De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (2)


Deci o scurtă trecere în revistă a epocii apostolice și a celei imediat următoare este binevenită pentru a vedea unde a ajuns biserica după despărțirea de Isus Cristos.

După episodul morții lui Ștefan a urmat plecarea multor creștini din Ierusalim. Convertirea lui Pavel și călătoriile lui misionare, împreună cu cele ale lui Barnaba au lărgit sfera influenței creștine, dar trebuie menționat că la finele secolului I creștinismul era un fenomen mai degrabă izolat decît unul de masă.

Literatura creștină nu era cunoscută, iar epistolele nu ajunseseră să cunoască titulatura de scriptură. Doar în preajma dispariției apostolilor și a celor apropiați lor au început să fie consemnate scrierile ce se vor numi mai apoi evanghelii, scrise nu de către apostolii însuși, ci de către așa-zișii evangheliști. După cum afirmă majoritatea specialiștilor, prima trebuie să fi fost a lui Marcu, apoi Matei și Luca cu partea a doua faptele apostolilor care în mod normal ar trebui să se găsească imediat după cartea evangheliei sale, și în cele din urmă evanghelia lui Ioan.

Puțini cercetători au decis că Ioan este totuși o scriere mai veche, mai ebraică decît greacă, aducînd în sprijinul afirmațiilor lor dovezi mai mult sau mai puțin plauzibile. Din punctul meu de vedere, dacă Ioan evanghelistul este tot una cu Ioan apostolul, este posibil ca vîrsta sa fragedă, în comparație cu ceilalți apostoli, să fi permis înregistrarea unor amănunte mult mai precise și inedite în comparație cu a martorilor maturi ai fenomenului Isus Cristos.

În acest prim secol scrie și Ioan apocalipsa, de unde ne parvin unele elemente noi.

De exemplu bisericile aveau cîte un înger responsabil. Ciudat. Așa ceva nu se confirmă în alte locuri în Scriptură. Prorociile sunt extrem de personale cu toate că situația generală și imagistica dau să se înțeleagă că panorama este mult mai largă. Însă nu se pomenește cu numele nici un conducător al lumii, dar în esență ei sunt, dacă nu uneltele Satanei, o altă reprezentare sau materializare a ei.

Lumea nu mai este cîmpul de misiune din perioada apostolică, ci un cîmp de bătălie care face să curgă extrem de mult sînge. Ba Ierusalimul este Babilonul, curva cea mare. Ciudat, dacă nu de-a dreptul inexplicabil.

Și totuși contrastul vine de dincolo de dimensiunea pămîntească, de ceea ce un om poate face sau concepe. Un pămînt nou și o cetate nouă? Așa ceva nu s-a văzut în nici o metanarațiune. 1000 de ani de domnie a Mielului și apoi a revitalizare a Satanei ca apoi totul să se încheie cu ultima judecată. Bine e să știi viitorul, dar la ce-ți ajută să-l știi dacă n-ai habar ce reprezintă? E ca și cînd aș vedea secvențe dintr-un film fără prea mult sonor, de-a valma și cu explicații incomplete. Cîte interpretări ale apocalipsei există? Prea multe. Mai ales că nici una nu este satisfăcătoare. Și totuși, care este legătura cu Constantin?

Unii îl văd ca fiind cel care a salvat creștinismul, s-a identificat cu el, a devenit fratele creștinilor. Alții îl văd ca fiind cel care a pus capăt unei perioade în care biserica nu avea legături cu statul, legalizarea creștinismului ducînd la pervertirea bisericii. Anabaptiștii au fost cei care au afirmat că între biserică și stat nu există nici o legătură și că între 313 și apariția lor nu a mai existat o biserică.

La această greșeală subscriu și unii teologi români de factură evanghelică susținînd fără să aducă dovezi că sub Constantin creștinismul a devenit religia imperiului roman. Fals, mai ales că în vremea sa numărul creștinilor nu a depășit nici 5% din totalul populației imperiului.

