Captivitatea Bisericii


 
Era liberă. De forme. Captivă doar fondului. Apoi s-au întrezărit niște forme. Neclare. Cam iudaice. Apoi grecești. Și în cele din urmă…
 
Unii au plecat în pustie să scape de formele fără fond. Doar ca să copieze alte forme ce pentru unii-au devenit curînd… fond. În vreme ce Biserica a devenit captivă. S-a lăsat dusă-n ‘biserici’ cu toate că era liberă-n închisori.
 
Mai apoi creștinii s-au etichetat. Cu funcții, cu ștaif. Cu coroane, cu odăjdii. Cu pietre prețioase. Oare cînd și unde-a-nceput totul? Poate cu refuzul apostolilor de a sluji la mese. La cîteva zile după ce Isus (sau Iisus) se dezbracăse, le spălă picioarele și mîncă și bău pentru ultima dată cu ei. Ca mai apoi să spună că toată puterea i-a fost dată în cer și pe pămînt. Și ceva despre miei și lupi… și despre mersul în toată lumea.
 
Creștinii s-au așezat pe scaune-n ‘biserică’. I-au așezat să nu se mai agite. Să nu se mai miște. Să se odihnească. Erau obosiți și liderii trebuiau să aibă grijă de ei. Să le vorbească. La toți deodată. Oare de ce nu s-a recurs la metoda 1:1 ca la vorbitor, dacă tot erau captivi? Ca să nu piardă liderii timpul degeaba. Și să ia masa împreună. La comandă. La comanda lor. Trebuie ordine și disciplină. Toți erau într-un gînd. Unde-am mai auzit eu de asta? La partid? La conferința națională? La armată? La-la-la!
 
Deci, Biserica a decis că cei de sus, din vîrf, sunt importanți. Prin haine, prin drepturi, prin privilegii. Adică prin statut. Ei au nevoi. Ei au the know-how. Ei gîndesc. Ei decid destinele. Ale lor, ale tale, ale mele, ale tuturor. Acești ei susțin teocrația pentru că ei sunt teocrația. Biserica se supune captivă lor. Pentru că i s-a asigurat condiții. De cristal, de sonorizare, de vizualizare și de ceva manifestare. Sub controlul, privegherea și îndrumarea ștatului de funcțiuni. Sau a ordinii de bătaie.
 
Apropo de ordinea de bătaie, chestia aia cu cine ce funcție are în armată, monstrul ăla de Napoleon zicea acum vreo două secole că-n ranița fiecărui soldat se află un baston de mareșal. Păi și-n ranița fiecărui creștin nu se află o cîrjă episcopală?
 
Cu asta-i mai greu. Biserica nu-i cîmp de luptă. În Biserică nu iei inițiativa așa, cum vrei tu. Că nu se moare. Nu explodează obuze. Nu șarjează cavaleria inamică. N-are nimeni nevoie de ajutor pe nepusă masă. Totul se desfășoară conform unei liturghii clare, precise, de nealterat, imuabile. Dacă Biserica chiar are pierderi, e de Sus. Nu se puteau evita. Și sunt Sus, nu-ți fă tu griji! Sunt mai bine ca tine.
 
Ei, acum poate v-ați lămurit de ce Biserica nu mai face mare lucru astăzi. Captivitatea are ca efect secundar paralizia. Sau cel puțin pareza. Asta dacă nu vom dărîma zidurile. Dacă nu ne vom scula de pe scaune. Dacă nu ne vom dezbrăca de odăjdiile învechite. Dacă nu ne vom dezice de vechile obiceiuri. De vechile și noile frici ale captivității.
 
Cine știe, poate trebuie să ne spună Mîntuitorul:
 
„Captivitatea ta s-a sfîrșit! Ești liberă. Du-te-n pace și împlinește-ți menirea!”

Soarta


sursa:http://www.ifmelranthezoo.com/2013/05/29/fate/

Se știe că poporul român este fatalist. Se știe și că popoarele slave, mai ales cele din est, sunt fataliste. De ce? De mere!

Nostalgia și fatalismul merg mînă-n-mînă. Cu cît suntem mai nostalgici după comunism, cu atît suntem mai fataliști. Am uitat de nebunia din decembrie 89. Acum o numim prostia din decembrie 89. Și tot așa, tîgîdîm-tîgîdîm ajungem să gîndim că soarta noastră e bătută-n cuie. Cuie comuniste, rusești.

Ne-a plăcut în comunism că toată lumea avea de lucru. Că mergeam în stațiune. Că nu era corupție. Că nu era criminalitate. Că țiganii stăteau la locul lor. Că România n-avea datorii. Că gazul era ieftin. Că nu se tăiau pădurile. Că nu se furau pămînturile. Că aveam combinate nedărîmate. Că cefereul era ieftin. Că pensia era pensie.

Nimic nu se putea schimba decît de sus. Cu cît mai de sus, cu atît mai fatidic. Soarta ți-o hotăra statul. Statul eram noi. Nouă nu ne păsa.

Și acum ce ne oprește să mișcăm? Vestul. Ce ne influențează soarta? Băncile. Creditul cu buletinul. Magazinele cu marfă sclipitoare. Cazinourile cu jocuri de noroc.FNI, Banca Agricolă, Caritasul, pămînturile retrocedate aiurea. Casele încă nerotrocedate. Falimentarea fostelor întreprinderi de stat. Șomajul. Facultățile ce vînd diplome unor studenți habarniști. Corupția. Necinstea. Mita. Într-un cuvînt, răutatea. Ce soartă avem!

Ce bine era pe vremea comuniștilor: făceai armată, mergeai la ședințe, la mitinguri, la defilare de 23 august, la Cîntarea României, la Daciada, la porumb, la cozi, la muzică patriotică, la folclorul de tip nou, la concentrare, la canal, la metrou, la Casa poporului.

Se spune că în timpul unei parade de 1 Mai la Moscova în coloanele de muncitori și țărani ce treceau prin fața mausoleului lui Lenin, unul dintre participanții la defilare pe numele său Itzic, îl zărește pe un cunoscut, pe Ștrul și începe să strige:

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Unde ai dispărut? Ce mai faci? Ștrul se uita chiorîș, se ferea, fugea spunînd:

– Nu știu cine ești, nu te cunosc! Lasă-mă-n pace!!! Itzic insista:

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Nu te mai face că nu mă cunoști. Am lucrat împreună amîndoi la hidrocentrala de pe Amur…

– Nu știu cine ești, nu te cunosc, pleacă de aici!!!

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Ne știm de atîta vreme.

– Nu știu cine ești, nu te cunosc!!! Itzic insistă:

– Măi Stul, nu mai ții minte, am împărțit același prici la Auschwitz! La care Ștrul răspunde:

– O, Auschwitz? Ce vremuri!!!