Rabinul și maidanezii…


La noi se fac lucruri care nu se fac niciunde în lume. Suntem sau nu normali? Nu știu prea bine. Unii spun că suntem, alții că nu. Normal! Suntem unici. Nu mai trebuie să spun care sunt lucrurile astea că le știm cu toții.

Pe de altă parte la noi nu se fac lucruri ce se fac peste tot în lume. E normal? O fi, că așa de bine ne-am obișnuit cu ele că nici nu le mai vedem, nici nu le mai băgăm în seamă și nici nu ne mai deranjează. Nu cred însă c-ar fi normal. Din contră. E un fel de delir continuu pe care nu îl realizezi decît dacă mai ești normal sau dacă te uiți din afară. În focul delirului (sau mai bine zis a delirurilor) e normal să nu îți dai seama că ai luată-o razna.

Cu câteva zile în urmă l-am văzut pe președintele României că se adresează public guvernului, votanților și nevotanților din care făceau parte și maidanezii (MAIDANÉZ, -Ă, maidanezi, -e, adj., s. m. și f. (Fam.) (Animal) fără stăpân, vagabond. – Maidan + suf. -ez). Cu alte cuvinte președintele a vrut să dea tuturor o lecție. El care și-a bătut joc de școală (și nu numai…).

Spunea că soluția pentru maidanezi este xyz. Nu mă interesează care era, președintele putea spune că maidanezii se vor exporta în țările unde au căutare, puteau fi lansați pe orbită, că doar cu Milka, Belka și Strelka au început epoca cosmică sau că se va da un decret prezidențial prin care fiecare cetățean va fi obligat să adopte vreo trei maidanezi și va fi impozitat direct proporțional cu chelia dumnealui. Să nu deviem însă…

De fapt vreau doar să spun că întîmplarea în sine m-a făcut să îmi aduc aminte de un banc cu iz semit: se spune că prin anii 1970 cînd la Brașov se fabricau avioane, avionelor fabricate acolo li se rupeau aripile în zbor. S-au căutat soluții, nimic. Apoi, cineva, nu se știe cine a exclamat: „De ce nu-l întrebați pe rabinul din Dorohoi?” 

Să fi fost un rabin foarte școlit în aeronautică, un rabin înțelept și foarte bătrîn? Aș. Era un rabin obișnuit. Din partea mea putea fi și rabinul din Gîrda de jos, da acolo nu era sinagogă, deci nici rabin. Rabinul i-a ascultat atent, apoi le-a dat soluția: „Faceți un rînd de găuri între aripi și fuselaj și o să vedeți că nu se vor mai rupe aripile.” Zis și făcut.

Delegația de ingineri s-a întors acasă și a început să dea un rînd de găuri între fuselaj și aripa dreaptă, apoi un rînd de găuri între fuselaj și aripa stîngă. Sau invers. Nu contează. Bagă benzină, bagă pilot, bagă gaz și decolează. Avionul merge bine, ba face și acrobații fără probleme. Aterizează cu bine și este omologat.

Intrigat de reușită, directorul fabricii se decide să-i facă o vizită personală rabinului să-l întrebe cum și de unde i-a venit această idee năstrușnică, dar eficientă, contrară parcă legilor științei și tehnicii. Ajunge la rabin, îi pune întrebarea și rabinul-i arată un sul de hîrtie igienică românească: „Tovarășe director, a fost simplu. Am tot văzut că la noi în oraș este o fabrică ce face hîrtie igienică. Din loc în loc are niște găuri, acolo unde ar trebui să se rupă mai ușor cînd trebuie. Dar am observat că ea se rupe oriunde altundeva, numai unde sunt date găurile nu. Așa că a fost simplu!”

Bancul, ca și implicarea lui Băsescu (de ce trebuia președintele să ne spună ce să facem cu maidanezii) exemplifică ceva foarte banal, ce știm cu toții, ce spune ceva despre noi și țara noastră: indiferent pe cine ai fi întrebat în România, soluția era evidentă, la mintea piticului. Bunul simț (ăsta ar trebui importat dacă n-avem…) ne-ar fi inspirat o soluție în chestiunea maidanezilor, la fel în chestiunea Roșiei Montane, a aripilor de avion, a învățămîntului, a pensionarilor, a sistemului sanitar, ș.a.m.d. Totuși, cum ducem lipsă de bun simț, poate ar trebui să ne trimitem specialiștii la Dorohoi. Dacă mai este vreun rabin pe acolo.

