A două zi…


De obicei scriitorii, fie ei anonimi sau nu, după un mare eveniment încep cu catastrofa, normalul sau anormalul în formă continuată dinaintea zilei ce a marcat un eveniment total neobișnuit. A doua zi de după Hiroșima, a doua zi după capitulare, a doua zi după naționalizare, după moartea lui Stalin sau după dispariția URSS. La noi, nu țin minte ceva neobișnuit în afară de moartea cuplului Ceaușescu. A fost o zi obișnuită. Se trăgea în continuare, semn că încă nu luase puterea cine trebuia sau că nu s-a înțeles ce trebuia… În final am înțeles cu toții. De obicei după ce trece euforia primei zile te dumirești ce s-a întîmplat. De aia nu e bine să reacționezi la cald.

Cam toată lumea bună în ale scrisului s-a apucat de ziua națională. Eu nu. Am așteptat a doua zi. Dacă de 1 Decembrie totul era frumos, dacă Ponta a dat mîna cu Băsescu la începutul paradei militare, a doua zi s-a intrat în normal. Dacă în prima zi vedeam și auzeam numai români fericiți (bine că nu ne-au arătat unguri nefericiți…), a doua zi totul a reintrat în normal. S-a dus fasolea cu cîrnați, vinu sau țuica la pahar de plastic, îmbulzeala la pe gratis și am reintrat în normal: e aceiași melodie. Taxe-taxe, amenzi-amenzi, accize-accize! Nu în fiecare zi e 1 Decembrie!

Azi e 2 decembrie, o zi ca atîtea altele. O zi normală cu accidente de circulație, cu accidente de muncă, cu șpăgi mai grase sau mai slabe, cu țepe mai mici sau mai mari (depinde de cine și cui le dă), cu pacienți morți în spitale, cu șoareci găsiți în pîine și cu oameni bătuți de jandarmi și poliție. Aceleași hoții cu hoți neprinși, aceleași politici cu politicieni corupți, măcăitori și păunoși.

M-am sculat a doua zi la fel de motivat ca în 1 Decembrie ca să constat că statul, acel tip de organizare al societății imaginat pentru întrajutorarea cetățenilor ne-a tras o paradă de 1 milion de euro. S-a repetat poate o săptămînă, s-a consumat într- oră. Deci s-a energizat parada pentru mîngîierea euului lor. Mai bine nici că se putea!

În același timp românii sunt considerați în Marea Britanie un fel de evrei ca pe vremea lui Adolf Hitler în Germania. Mă întreb ce ar putea face guvernanții noștri în acest sens. Păi nu vor face nimic, că altfel nu mai rămîne nimeni acasă. Cine o să mai muncească pentru ei?

Dar poate am putea face noi ceva. De exemplu am putea să le amintim autorităților britanice, executivului și legislativului, că închisorile din Marea Britanie nu s-au construit pentru români. Dacă ar fi fost așa toate clădirile ar fi avut mai puțin de 25 de ani, nu? Apoi cînd am mers săptămînă de săptămînă la una din închisorile majestății sale regina Elisabeta II în 1992-1994, printre cei pe care i-am vizitat nu se găsea nici un român!

Am dat de o chestie faină pe net, un flashmob în Spania. Oare cît ar costa să plătească statul așa ceva? Un flashmob românesc în Spania, Italia, Franța UK să vadă că nu toți ne îndeletnicim cu furtul, excrocarea sistemului de asistență socială și trafic de carne vie minoră sau majoră. Cred că ar fi o reclamă bună.

Cine știe, poate apare soarele și pe strada noastră… barem a doua zi!

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.