De ce o fi vrut Constantin să favorizeze o religie minoritară? Să fi fost un excentric? Un vizionar? Sau de fapt decretul de toleranță religioasă nu are o legătură unilaterală cu creștinismul, influența sa fiind mult mai redusă decît se crede?

Cert este că între biserica apostolică și cea din epoca lui Constantin au existat diferențe, ba chiar s-a produs o evoluție foarte substanțială. Aș enumera cîteva dintre ele.

În Faptele apostolilor Luca povestește cum la alegerea diaconilor apostolii s-au dezis de slujirea la mese în favoarea unei slujiri superioare cu cuvîntul. Aici cred că intervine cea mai sensibilă desprindere de epoca bisericii tip grup de ucenici, parafată de o declarație. Se face o distincție, chiar dacă nu așa de tranșantă și clară, între dedicarea pentru teorie și pentru practică.

Dar înainte de aceasta bazele au fost puse de acțiunea concertată a grupului de ucenici ce se identifica cu Templul și cu etosul acestuia în conjuncție cu activitatea directă a Cuvîntului și a Duhului. Ecclesia nu se putea desprinde de afirmarea dreptății celor ce o compuneau în contrast sau în contradicție cu vinovăția vechii religii: după cum declara Petru, voi sunteți aceia care l-ați răstignit pe Domnul slavei… știm că din neștiință ați făcut voi toate astea…  preoții și mai-marii poporului, însoțiți cu neamurile … erau adevărații vinovați …dar cu toate astea nimeni nu cuteza să stea lîngă ei, ceea ce indică puritatea din prezența lui Dumnezeu chiar în Templu și chiar sub acțiunea directă a Duhului. Întreg norodul, fără să-i pese de mai-mari, îi lăuda în gura mare, o altă dimensiune confirmării participării în asociația Dumnezeu-Templu-Duh-Isus-Mesia-Logos-Evanghelie, prin confirmarea convertirilor datorate dezvăluirii Adevărului.

Și aici, în acest context intervin minunile, opoziția sinedriului, apoi a lui Irod, întemnițarea și eliberarea lui Petru.

Martirajul lui Ștefan, a lui Iacov (de fapt abia menționat) și cel potențial a lui Petru duc importanța credinței mai departe, nelăsînd să-i scape inițiativa din mînă.

Revenind la declarația apostolilor și instituirea oficiului diakoniei trebuie făcute cîteva observații:

1. Demnitatea era oarecum inferioară

2. Exista deja o slujbă (cea a apostolilor) ce necesita o reprezentare mai înaltă a Bisericii

3. Nu oricine putea accede la ea.

Astfel apare distincția între instituția ce se numește biserică cu dimensiunea ei reprezentativă exterioară existentă și practica sau etosul low-church ce conviețuia cu unele tensiuni datorate (cel puțin la modul declarativ) distincției evrei-neamuri.

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (2)


Interesul faţă de doctrina Bisericii nu se mai manifestă astăzi atât de pregnant poate datorită faptului că fiecare denominaţie sau confesiune şi-a produs propriile definiţii. Totuşi apariţia şi dezvoltarea mişcării ecumenice a făcut ca multe definiţii să fie regândite şi rescrise. Ce este Biserica, cine este Biserica sau poate, ce sau cine nu este Biserica, sunt întrebări care ar trebui să îşi găsească răspunsul în funcţie de sursa de inspiraţie (Noul Testament sau Vechiul Testament, tradiţia) şi de felul cum interpretăm textele din aceste surse.