Dacă nu…

Aiurea-n tramvai… sau despre îngeri și proroci


Tramvaiul este un vehicul special. Cel puţin pentru mine. E ca viața: merge unde trebuie fără să faci prea multe eforturi. Asta dacă ești normal. Merge pe acelaşi traseu. Dacă nu îşi convine traseul schimbi tramvaiul sau linia. Deci ai de-a face cu o călătorie extrem de previzibilă.

Călătoria cu tramvaiul e avantajoasă şi pentru că îţi dă o anumită libertate: poţi să priveşti ce se întîmplă în interiorul său sau în afară în loc să ai grija condusului. Vezi toată lumea de sus, aşa că ai o perspectivă mai largă. E ieftin şi dacă chiar nu ai coborît unde trebuia mai faci puţină mişcare pînă la destinaţie. Într-un cuvînt, îţi dă acea pis ăv maind pe care maşina nu ţi-o poate oferi pentru că te grăbeşti şi trebuie să fii foarte atent. În plus, în afară de bilet, care e foarte ieftin, nu îţi trebuie asigurare, taxă de drum, permis şi plinul făcut, fără să mai pomenim că uzura tramvaiului, respectarea sau nerespectarea regulilor de circulaţie nu te interesează. Deci tramvaiul, pe lîngă că nu poluează atmosfera nu-mi poluează nici mintea, nici buzunarul, nici alte cele. Avantaje şi numai avantaje…

Cu toate astea nu mă aștept să iau tramvaiul și să ajung în Nirvana. Nici nu mă aștept să mă împiedec de un catharsis de vreo anumită factură. Nu. Pentru mine tramvaiul e doar un tramvai. Nu mă inspiră cu nimic. Ba chiar e anost.

Dar în unele tramvaie se petrec lucruri năucitoare, puțin sau deloc previzibile, lucruri care au schimbat destinul unor oameni. Oare de ce? Oare destinul meu poate fi schimbat de mersul cu tramvaiul? Ueit ănd si!

Cazul 1.

De exemplu ce te faci cînd în tramvai încep să se întîmple lucruri ciudate? De exemplu, într-un post mai vechi aminteam de un fost penticostal, fost baptist, ce a stat de vorbă cu o tînără ce s-a făcut nevăzută după ce a coborît şi i-a spus unele lucruri despre propria-i persoană pe care numai el le ştia. Ce faci? Te duci la doctor, te apuci să citeşti tratate de angeologie, stai în post şi rugăciune sau îţi spui că ai greşit tramvaiul? Un tramvai numit… mirare.

Aș putea justifica cumva această întîlnire de gradul III sau această epifanie laică. De exemplu, cu moștenirea penticostală latentă și cu oarece neîncredere în astfel de manifestări din biserica baptistă, omul nostru era undeva la granița spre credința care spune că îngerii există, comunică, după care dispar lăsîndu-te cu gura căscată. Mie fenomenul acesta mi se pare foarte asemănător cu cel al OZN-urilor. Le vezi, dispar, apoi toată lumea te privește cu neîncredere. Uot if… Apoi aflat într-o biserică cu zbateri, dar fără soluții, omul nostru poate era receptiv la ceva nou, ceva inedit. Cu toate astea îngerul nu i-a dat un mandat, nu i-a prezis viitorul, ci i-a spus ceva despre el. Paralizant!

Nu știu dacă îngerul se aștepta ca respectivul să întrebe no și acum ce ar trebui să fac io? În logica mea ceva îmi spune că dacă îngerul ar fi avut un mesaj, indiferent care era acela, l-ar fi transmis. Ceea ce și cred că s-a întîmplat de fapt.

Dacă mie mi s-ar întîmpla așa ceva, mi s-ar da peste cap întreaga viață. Ce ar urma de acolo? De ce a fost nevoie de așa ceva? Care este bătaia unui astfel de mesaj și a unei astfel de întîlniri? Complicații…

Cazul 2

Apoi ce te faci cînd în tramvai cineva îţi spune aut ăv năuueă că să te pui pe treabă că oamenii te vor urma? Aştepţi să îşi arunce toţi hainele înaintea ta, schimbi tramvaiul, te dai jos cu o staţie mai devreme sau pur şi simplu intri în rol? Mă gîndesc că atunci cînd încep să ţi se întîmple astfel de lucruri devi mai selectiv cu tramvaiul sau încerci să vezi dacă tramvaiul îți comunică ceva mai mult. Insiști. Un tramvai numit speranță?

