoziţiei din Rusia, suprimarea oricăror proteste la adresa guvernanţilor şi proliferarea legilor restrictive de ceva timp încoace. Un alt capitol la care Occidentul a fost nepăsător până la declanşarea războiului a fost propaganda rusă de sorginte sovietică, adică minciunile vehiculate de situri, bloguri, persoane active pe social-media, canalele media ruse internaţionale şi comunicatele oficiale. Intoxicarea minţilor a fost combinată cu o lentă implementare a dependenţei energetice fără de care Europa nu poate visa la un nivel de trai ridicat şi la o dezvoltare a economiei sale.

Dar rânjetul satanic de pe chipul demonic ar Rusiei s-a ivit – pentru cine nu l-a întrezărit mai repede – în ziua de 22 februarie 2022, o dată cu atacarea neprovocată a Ucrainei. Fără scuze, pretexte, motive întemeiate, Ucraina a fost atacată. Demonii războiului s-au dezlănţuit şi acum este aproape imposibil să fie opriţi.

Distrugerile locuinţelor, teatrelor, spitalelor şi victimele din rândul populaţiei civile îi va face pe ucraineni să-i iubească pe ruşi? Va avea Putin statui în Ucraina? Orice este posibil: aşa cum trupele sovietice au fost primite cu flori şi urale de bun-venit în 1944 în Bucureşti şi Lenin a avut statui în România. N-am uitat nici că tovarăşul Iliescu a cerut intervenţia trupelor sovietice în decembrie 89. Ce bine că n-a fost luat în serios!

Cu toate acestea există o Rusie care suferă. O Rusie ce dincolo de panslavism, nostalgie după epoca sovietică şi dorinţa de a depăşi marasmul anilor 90 ar putea aduce normalitate, echilibru şi pace chiar şi dincolo de graniţele ei fără a vira spre colonialism, supremaţie şi lichidare etnică.

Dar asta trebuie să se întâmple acum până nu este ameninţată existenţa vieţii pe întreaga planetă. Ameninţarea cu arme chimice, biologice şi atomice pentru a provoca teamă este absurdă. Nimic nu garantează că dacă astăzi cedăm, mâine nu vom fi din nou ameninţaţi cu bombardamentul atomic ca să cedăm într-o altă direcţie. Logica umană dictează că o asemenea ameninţare este ilogică. Dacă tot este să murim, murim luptând sau cel puţin încercând să eliminăm ameninţarea. În lipsa unei înţelegeri.

Idealismul îl face pe om superior animalelor. Idealismul este de preferat demonizării pentru că are garanţia divină: este uşor să alegi între Iuda şi Isus. Deşi amândoi au murit, doar Isus a înviat. Deşi doar Isus a înviat, el a fost primul dintre cei/cele care şi-ar fi dat viaţa ca să scape alte vieţi. Un demon nu scapă nici o viaţă, ci doar o pierde. Pentru că el este pierdut.

Rămân cu credinţa că Rusia îşi va putea recupera idealismul abandonându-şi demonii – inclusiv cei ai războiului – după cum în actuala luptă Ucraina are şansa de a ajunge la desăvârşire învingând relele cu care se confrunta înainte de război.

Demoni mai vechi și mai noi


Ieri a fost maslul la biserica din localitate. S-a făcut publicitate la panoul electronic de afișaj din centru. Oare pe unde umblă acum demonii exorcizați? Un subiect incitant, periculos, vechi, dar totuși actual. Ce fel de demoni (ne) mai bîntuie?

A început cu șarpele despre care unii zic că n-a fost decît un biet animal nevinovat. Atîta l-a dus capul pe dobitoc! Apoi a continuat cu idolii importați din Aram, din Egipt și cu cei întîlniți în Canaan: Baali, Astartee, Ahure, Mamona, Belial și atît de prezentul Satana, împotrivitorul, devenit parcă după ce Isus și-a început lucrarea, șeful tuturor demonilor, tartorul cel mare. În cele din urmă au venit grecii, apoi romanii.

