Credința în dragoste


Nu este vorba de mult uzitatele credința, nădejdea și dragostea. Este vorba doar despre credința cuiva în dragostea, adică încăpățînarea de a iubi. Poate asta ar trebui să se predice, să se vorbească și să se trăiască mai mult. Nu frica. Nu în a nu face ceva că mă bate Dumnezeu, că mă vede Cel-de-sus.

De exemplu în dragoste, a se citi în oricare fază a ei, în căsătorie sau nu încă, pot apare tentații. Am impresia că o altă persoană, bărbat sau femeie, băiat sau fată, este mai aproape de idealul meu. De parcă ar fi sufletul pereche (ce este un concept păgîn bai ză uei).  Dar în ciuda faptului că, cine știe, îmi va fi mai bine cu altul sau cu alta, îmi spun că dragostea de acasă sau de unde este, față de care sunt angajat deja este mai importantă. Dacă nu ar fi așa, ar fi un trădădător, aș înfinge cuiva un cuțit înfipt în spate. Cui? Păi persoanei pe care o iubesc nebunește, dar încep să am dubii: da dacă nu cumva am greșit și adevărata dragoste abia acum vine? Uite ce emoții, ce sentimente îmi provoacă!

Știu că unii n-au scrupule și că pescuiesc în ape tulburi ( adică acolo unde există deja o legătură), chiar vorba aia, de-al dracului. Cam ca și Iuda. Da, există bărbați și femei care pradă și profită. Fără responsabilități, fără scrupule. Chiar fără nici un fel de scrupule. Și pe ăștia-i găsim prin biserici. Culmea, de cele mai multe ori sunt mai bine văzuți decît cei penitenți pentru că știu să se facă importanți, să argumenteze, să dea din coate, să se impună. Au terciuit vieți, au batjocorit caractere. Este și pentru cojocul lor un ac. Mare și ascuțit.

Dar dacă rezist, dacă am răbdare, dacă sunt credincios pînă la capăt, sentimentul victoriei, a reușitei este de neegalat. Și asta îi dă și celuilalt siguranță, îmi zidește caracterul, onoarea și voința. A iubi nu înseamnă numai a fi îndrăgostit și a simți fluturași în stomac. Înseamnă a-ți pune voința la lucru. Vorba cuiva mai mare și mai important: Israele, am vrut să te iubesc!

De aceea credința în dragoste este importantă. Asta ca să nu ne acrim de la atîtea divorțuri…

E PĂCAT SĂ…? (1)


La ultima şcoală duminicală cineva a întrebat după discursul înflăcărat al pastorului de la biserica baptistă din Cicir, unde sunt şi eu membru, „Dacă respectarea poruncilor lui Dumnezeu ne duce la sfinţenie, ce rost a mai avut atunci să moară Cristos?” Pastorul a explicat cu versete din VT că e vorba de transformarea inimii de piatră în inimă de carne şi că în Matei 5: 17-19 zice că o iotă sau o frîntură din lege nu va trece, iar cine va strica una din cele mai mici porunci şi va învăţa pe oameni aşa va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor.

M-am tot întrebat de ce o fi lăsat afară versetul 20 ce concluzionează pasajul anterior şi fericirile:  „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Eu din cauza asta parcă aş vrea să fiu chemat „cel mic” pe acolo pe sus, ca să intru totuşi, spre deosebire de fariseii despre care am blogăit acum cîteva zile.

Lumea blogherilor creştini, mai mult sau deloc evanghelici, este bîntuită, cel puţin periodic, de întrebări de genul „E păcat să…?” Tot felul de avizaţi sau deloc avizaţi îşi dau cu concluzia concurînd pe postul lăsat liber de Solomon. Cu toate că şi aici ar fi de obiectat: Solomon nu le ştia chiar pe toate. Altfel nu se explică cum a fost atît de deştept de a dat-o în bară cu gagicile… Și cu soacrele. Doi, nu a avut inspiraţia să ne spună ce e cu tutunul, televizorul, calculatorul, pornografia, cravata, inelul, costumul, baticul, mîncarea grasă de la mecdonalds, transgenderii și transgenderele, încălcarea legii circulaţiei şi altele de acest jen. În plus, dîndu-ţi cu părerea ca Solomon te poate pune într-o ipostază puţin cam incomodă. Ai mamă! –  cîţi indivizi s-au crezut Solomon, dar n-au putut aduce adeverinţă de la Biroul evidenţa populaţiei că şi sunt, ci numai de la psihiatru. Aşa că aviz amatorilor!

Şi atunci totuşi „E păcat să…?”