Și această arătare era pe fondul unei moșteniri penticostale în context baptist. Omul nostru venea de pe o linie descendentă penticostală și se confrunta cu necazuri baptiste tipice. Dar cum se poate explica o astfel de întîlnire de gradul II? Poți presupune o mulțime de lucruri: că prorocului i-a vorbit atunci Domnul și mesajul era urgent și trebuia transmis mintenaș. Se poate. Apoi că el sau ea avea mesajul, dar nu găsise ocazia. Și asta se poate. Dar se mai poate că mesajul era acolo de mult și prorocul nu l-a băgat în seamă. Era prea aiurea. Las că și prorocul e om.

Și așa a intrat omul nostru în rol.

Cazul 3

Te duci la o întrunire religioasă. Iți place omul ce vorbește, îți spune ceva ce îți dă de gîndit. Chiar mult. Îți face praf premisele teologiei tale. O întîlnire de gradul I. Viața ta este dată peste cap. Păi e grav. Dacă Isus nu e Dumnezeu, dacă e o emanație, dacă nu există Trinitate, dacă el a avut un început și dacă tu ești mîntuit numai și numai dacă numele tău e scris în cartea vieții (ce nu mă îndoiesc, dar cine poate verifica, Biblioteca Academiei?) și alte chestii de genul ăsta, indiferent dacă se vorbește în limbi, se prorocește sau se cîntă îngerește, fugi!!!

Mai ales dacă omul care îți vorbește se numește Nelu Vlaic. În ce tramvai te-ai urcat? Pare cam deraiat. Ai și plătit bilet?

În ce tramvai a primit el informațiile astea vechi de aproape 2000 de ani? Mie mi se pare că e cam …aiurea-n tramvai. Dă-te jos, nu merită să călătorești cu așa ceva. Tramvaiul ăsta nu va ajunge nici măcar în depou!

Îngeri? Fugi d-aici!


http://www.viziteazalumea.ro/scrisori-de-la-cititori/o-vizita-neterminata/attachment/venice-carnival-2006-2/

Ieri m-am ciocnit de un înger.

Bine că nu s-a ciocnit el de mine!

Nu, nu l-am întrebat nimic.

Eram prea uimit.

Nici el nu mi-a spus nimic.

Dar s-a uitat așa, mai ciudat…

Da, sunt normal.

Nu am tras nimic.

Nici!

Nu, nu visam, nici nu dormeam barem.

Eram pe stradă.

Evident că și el.

Du-te tu acolo.

Mă gîndesc.

Tu ce ai fi făcut?

Demonul cu faţa albă (10)


Zilele de spital se scurgeau printre vizitele prietenilor şi evenimentele inerente mediului spitalicesc. Într-una dintre zile o femeie a ieşit urlînd prelung de pe secţia noastră. Era clar că îi murise cineva apropiat. Veneau ambulanţe cu bolnavi pe targă, apăreau rude îngrijorate şi doctori preocupaţi. De fapt doctorii erau ultimii cu care aveai contact, atunci cînd nu se mai putea fără ei. Vizite, contravizite şi extra-contravizite. Trebuie să spun că am avut parte de o atenţie deosebită a doctorului chirurg şi nu cred că a trecut o zi fără să mă vadă cel puţin o dată şi de patru ori în zilele mai aglomerate. La cîteva zile de la operaţie vine şi medicul anestezist căutînd pe cineva (credea că eu sunt persoana respectivă) şi o îndrum spre salonul cu pricina. I-am zîmbit că vorba aia, ne cunoşteam şi atunci m-a recunoscut. Să fiu sincer reacţia ei m-a surprins, dar şi mi-a picat extrem de bine, mai ales că era spontană: „Ce recuperare fulminantă!” Mi-a picat extrem, da extrem de bine! Era cel mai extraordinar compliment adresat lui Dumnezeu. E drept că mă agitam ori de cîte ori puteam şi încercam să zîmbesc ori de cîte ori aveam ocazia, încercînd să depăşesc atmosfera şi să mă auto-depăşesc. Probabil că am şi reuşit.