În Apocalipsă ni se dau detalii mai specifice și secrete, dar ce avem de spus acum în secolul XXI? Azi abundă vrăjitoarele, sataniștii își cer dreptul la existență instituțională, fenomene ciudate sunt catalogate ca entități, iar dracii sau demonii sunt considerați rezultatul unor secole de obscurantism. Parcă asta pretindeau și comuniștii… Și ca să fim în ton cu unii mai avansați, extratereștrii ne țin sub observație, se amestecă în treburile noastre sau chiar ne răpesc pentru cine știe ce experimente demne de caznele iadului. De-ar fi așa de simplu…

Desigur că știți că nu Vechiul Testament, ci Noul, cu toate că e mult mai redus ca întindere, cuprinde cele mai multe referiri la demoni, spirite malefice și draci. Cel puțin în limba română. Dar poate încercați în ebraică.

Un fost lider baptist certa o studentă mai puțin prudentă în ale exprimării că Sfînta Treime este jignită că și-a luat îndrăzneala să numească cele trei fiare din Apocalipsă treimea malefică. Eu n-aș fi așa de sigur, dar cine știe, nu te poți pune cu cei ce au parte de revelație directă și nemijlocită. Aceasta nu se poate corecta pentru că este de natură divină.

Deci, după o trecere fulgerătoare printre demonii vechimii, să vedem dacă mai avem de-a face cu alții mai noi, sau cu unii care și-au schimbat înfățișarea, numele sau obiectul muncii.

Ce ați spune de demonul vitezei, al progresului, demonul politicii, cel al timpului pierdut, cel al nivelului de trai ridicat și alții de aceiași teapă?

De exemplu demonul vitezei ne face să consumăm resurse pentru a bate încontinuu recordul. Indiferent care, în ce domeniu și unde. Principal este să faci treaba cît mai repede. Nu contează că ieri ai fugit 100 metri în 9,8 secunde, azi trebuie să fugi mai repede. Se țin olimpiade, balcaniade, concursuri regionale, naționale, europene, mondiale sau simple competiții în aer liber sau în sală. Trebuie să îi bați pe ceilalți și dacă se poate, pentru că trebuie să se poată, să îți bați recordul personal. Ce se întîmplă dacă nu reușești? Ești înfrînt. Ai pierdut. Ce? Bani, faimă, acces la trupul și sufletul unora, accesul în mediul VIP.

Demonul progresului ne spune că societatea omenească, omenirea, merge tot mai bine, evoluează de la o societate primitivă la una superioară în care nu vor mai fi boli, foamete, război, suferință în general. În plus omul își va atinge potențialul maxim pentru că va exista omul de tip nou. Mă întreb ce se va întîmpla cu omul de tip vechi? Va fi reciclat, va fi scos afară din societate pe ușa din dos, pe cea din față sau pur și simplu se va sinucide? Uitîndu-mă doar la istoria ultimilor 100 de ani nu cred că găsesc răspunsuri satisfăcătoare. Să caut mai departe?

Demonii politicii ne spun că partidele ne vor asigura fericirea, bunăstarea, viitorul și ne vor explica trecutul. Trebuie să ai mare credință în astfel de demoni. Uniri, despărțiri, aranjamente, asasinate, atentate, războaie, genocide sunt rezultatul acestui demon. Este un demon cu mai multe capete, extrem de activ și de convingător. Spunea cineva, mai demult, că va fi capabil să-i facă să cadă și pe cei aleși. Căci și despre alegere și alegeri este vorba.

Uite-l și pe demonul timpului pierdut, al uitării de sine și al uitării de aproapele. E un demon liniștitor. Un fel de amoc. O marihuană socială ce se vrea nevinovată. Al neimplicării. Al totalei uitări de sine. Și nu numai. Dar fără obiect. Pentru că, nu-i așa, și așa nu contează. Nimic nu contează. Sau aproape nimic. Un demon ce te convinge să nu investești pentru că oricum o să pierzi. Un demon ce te ține anchilozat la nivelul inferior al plăcerii personale. Al nederanjării aproapelui. Dacă nu faci nimic, nu riști nimic. Dacă nu riști nimic este ca și cînd cîștigi. Pași mici, viață lungă. Și uite-așa vei ajunge să-ți risipești viața într-un consumatorism ieftin, o apatie vecină cu moartea clinică.

Dimpotrivă, demonul nivelului de trai ridicat te energizează, te pune-n mișcare, dar îți oferă obiective facile, imediate, ce te propulsează în atenția invidioșilor de doi bani: te-ai realizat. Te-ai dat peste cap să dovedești, mai ales celor care nu te bagă-n seamă și nu contează de fapt în viața ta, că ești cineva pentru că te înscrii un pic mai sus decît ceilalți care trăiesc normal. Ești mai sus la studii, la avere, la familie și distracții. Pentru că îți permiți? Nu, pentru că investești în așa ceva. De fapt acest demon este demonul deghizat al recordurilor. Cu fiecare realizare deșartă îți bați propriul tău record personal. Ești mai sus cu o treaptă. Oare?

