O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat?


Fariseii și cărturarii, din a căror tagmă fac și eu parte, așteptau. Ce așteptau? – se întreba mulțimea. Așteptau să vadă ceva. Dacă Isus (sau Iisus) nu va zice cumva ,,În numele Partidului conservator iudeu, scoală-te și umblă!ʽʽ

Dar, n-au auzit așa ceva. Ce s-ar mai fi bucurat! Ce s-ar mai fi veselit! S-ar fi zguduit templul de laude! Rugăciunile noastre au fost ascultate – ar fi strigat ei.

Ba vestea s-ar fi dus pînă hăt-departe… Neamurile s-ar fi temut! Romanii s-ar fi fost alarmat. Înarmat și concentrat. Din toate colțurile imperiului. Și ar fi venit la Ierusalim. Mai repede. Mai groaznic. Nasol de tot.

Ar fi fost fără răstignire între doi tîlhari, cum era prorocit. Fără purtarea crucii – că n-ar mai fi fost timp. Doar cu execuții. La grămadă. Fără pază la mormînt. Și fără înviere. Poate cel mult cu una politică. Că n-ar mai fi existat ucenici. Ar fi fost și ei pe cruci. Cu Iuda-n frunte. Devenit erou național. Cu un nume glorios și predestinat: Iuda.

Făra Toma. Fără Galileea. Și fără ridicare la cer. De unde n-ar mai fi venit Mîngîietorul…

O dată.

Patruzeci de ani mai tîrziu a doua șansă. Trei conducători iudei se luptă pentru controlul asupra Ierusalimului cînd acesta era asediat de Titus cu circa 80000 de soldați. Poate sub numele lui Isus s-ar fi unit ca sa nu se lupte între ei. Cine știe?

Romanii cuceresc orașul, incendiază templul, răstignesc o mare parte dintre evrei, cei rămași vii după asediu devin sclavi. Israelul este aproape desființat.

De două ori.

Prin 132-135 răsculatul Bar-Kobha sau Simon Ben Kosiba a fost continuatorul luptei pentru eliberarea poporului evreu de sub jugul roman. Continuatorul lui Isus (sau Iisus). Nu ucenicii. Nu Biserica. Bar Kobha a bătut monedă. Cu fațada Marelui Templu și inscripția Pentru eliberarea Ierusalimului. Ba unii spun că a dat sfoară-n țară ca ar fi Mesia, primit cu ramuri de finic. A pierdut. Din nou jale. Israelul este risipit.

Dumnezeul iudeilor nu s-a arătat pe Muntele Templului. Nu și-a salvat Templul, nici orașul. Nu s-a arătat nici un înger. Sau poate s-a arătat, dar cei ce l-au văzut au murit. Să fi fost o judecată? Israele, Israele, dacă-ai fi luat aminte…

Ar fi fost a treia oară.

Ce lecție ar fi de învățat din ce a făcut și cine a fost Isus și ce ar fi vrut oamenii să facă din el? Ei l-ar fi vrut rege. Naționalist. Și conservator, ca fariseii ce dădeau chiar 10% din iarbă Domnului. De parcă nu toate erau ale Lui… Să impună mai abitir legea. Să fie totul alb sau negru. Israelul alb, restul negru. Ce femeie din Sidon, canaanita aia, ce sutaș roman, ce vameși, prostituate și banchete cu vin? La post, rugăciune și Templu! Că altfel vin romanii și impun legile lor!

De ce a riscat Isus? De ce a mers pe schimbarea inimii, nu a legilor? Nu putea fi cel mai bun rege al iudeilor? Cel mai bun ambasador la Roma? N-ar fi cîștigat chiar Roma? Închipuiți-vă o Romă iudee… Cu un templu a lui Yahwe în capitala imperiului. Cam ca o biserică în Constantinopol? Cam așa…

Și totuși de ce a preferat Dumnezeu să aștepte încă două mii de ani în loc să se întronizeze în Ierusalim prin AD 36? Nu era mai simplu? Mai logic? Mai aproape de așteptările poporului?

Pentru că poporul poate întroniza doar un om, nu un Dumnezeu. Pentru că n-a vrut să inaugureze un regat al prosperității. O epoca de aur cu moarte. Cu politică. Cu alianțe. Cu inamici. Cu democrație. Sau fără.

De aceea între politică și evanghelizare aleg evanghelizarea. Chiar dac-ar fi să mor pentru asta. Chiar dacă unii le aleg pe amîndouă. Chiar dacă politica o să-mi închidă biserica. Pentru că politica poate să-mi închidă biserica, dar nu mă poate opri să fiu ceea ce sunt. Adjudecat?

Cristos n-a murit pentru politică. Nici ca să conducem noi lumea. Nici ca să conducă el lumea. Ci ca să o salveze din halul în care a ajuns de coruptă la toate nivelele, el regele Universului.

Puterea lui Isus: vulnerabilitatea


În urmă cu cîțiva ani i-am cerut sfatul unui prieten cu privire la o relație cu un eventual prieten. Mi-a spus că doar dacă o să accept să mă fac vulnerabil o să se întîmple ceva bun. Cine știe. M-am făcut, dar nu am perseverat. În urmă cu aproximativ doi ani am încercat din nou, de data asta cu un grup. Mamă ce am încasat-o! Și nu mă astîmpăr.

Mi se pare ciudat că în ceea ce îl privește pe Dumnezeu vorbim (doar atîta facem) despre puterea sa, despre înțelepciunea sa, despre Duhul Sfînt, tot așa. Spunem că Duhul Sfînt e o putere. Hmm… Și uităm ceva ce ar putea să schimbe total fața bisericii și relația ei, a noastră cu toată lumea. Ar schimba și relațiile din biserică. Ar aduce înțelegere și acceptare.  Nimeni sau aproape nimeni nu spune nimic despre vulnerabilitate, rușine, curaj. Mă întreb de ce am căzut în cursa asta, mimîndu-l pe Dumnezeu într-un mod care nu ne face bine, nu ne face creativi și nici nu ne face mai inovatori. Doar îi mimăm puterea.

Cred că Isus s-a făcut vulnerabil și a putut trece dincolo de perdeaua din templu pentru că a îndurat rușinea, nu pentru că și-a arătat puterea, dumnezeirea și înțelepciunea. Un Dumnezeu mort pe cruce ar trebui să ne pună mai multe semne de întrebare asupra crizei în care se zbate atît biserica, cît și creștinul, criza controlului. Nu se vorbește în biserică despre asta pentru că este o rușine, nu se arată asta pentru că trebuie plătit prețul abandonării. Dar foarte puțini dintre noi își dau seama că a da dovadă de vulnerabilitate înseamnă a da dovadă de curaj.

Cum face această femeie, Brené Brown. Ce părere ai?

peTED. com găsiti si traducerea la acest film

Păcat că nu se face asta acolo unde se trîmbițează atît de mult despre valori absolute și eterne!