Păi hai s-o spunem s-o înţeleagă tăt natul (adică tot omul, fie el orto, bapti, greco, penti, român, a-român sau turco-tătar).

Care este sursa „E păcat să?” Unii zic că asta se trage de la prima interdicţie care începea cu „Aveţi voie…”. Ca să nu filozofăm degeaba, nu că n-am avea cu cine, să punem lucrurile în context. Viaţa celor doi în rai era floare la nas (nu la ureche că încă nu aveau oglindă să-şi dea seama că le stă mai bine cu o floare acolo)! Nu trebuia să iei decizii pe viaţă şi pe moarte. Dar pînă la urmă s-a luat o decizie care a adus dizastăr. Deci a fost păcat să calce poruncă şi să pape fructul. Şi ca să nu mai fie aşa mare pericolul a apărut Legea. Aia-ţi spunea cu precizie ce-i păcat şi ce nu-i. Dacă aveai nedumeriri te duceai la preot ca la gugl şi puneai întrebarea.

Sistemul a mers şi nu prea, că pînă şi Dumnezeu a avut reclamaţii că bieţii oameni sunt atît de perverşi încît chiar şi Legea o ocolesc cu multă abilitate și fără har. Atenţie, aici nu e vorba de răutatea omului, ci doar de şiretenia lui. Răutatea e un alt capitol. Ăsta a adus ceva în plus la întrebare. Răutatea a trecut dincolo de ea şi a redefinit adevărul, astfel încît ce era bine era rău şi ce era rău era bine. Ceea ce l-a motivat pe Dumnezeu care a luat măsuri în cîteva cazuri celebre. Citiţi VT şi convingeţi-vă, că eu m-am convins!

Este însă limpede, dincolo de legea lui Dumnezeu din VT, că şi în acele timpuri a existat credinţa, harul şi dragostea, fiindcă calea, adevărul şi viaţa erau aceleaşi. Dar în momentul în care acestea trei s-au întrupat lucrurile au devenit mai simple, mai concrete şi mai dureroase, pentru că s-a făcut clară distincţia dintre „E păcat să…? şi dragoste, care e capabilă de ceva sau mai bine zis de altceva. Dragostea a depăşit stadiul exterior al ascultării pentru că ascultarea şi supunerea erau liber consimţite, venind din interior.

Şocant pentru mintea unui teolog îngust ca cea a fariseului de serviciu (oricare-ar fi ăla…) a fost că promisiunile din VT s-au materializat într-un concept ce era accesibil şi cunoscut tuturor muritorilor de rînd. Nu trebuia să fi fariseu, preot, levit sau cărturar să înţelegi ce este dragostea. Nu îţi trebuia „cap” pentru asta, ci INIMĂ.

Iată de ce în NT nu se mai punea întrebarea neghioabă „E păcat să…?” Ea este transformată de creştin într-o afirmaţie pozitivă, într-o declaraţie la adresa Dumnezeului care a împins harul şi dragostea pînă la întruparea, moartea, învierea şi înălţatea Fiului lui Dumnezeu. Dincolo de moartea păcătosului sau a jertfei din VT, dragostea lui Dumnezeu ce a rezonat în inima păcătosului, l-a transformat pe acesta în aşa fel încît frica de pedeapsa legii a dispărut. „Nu lua, nu gusta, nu atinge!” s-au transformat în „Eu nu mai vreau să păcătuiesc pentru că Dumnezeu mă iubeşte atît de mult şi vreau să răspund cu ascultare acestui Dumnezeu. Fiul său a murit pentru mine! De ce nu aş muri şi eu ca să-l ascult?” Şi aici de fapt ascultarea pînă la moarte are de-a face cu a fi martor a lui Isus, nu o chestie în stilul mănăstirilor în care ne închideam ca pe vremea comuniştilor.

Iată cum dragostea duce la supunere. Diferenţa este că plecînd din inimă supunerea nu este una oarbă, ci una în cunoştinţă de cauză. În inimă, nu în minte se întîlneşte dragostea lui Dumnezeu cu ascultarea de Dumnezeu. Rezultatul se poate citi în obscura epistolă a lui Pavel către corinteni, în nu mai puţin obscurul capitol 12. Să le comunic în scris fariseilor autohtoni şi moderni că e vorba de prima epistolă a lui Pavel către…?

Iată (printre altele), de ce era nevoie să moară Cristos şi să nu mai ne supunem orbeşte Legii şi poruncilor! Iată de ce procesul de sfinţire nu este prin respectarea tuturor poruncilor. Aici intervine harul, aşa după cum şi un alt anonim călugăr, Martin Luther a re-găsit după secole de obscurantism la capitolul credinţei şi Scripturii.