A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.