Unul dintre pericolele prezente este de a citi Noul Testament cu ochelarii creştinului din secolul XXI şi de a deforma Biserica Primară şi învăţătura ei. Un alt pericol este de a folosi alte discipline cum ar fi sociologia sau psihologia pentru a defini Biserica. Câteva dintre întrebările pe care le punem astăzi în raport cu eclesiologia sunt: a fost intenţia lui Isus Cristos să creeze o altă religie diferită de cea iudaică? Care a fost ideea de comunitate la Isus şi la apostoli? Se poate identifica Biserica cu Împărăţia lui Dumnezeu? Ce rol joacă escatologia? Există cumva o dezvoltare a doctrinei Bisericii în Noul Testament?

Eclesiologia este acea parte a teologiei care se ocupă cu studierea lucrurilor ce ţin de biserică: originea ei, definiţii, slujirea în biserică, etc. Cu toate că eclesiologia îşi are originea în Biblie, cea mai mare parte a dezvoltării sale este post-biblică, ea evoluând continuu. De două mii de ani terminologia biblică a fost folosită pentru a defini Biserica. Termenul ekklesia nu a fost la origine un termen religios, el definind adunarea cetăţenilor liberi din cetăţile-stat ale Greciei. În mod eronat se zice în prezent “ne închinăm la Biserică de la orele 17 în fiecare duminică,” desemnându-se astfel doar clădirea în care se adună de fapt Biserica. Dar Biserica nu este clădirea, ci credincioşii care se adună în numele lui Dumnezeu. Când clădirea Bisericii este dărâmată nu este distrusă Biserica lui Cristos, ci doar locul unde Biserica se adună temporar. Niciodată în Noul Testament termenul de Biserică-Ecclesia nu s-a referit la o clădire, ci la adunarea creştinilor. Altfel Mt 16:18 şi Mt 18:17 nu ar avea sens: “Dacã nu vrea sã asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacã nu vrea sã asculte nici de Bisericã, sã fie pentru tine ca un pãgîn şi ca un vameş.”

De asemenea în mod eronat acest verset este interpretat ca arătând autoritatea Bisericii. Versetul indică felul cum trebuie tratată o problemă de disciplină mergând de la individ la grup şi în acelaşi timp arată că cel indisciplinat iese de sub incidenţa legii harului necunoscând-o (din această cauză el va fi ca un vameş, ca un păgân), dar în acelaşi timp el trebuie să fie expus legii harului, la fel cum vameşii şi păcătoşii îl ascultau pe Isus Cristos şi acesta mânca cu ei la masă. De remarcat că Isus Cristos se adresează folosind persoana a II-a singular (“…să fie pentru tine…”) nu persoana a II- plural (pentru voi). Reiese în mod clar că versetul nu poate fi aplicat în practică decât în legătură cu o altă persoană, nu cu un grup. Extrapolarea lui ca referindu-se la autoritatea Bisericii pare să fie o extindere dincolo de intenţia autorului, adică a lui Dumnezeu, pentru că el se adresează în primul rând celui ce citeşte textul.

Definiţie: Biserica este totalitatea credincioşilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Cristos.[1]Există mai multe categorii care definesc identitatea Bisericii. Dacă nu contează rasa, naţionalitatea, clasa socială sau dacă eşti în viaţă sau nu, probabil că nu contează nici sexul pentru că Hristos a desfiinţat toate barierele.

Cu toate acestea se ridică unele întrebări: poate un homosexual sau o lesbiană să facă parte din Biserică? Care este relevanţa faptului că din Biserică fac parte şi cei “adormiţi” în Hristos? Pot copiii să facă parte din Biserică, dacă da, de ce, iar dacă nu de ce nu? Ce înseamnă să fii exclus din Biserică sau ce înseamnă să fii exclus temporar din Biserică sunt întrebări la care trebuie răspuns cât se poate de clar. Care sunt temeiurile pentru care este cineva exclus din Biserică? Dacă nu contează rasa sau naţionalitatea, de ce există atâtea Biserici doar ale ţiganilor şi ale maghiarilor în ţara noastră?