În a doua zi după operaţie ar fi trebuit să mă scol şi să fac un pas-doi pînă la uşă. Nu am putut cu tot ajutorul Danei. Am crezut că mă sparg în bucăţi şi că se desfac cusăturile. Am realizat că aveam cavitatea abdominală mai goală – mi se scosese o splină ce cîntărea 3,400 pemasă şi care avusese în jur de 5 kilograme înăuntru. Chirurgul mi-a explicat că procedura sa consta în golirea splinei de sînge prin masarea ei, astfel încît să se piardă cît mai puţin sînge. După operaţie a venit cu laptopul şi am văzut fotografiile. Splina avea cîteva dungi, aşa că am întrebat ce sunt „alea”. Mi-a spus că erau nişte leziuni superficiale mai vechi. Mi-am adus aminte că într-o zi, contrariat de umflarea abdomenului, culcat pe spate, am palpat zona şi am simţit o umflătură. Credeam că e o porţiune din intestinul gros aşa că i-am aplicat un masaj mai agresiv. Ţin minte că ceea ce masam era consistent şi semăna la palpare cu un intestin care are ceva înăuntru şi se poate deplasa la împingere. Asta m-a făcut mai circumspect cu privire la natura umflăturii şi m-am oprit. Bine că m-am oprit la timp. Dacă continuam leziunea ar fi dus la hemoragie. M-am mirat cînd am observat un ţesut de culoare galbenă şi mi s-a spus că e stratul de grăsime. Atunci m-am mirat mai tare!

Doru Măluţan era un tip dur. I-am povestit prin ce trecusem eu, i-am povestit cum am devenit creştin. I-am spus cum putea el dveni creştin. Mi-a povestit cum a făcut banii cu care şi-a construit pensiunea. Nu l-am invidiat. L-am întrebat dacă are ceva de povestit despre viaţa din trupele speciale. Fusese karatist în lotul naţional, aşa a ajuns la trupele speciale şi a avut cîteva misiuni grele. Printre altele a fost capturarea celor ce dezertau cu arme. Într-una dintre ele se apropiaseră de dezertor care dormea într-o groapă şi la cîţiva paşi de acesta maiorul din unitatea dezertorului începe să urle la el cît de nebun şi nesimţit era el soldatul. În clipa următoare acesta s-a trezit, s-a întors şi a tras. A auzit glonţul şuierîndu-i pe la ureche, dar deja era în salt. Dezertorul nu a mai avut altă şansă, în schimb după capturare el şi colegul său l-au tăbăcit bine pe maiorul imprudent care putea să-i omoare pe amîndoi de cît de deştept fusese. A avut nevoie de spitalizare. După  ceva timp au fost chemaţi la procuratura militară şi li s-a spus că acesta i-a acuzat de lovirea superiorului, etc. Procurorul dîndu-şi seama de situaţie le-a spus că maiorul e pe celălalt hol, în spatele uşii şi că le dă mînă liberă să îi mai aducă aminte că prostia sa ar fi putut să însemne moartea lor. Aşa că s-au pus pe tăbăcit din nou. Ei nu au păţit nimc. Asta ca să ne dăm seama cum se rezolvă lucrurile într-un context extra-bisericesc.

Mi-a dat şi o reţetă de peşte. Era conştient că e prea stresat. În cele din urmă l-au mutat la o altă secţie şi am putut vorbi cu el doar la telefon. Mi-am luat rămas bun de la el înainte de a pleca, după ce Cosmin Giurgiu mi-a adus un exemplar din Evanghelia vagabonzilor. Cosmin era şi mai este antrenat în vizitarea deţinuţilor din penitenciare, într-una dintre vizitele sale de la Arad întîlnindu-ne la Penitenciarul de maximă siguranţă de acolo, în urmă cu aproximativ un an. Cosmin mi-a povestit experienţa extraordinară (pe care poate o va povesti el) ce a avut-o în SUA cînd fratele său a suferit un grav accident şi doctorii nu îi mai acordau nici o şansă datorită faptului că o mare parte din creier îi fusese extirpată. Cu toate astea frate său umblă, vorbeşte, mănîncă, pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile, în ciuda medicilor specialişti care spuseseră că de acum încolo va fi o legumă.

