Uan păteită, tu păteităs, tri pateităs, fo!


Eram prin clasa a V-a sau a VI-a cînd într-o zi de școală ne încolonează pe toți și ne ducem la cinema. Veselie mare, am scăpat de ore. Gălăgie cît cuprinde, sala arhi-goală, locuri rezervate pentru țoci. Începe filmul cu Sidney Poitier, Un cartof, doi cartofi.

America mașinilor late, a mașinilor care dacă le calci se ridică botul. Nu Moskviciuri rablagite, nu Volgi cu trei viteze și Pobede răpciugoase. Și tipa asta blondă ce se țuca cu un negru. Și băiețelul ăsta alb, mai mic ca noi, al cărui tată apare aut ăv năuueă cu un animal mare de nu-ți puteai închipui… Că el nu mai stătea cu blonda. Și clișee americane cu badi, cauboi și partnăr…

Probabil că au vrut să ne bage pe gît cum se rezolvă rasismul în stil american. Sau că divorțul nu e atît de rău.

La noi divorțul era tabu. relațiile cu cineva de culoare tot așa. Știam doar o mamă singură, divorțată. Oameni negri nu vedeam. Dar am fost șocat. Mi-a rămas un fel de amăreală de la un film pe care la vîrsta aia nu puteam să-l discern. Nici măcar incorect. Nu m-au făcut mai tolerant cu cei de culoare, nici mai permisiv. Nici mai comunist.

Oare de ce nu ne-au dus la un film sovietic anti-rasist, pro-divorț, cu Pobede, Volgi, Katiușa, Mașa și Serioja? Dădea de bănuit?

A doua zi la școală, colegul meu de bancă, cu mai multă ținere de minte și cu mai mare aplicație spre limba americanilor conversează cu dira, o nemțoaică biiine făcută și bine îmbrăcată stîrnind gelozia: Uan păteită, tu păteităs, tri pateităs, fo! Eu nici nu pricepusem despre ce era vorba. Eram încă șocat!

PS Am găsit încă o cacofonie acceptabilă: etiCĂ CApitalistă. Se pune?