Noul Testament face clar că nu poate exista un popor a lui Dumnezeu conform vechiului legământ şi un alt popor cu aceleaşi calităţi, dar care să respecte alte condiţii în noul legământ. Evreii intră în noul legământ respectând aceleaşi condiţii ca şi Neamurile: pocăinţa, credinţa în moartea şi învierea lui Isus Cristos Domnul. Nu ar trebui să existe două popoare a lui Dumnezeu, cu toate că Împărăţia cerurilor s-ar putea să fie mai largă sau complexă, dincolo de ceea ce noi deducem logic.

Tot aici trebuie tratat termenul legămînt, foarte uzitat în Bisericile evanghelice. În primul rând Dumnezeu este cel care a proiectat, efectuat şi respectat legământul. Legămîntul sau testamentul sau tratatul între două (sau mai multe) părţi era încheiat de două persoane ce nu erau egale ca putere sau poziţie şi vizau pacea, protecţia persoanelor şi relaţia dintre ele. Totdeauna Dumnezeu a iniţiat şi a pus condiţiile legămîntului.

Dacă cumva omul s-a obligat din nou să respecte Legea (Neemia, Ezra, Iosia) aceasta nu s-a făcut datorită faptului că cei trei conducători îl forţau pe Dumnezeu să încheie un tratat cu ei, ci pentru că legămîntul fusese rupt de poporul pe care îl conduceau, iar ei şi-a dat seama de greşeală şi voiau să o repare. Totdeauna Dumnezeu este superiorul şi din această cauză (care nu se poate schimba) noi nu putem iniția un legămînt cu el. El este cel care îl propune, l-a propus şi El îl respectă totdeauna.

Din punctul de vedere al eclesiologiei noi nu încheiem un legămînt în “apa botezului.” Legământul a fost încheiat deja, noi doar am acceptat condiţiile înainte de botez, iar botezul este o confirmare publică a acceptării legămîntului făcut de Dumnezeu prin Isus Cristos. Din această cauză în niciun caz nu se poate spune “am încheiat un legămînt cu Dumnezeu în apa botezului” pentru că asta ar însemna că noi am fi superiorii şi Dumnezeu a fost nevoit să încheie legămîntul cu noi pentru că noi ne-am botezat. Ori termenii în care se face legămîntul nu sunt ai noştri, ci ai lui Dumnezeu, jertfa a fost a lui Dumnezeu, condiţiile pentru respectarea legămîntului sunt stipulate de către Dumnezeu şi beneficiile prezente şi viitoare nu sunt ale lui Dumnezeu, ci sunt din partea lui Dumnezeu pentru noi, niciodată invers. Dumnezeu nu are nevoie de noi, noi avem nevoie de Dumnezeu.


[1] Această definiţie este agreată de STB Bucureşti, dar nu este unica şi nici cea mai bună definiţie a Bisericii

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (1)


sursa:http://www.smh.com.au/news/unusual-tales/steady-steady/2007/10/26/1192941282201.html

„BISERICA LOCALĂ reprezintă unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturiei personale a credinţei lor în Isus Cristos.”

O altă definiţie spune că “biserica locală este un grup de credincioşi dintr-o localitate care se adună într-un locaş de cult.” Amândouă definiţiile sunt tributare contextului cultural şi social modern. În Noul Testament nu se pomeneşte niciodată de localităţi, ci de cetăţi. Ori, puteai să locuieşti într-un sat al cetăţii şi în caz de pericol să te adăposteşti în cetate. Era doar biserica din cetate “biserică locală”? Trebuia credinciosul din afara cetății, adică din sat, să primească aprobare pentru a intra în Biserică?

În a doua definiţie apare “un grup de credincioşi.” Această sintagmă lasă loc interpretării că ar putea exista şi alte grupuri de credincioşi sau cel puţin un alt grup, dar din vari motive aceștia nu s-au asociat celui dintâi. Deasemenea condiţionarea Bisericii de existenţa şi asocierea într-un locaş de cult este complet greşită, mai ales având în vedere că încă de la început creştinii nu s-au adunat în aşa ceva. Dacă Bisericile baptiste şi penticostale din România ar fi avut nevoie de un locaş de cult pentru a exista de la început, ele nu ar mai fi existat. Doar ulterior baptiștii și penticostalii (după modelul primilor) și-au construit locaşuri speciale de închinare.