Şansa mea, dacă vreți să îi spunem aşa, a fost că medicul chirurg ce m-a operat era creştin ortodox practicant, un om deosebit şi un profesionist de excepţie care nu se avea bine cu proful, dar care era corect şi bun. Asta am aflat de la asistente. Să vă dau un exemplu: în primele zile de spitalizare mi-a spus că va fi de gardă. L-am întrebat, pentru că ştiam de practica asta, dacă mă va opera atunci. Mi-a răspuns foarte ferm că nu, pentru că nu ar fi cinstit în cazul în care se iveşte o urgenţă ca el să fie antrenat într-o operaţie ce se putea programa în altă zi. Jos pălăria!

Iată şi conţinutul emailului trimis de Dana în 22 iunie tuturor prietenilor noştri:

„Dragii nostri,

Alex va transmite salutari.

In ultimele doua nopti a reusit sa doarma, lucru care l-a mai intremat. Ieri am avut o lista destul de mare de meniuri pe care sa i le pregatesc, si spre surprinderea mea pana am plecat de la el deja mancase cea mai mare parte din ele, mai lasase ceva pe seara. Desi mancarea din spital nu e rea, la pranz noi doi mancam impreuna din ce aduc eu. Chirurgul a spus ca vindecarea merge atat de bine incat nu mai are nevoie de pansamente, si ca daca totul continua asa, luni ii va face un ecograf sa vada cum e inauntru si ii va scoate tuburile de drenaj. Iar pe vineri va pleca spre casuta. Analizele de sange se imbunatatesc incetisor, dar se imbunatatesc. Ieri seara deja facuse trei ture de hol (holul masoara cam 10 metri) de unul singur. Si mi-a marturisit ca nici macar ametit sau dureri nu a simtit. Aleluia!

Tot ieri a vorbit si cu hematologul, care l-a sfatuit sa nu plece din Cluj pana nu se vad, pt a stabili urmatorii pasi. Au discutat despre nevoia de a face chemio-terapie. Alex a spus ca se vor vedea, dar mi-a marturisit ca nu si-a schimbat parerea despre aceasta terapie.

Azi dimineata era vesel, dupa un somn odihnitor.

Ne este dor de baieti, ALex chiar are cateva din pozele mai recente cu ei expuse langa pat. Dar daca totul merge asa ca si pana acum, poate duminica viitoare vom fi acasa.

Fie ca Domnul nostru Cel Atotputernic sa va dea pace si liniste azi si sa va bucurati de innoirea binecuvantarilor Lui.

Va pupam si imbratisam,

Dana.”

După operaţie celule ce favorizează coagularea şi le-am primit prin transfuzie au reacţionat. Foarte bine. Dar după cîteva zile acestea s-au înmulţit atît de mult încît era previzibil că intram în zona critică şi riscam coagularea totală a sîngelui. Alertă din nou!

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (1)


Pot să mărturisesc că am avut ocazia să beneficiez de călăuze de calitate în viaţă. Acum pot să apreciez mai bine acest aventaj. Tot acum îmi dau seama cât de departe aş fi ajuns dacă în anumite momente cheie ale vieţii mele aş fi beneficiat de uu îndrumător. Resimt şi acum această lipsă. Nu mai sunt tânăr, dar îmi dau seama cât de mult ar fi însemnat un sfat când nu ştiam ce să fac, unde să merg sau nici măcar să gândesc. Încerc să deschid un subiect, de pe urma căruia să beneficiez eu în primul rând, cât şi toţi aceia care au nevoie de acelaşi lucru: călăuzire. Aş dori să aflu părerile şi experienţelo voastre. Am putea începe un club al călăuzitorilor ce s-ar pune la dispoziţia celor care au nevoie de aşa ceva. Am mai scris câteva rânduri. Nu ştiu când o să termin, dar am început, cel puţin.

Timpul înseamnă bani spun capitaliştii. Dar timpul înseamnă viaţă. De multe ori timpul este foarte preţios pentru că el este foarte limitat sau mai bine spus, programul nostru este foarte aglomerat şi suntem stresaţi de faptul că trebuie să luăm decizii importante într-un timp foarte scurt. Aceasta presupune să luăm deciziile cu toate că ne lipsesc toate informaţiile. Ca urmare s-ar putea ca deciziile pe care le luăm să nu fie prea bune sau câteodată să fie complet eronate. Uneori ne confruntăm cu ceea ce se numeşte „the devil’s choice”, adică suntem nevoiţi să alegem între două rele. La fel de problematică pare alegerea între două lucruri bune pentru că ni se pare că printr-o alegere greşită pierdem ceva, cea mai bună variantă sau cel mai mare profit.