Ce vor de fapt demonii? Nimic. Totul. Totul și nimic. Cînd te prinde, un demon te minte. Te fraierește. Te convinge să-i dai lui viața. Toată. Să uiți ceea ce este important. Ce contează. Să uiți că ai venit gol pe această lume și că pleci din ea fără să iei nimic cu tine… în afară de binele pe care l-ai făcut.

Exorcizarea tomberonului


În ultimul timp (de fapt de cînd e liber la microfoane, la scris și la citit) auzi, citești și vezi o largă colecție de indivizi ce se produc în cele mai diverse domenii. Specialiști apăruți peste noapte în cele mai imposibile domenii, dar și în cele mai banale dau cu sfatu-n publicul larg. În ăla îngust e mai greu că trebuie țintit mai bine… Dar-ar fi să mă iau dupe (sic!) ei, aș fi ajuns de mult la casa de nebuni sau pur și simplu aș fi decedat mortal pentru că lumea ar fi expirat de mult. Nu un cataclism, nici două, ci o turmă-ntreagă de cataclisme apocaliptice se vor fi revărsat asupra bietei noastre planete din obscurul nostru sistem solar.

Ce să-i faci, dacă numai aici este viață… Cu toată îndîrjirea materiei de a se auto-crea, de a se auto-perfecționa și de a ajunge de bună voie și nesilită de nimeni la viață, în mod paradoxal, întreg universul, nu numai că conspiră să distrugă această pîlpîire a vieții, ci și acționează în direcția aceasta.

Dăstul dă rău!

Și în treaba asta, mă întreb retoric care o fi rolul religiei în prevenirea unui sfîrșit apocaliptic? De exemplu, ce are de spus și de făcut Dumnezeu în toată treaba asta? Sau mai rău, dacă altcineva își bagă codița îmbîrligată, unde vom ajunge în final?

În urmă cu ceva timp am editat textul unei traduceri despre iad. Autorul și consoarta participaseră la o serbare de grădi. Copiii (șugubeții…) puseseră la cale o scenetă cu diavoli și diavolițe, foc și cazane. Un spectacol de muzică și lumină, de fior și pucioasă. Tot tacîmul infernal de uz intern imaginat de niște bieți pămînteni ce se informaseră cu privire la subiect de la biblioteca municipală. Printre zîmbete și cîntece inocente drăcușori și drăcoaice mititele își făceau de cap amenințînd publicul cu iadul pe o scenă mai multe sau mai puțin improvizată.

În toiul spectacolului omul nostru și soția sa săriră în sus foarte alarmați de așa o glumă proastă. Iadul era caricaturizat, deci desființat în mod pueril, premeditat și pediatru. Așa ceva nu se face, Doamne ferește, pentru că iadul există, este o treabă serioasă și extrem de periculoasă! Nu este permisă banalizarea dracilor sau diavolilor, a Satanei, tartorul cel mare sau a lui Scaraoțchi adaptatul autohton  pre-graiul nostru. Dar scumpii noștri creștini păreau mai degrabă apărătorii drepturilor părții întunecate a Forței în fața unei societăți americane ce crede 99% în existența raiului și doar 30% în cea a iadului.

Mă întreb ce au făcut creștinii din zonă de s-a ajuns la așa un raport disproporționat… Și mă întreb, cum de unii dintre noi/ei își doresc un rai aici pe pămînt și fac tot posibilul să-l realizeze. Pe diferite căi.

Drept pentru care eu am decis să mă pun de-a curmezișul, nu să mă aliniez. Am decis să mă îmbolnăvesc, ba chiar rău de tot, ca să contrazic alungarea demonilor din viața personală și cea publică, conform teologiei health and wealth. Pot s-o duc bine, ba chiar foarte bine, să fiu fericit și dacă sufăr. Nu vă faceți iluzii, nu vrea să coabitez cu demonii, îi arunc la tomberon. Tocmai a venit mașina de gunoi și au colectat reziduurile vieții noastre cea de toate zilele. Așa că, în caz că a mai rămas ceva pe fundul tomberonului, mă duc să-l exorcizez.

Giast in cheis!