Din nou, Biserica nu este clădirea, sau mersul la clădire nu te duce în Biserică decât în măsura în care dimensiunea spirituală este prezentă şi se poate întâlni fizic acolo. O “eclesia” fără dimensiune spirituală este doar o democraţie în sensul larg al cuvântului, un club sau o asociaţie cu un anumit scop.

Cât de voluntară este această adunare este o altă problemă. Cine decide unde şi cu cine să ne adunăm? Noi decidem sau Dumnezeu? De multe ori ne plângem că cei cu care ne adunăm nu sunt născuţi din nou şi s-ar putea să avem dreptate. Dar avem de-a face cu condiţiile şi evidenţa naşterii din nou şi a botezului. O întrebare legitimă atunci ar fi: “De la Biserica din secolul III şi până la Reformă nu a existat nici un creştin născut din nou sau botezat corect?” Cu greu am putea să răspundem cu certitudine de 100% că aşa este. Dacă tratăm Biserica ca o instituţie moartă până la Reformă intrăm pe un teren nesigur. Oare Duhul Sfânt a stat inactiv timp de mai bine de 1000 de ani? Mai mult ca sigur că nu. Duhul Sfînt nu și-a luat concediu, nici nu a plecat pe Marte să facă evanghelizare.

Atunci ar trebui să admitem că au existat oameni mântuiţi până la apariţia Reformei, a Bisericii penticostale etc, şi că aceştia s-au găsit în singurele Biserici existente pe vremea aceea: cea Catolică şi cea Ortodoxă (cu variantele ei asiatice și africane). Chiar şi Luther a fost catolic. Dacă citim predicile lui Ioan Gură-de Aur, fost patriarh ecumenic la Constantinopol, este imposibil să afirmăm că el nu a fost mântuit. Cu toate acestea nu avem o dovadă palpabilă, explicită, formală, că el ar fi fost născut din nou.

Se mai spune că prima Biserică locală a fost cea din Ierusalim, iar apoi au fost “întemeiate” alte biserici locale. O astfel de exprimare “mecanică” face ca omul să fie cel ce a determinat apariția Bisericii şi Dumnezeu a luat act de acest lucru, confirmînd apariția primei biserici. În Noul Testament atât ordinea cât şi importanţa este inversă: Duhul Sfânt a fost (şi este) cel care decide şi lucrează în oameni. Apoi oamenii pun în practică ceea ce li se transmite.

Am avut ocazia să dau peste o altă interpretare ciudată într-un pasaj al unui curs de eclesiologie. Acolo se afirma că “În Apocalipsa 1, Isus Cristos este prezentat ca cel care stă în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur, care sunt cele 7 biserici şi ca Cel ce ţine în mâna lui dreaptă 7 stele. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos controlează toate bisericile locale şi pastorii lor sunt în mâna dreaptă a Capului Bisericii. Evident este vorba de biserici locale vii.” Interpretarea acestui verset este eronată din mai multe puncte de vedere. În pasaj nu există nici o referire la pastorii bisericilor locale, nimeni nu poate spune că aceştia ar fi în mâna dreaptă a lui Isus.

Tradiţional totuşi acest text se interpretează ca şi cum mesajul ar fi fost adresat unor oameni care conduceau la acea dată Bisericile respective. Chiar dacă înger este “mesager” niciodată în Noul Testament pastorul nu este mesager, ci un slujitor cu o slujbă foarte bine definită. Însă prorocul ce primea mesajul ar putea fi mesagerul.