De obicei pentru a lua decizii bune avem nevoie de timp, dar şi de o minte luminată sau de mai multe minţi luminate. Este vorba despre sfătuire, sfetnici, călăuzire sau în termeni mai moderni de consilieri şi consiliere. Este vorba despre un proces de gândire finalizat cu o decizie. A dispune de suficient timp de gândire şi de suficienţi consilieri este o situaţie ideală cu care nu ne vom întâlni totdeauna. În practică nu totdeauna avem la îndemână pe cineva care să ne ajute şi de cele mai multe ori suntem nevoiţi să luăm singuri majoriatea deciziilor. Chiar dacă aceasta pare un handicap, în cele din urmă se poate transforma într-o calitate foarte preţioasă, atâta vreme ce deciziile pe care le luăm sunt bune, adică rezultatele ce decurg după luarea deciziile sunt pozitive. Dar să vedem cum se desfăşoaă în timp cest proces de luare a deciziiilor..

Începuturile

De mic copil înveţi. La început ce e voie şi ce nu e voie. Ce să mănânci sau să bei şi cât. Înveţi ordinea în care se desfăşoară unele activităţi, care este însemnătatea unor lucruri sau destinaţia lor. De exemplu, atunci când eşti copil îţi este greu să înţelegi că ziua e făcută pentru activităţi, iar noaptea pentru somn. Ai vrea să te joci şi noaptea, dar oboseala te răpune şi adormi. După ce câţiva ani buni eşti îmbrăcat de alţii, începi să te îmbraci singur, să te speli singur şi să vrei să faci ceva singur, fără să mai ai nevoie de sursa îndrumării, călăuzirii, adică de părinţi. Necazurile apar când eşti departe de ei şi te confrunţi cu situaţii nemainîntâlnite, neprevăzute. M-am pierdut. Ce să fac? Să plâng, să ţip, să nu fac nimic, că poate mă va găsi cineva sau să încerc să găsesc singur calea înapoi?

Probleme şi mai mari apar odată cu înaintarea în vârstă. Maturizarea fizică îţi aduce un spor de încredere, dar de cele mai multe ori maturizarea fizică nu coincide cu cea mentală. Deseori la ştiri ne sunt prezentaţi tineri care au comis lucruri necugetate şi, din păcate, mulţi adulţi a căror acţiuni lasă să se întrevadă lipsa de abilitate în luare unor decizii corecte.

Când vrei să înveţi ceva nou, când ajungi în locuri necunoscute şi nu vrei să te pierzi, ai nevoie de o călăuză, de cineva care cunoşte drumul şi te poate ajuta. Adevărata călăuză nu numai că te va direcţiona corect, dar şi te va învăţa cum să găseşti singur drumul atunci când eşti singur. Aceasta îţi va asigura independenţa şi te va face capabil să înveţi şi tu pe alţii.

În principu, atunci când te confrunţi cu o dilemă, de genul ce să fac azi, să mă duc la ştrand sau să stau acasă să citesc o carte, poţi să alegi la voia întâmplării sau să faci o selecţie în funcţie de ce îţi e mai comod sau de dispoziţia ta de moment. Dacă nu şti unde este primăria sau gara într-un oraş necunoscut poţi să întrebi aproape pe oricine. Cu toate acestea, este mai indicat să întrebi un poliţist, decât un trecător care ar putea fi şi el, la fel ca tine, un simplu turist. Dacă vrei să dai examen de admitere la o facultate de inginerie genetică trebuie să te interesezi în mod specific în domeniul respectiv, pentru că cei mai mulţi dintre cei pe care îi cunoşti nu vor fi familiarizaţi cu domeniul acesta ultrasofisticat. Nu ar fi o alegere prea inspirată să o întrebi pe bunica cum să îţi alegi cursurile facultative la aceiaşi facultate, dar un coleg dintr-un an mai mare sau un prof te-ar putea ajuta. S-ar putea să apelezi la familie sau la prieteni când e vorba de alegerea vestimentaţiei sau la adoptarea unei coafuri mai îndrăzneţe, dar probabil că ei nu vor avea prea mare succes în îndrumarea ta pentru alegerea viitorului partener de viaţă. De ce? Din mai multe motive, pe care le vom discuta la timpul potrivit. S-ar putea ca familia să nu reuşească să te îndrume spre o anumită meserie, să îţi impună sau să îţi restrângă aria preocupărilor sau a prietenilor. Vom discuta şi despre aceste aspecte particulare ale călăuzirii şi a luării deciziilor.

Pe stradă, în diferite publicaţii, la tv, dai de anunţuri. Există note de subsol ce te îndrumă sau furnizează informaţii suplimentare în publicaţii. Există programe computerizate, pliante sau prospecte, ba chiar şi personal specializat să facă acest lucru în turism, cu ocazia unor evenimente speciale (manifestări sociale care implică mari mase de oameni, situaţii de urgenţă, etc.), etc. Chiar şi buletinele meteo din media sunt tot o formă de îndrumare. Dacă nu va ploua în următoarele două zeci şi patru de ore vom pleca la mare. Dacă satelitul ne evidenţiază o formaţie de nori şi vânt puternic din nord ne gândim că vine un val de frig şi nu avem ce căuta pe plajă. Dacă nu vrem să ne pierdem pe teren ne cumpărăm o hartă, o busolă sau mai nou, un GPS.

Pe scurt, oricine trăieşte pe pământ are nevoie de orientare, de călăuzire şi trebuie să ia decizii. Este valabil atât pentru oameni cât şi pentru animale. Ele caută hrană, parteneri de viaţă, atacă sau fug de un urmăritor în funcţie de ceea ce le indică senzorii şi instinctele. Călăuzirea instinctivă sau cea bazată pe cele cinci simţuri este folosită şi de om pentru a se integra în societate. Dar dincolo de aceste tipuri de călăuzire aproape fiecare om mai admite şi existenţa a alte două tipuri de călăuzire diferite de primele cinci. Unul dintre acestea este celui de-al şaselea simţ, ceva diferit de instinct şi al doilea, călăuzirea divină, total diferită, dar în acelaşi timp şi asemănătoare cu categoriile menţionate până acum.

Nevoia de orientare, călăuzire sau îndrumare a omului  este cu atât mai pregnantă cu cât el sau ea se simte mic sau mică şi fără putere în faţa a ceea ce mulţi sau multe percep ca fiind soarta sau destinul. Omul vrea să evite greşelile din trecut sau greşelile altora despre care a auzit într-un fel sau altul, o nenorocire reală sau imaginară, o alegere dificilă sau pur şi simplu este curios cu privire la viitor.

Cronos vs. kairos


Societatea modernă este martoră fragmentării cronosului datorită unui kairos accelerat, datorita accelerării vieţii contemporane. O paralelă este fenomenul „încălzirii căştii” piloţilor militari datorită numărului mare de decizii şi vitezei reduse de reacţie a creierului omenesc în condiţii de stress la viteze supersonice.

Datorită ritmului foarte alert al vieţii, omul experimentează accelerarea şi fragmentarea artificială şi nejustificată a vieţii. Filmele de acţiune, programele dinamice, viaţa cu o maşină rapidă şi într-o bogăţie de sisteme comunicare îl face pe om să trăiască ceva ce nu este a lui, o viaţa stresantă, depersonalizată.

Cu toate că omul a învăţat să o trăiască într-un alt fel de ritm, cel al copilăriei sau al modelului 8 ore, plus 8 ore, plus 8 ore=24 de ore, el experimentează nu numai ritmul alert impus de viaţa cotidină, ci şi imixtiunea realităţii virtuale.

Aceasta este mai perfidă şi mai înclinată spre concurenţă decât cea reală. Realitatea virtuală deschide uşa unui concurs ce nu poate fi cîştigat vreodată: cine poate vedea toate filmele, citi toate ziarele, cărţile, răspunde tuturor comentariilor, etc.?

Nimeni. Și nu apucăm să interacționăm cu cele ce ne interesează direct sau de care am avea mare nevoie. Interesant că uneori percepem neputinţa noastră în plan virtual ca un eşec personal ce ne va afecta puţin azi, puţin mâine, mai mult poimîine şi curînd ne va transforma în rataţi, nu virtuali, ci materiali şi reali.

Ce putem face să evităm acest fenomen? Un pic de downshifting nu strică. Se poate şi pe Internet? Nu ştiu, voi încerca un pic de echilibru şi umor! Cine mai încearcă?