La fel de subiectivă este afirmaţia “evident, este vorba de biserici vii.” O simplă lecturare a capitolului ne lămureşte: Isus Cristos se adresează de fapt Bisericilor cu următoarele cuvinte: “…ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”! Vie sau moartă, Biserica, fie ea locală sau nu, rămâne în mâna lui Isus Cristos pentru că nimeni nu o poate smulge din mâna sa. Pe Dumnezeu îl interesează toate bisericile, fie ele vii sau moarte. De altfel, un principiu ce trebuie aplicat la definirea dogmatică este următorul: definiţiile nu se scot din pasaje metaforice, cum sunt cele apocaliptice, ci din pasaje descriptive clare.

Mai există părerea că Biserica s-a întrunit pentru prima dată doar în ziua Cincizecimii. După cum spune Scriptura ucenicii erau împreună deja de cincizeci de zile, făcând anumite lucruri pe care au continuat să le facă şi după pogorârea Duhului Sfânt. Botezul Bisericii cu Duhul Sfânt nu face decât să confirme existenţa Bisericii şi schimbarea paradigmei de la Templul (mort al) Vechiului Testament la Templul viu al Noului Testament. Pogorârea Duhului Sfânt nu confirmă o nouă formă de închinare, ci afirmă împlinirea promisiunii Domnului făcută după înviere cu privire la trimiterea Duhului Mângâierii şi astfel confirmarea întregii sale lucrări precedente şi a dumnezeirii lui, cât şi continuarea lucrării lui. Interesant că în prezent de cele mai multe ori nu se mai pune accentul pe faptul că ucenicii erau adunaţi într-o casă, nu într-un “locaş de cult,” atunci când Duhul Sfânt a decis să se pogoare peste ei.

Este definitoriu faptul că în Noul Testament nu mai există o altă ocazie în care fenomenul Cincizecimii să se repete identic. De la cuvântarea lui Petru intrarea în Biserică s-a făcut prin pocăinţă şi prin botezul în apă, care simboliza schimbarea deja petrecută. Pogorârea Slavei Domnului sau botezul cu Duhul Sfânt indică schimbarea de la Templul Vechiului Testament de unde slava a plecat demult şi definitiv, la noul templul viu al Bisericii, care este adunarea celor ce cred în moartea, învierea şi ridicarea la cer a lui Isus Cristos şi care au decis să fie schimbaţi în asemănarea sa. De remarcat că în istorie au existat unele evenimente de botez colectiv în apă, aşa cum au fost încreştinarea ruşilor. Dar acest botez colectiv a fost determinat politic.

Tot aici intervine problema convertirii sau a aderării la religia creştină şi diferenţa dintre aceste două concepte. Ungaria s-a confruntat cu un fenomen asemănător în jurul anilor 1000 când creştinismul începuse să se instaureze prin convertirea indivizilor şi adăugarea acestora la Biserică. Acest fenomen a fost stopat însă de regele Ştefan care primind coroana de la Roma a impus creştinarea tuturor ungurilor la romano-catolicism în anul 1000. Dar în afară de re-apariţia botezului cu Duhul Sfânt în secolul XX, acest fenomen nu a mai fost accentuat, probabil datorită direcţiei (super)instituţionalizate pe care a luat-o Biserica.

La început apostolii erau cei ce garantau ortodoxia Bisericii. După dispariţia acestora fiecare Biserică își cunoştea linia descendentă a celor ce o conduceau. Aceasta era o garanţie că învăţătura acelei Biserici îşi avea rădăcinile în Isus Cristos şi orice altă învăţătură era eretică. Succesiunea apostolică, credeul şi colecţia Scripturilor inspirate erau garanţia Bisericii în confruntarea cu gnosticismul. Expansiunea Bisericii şi faptul că toţi oamenii puteau deveni creştini au dat Bisericii caracteristica catolică, adică universală.

Toate metaforele care descriu Biserica confirmă că orice om poate fi în Biserică dacă îndeplineşte aceleaşi condiţii. Din păcate aceste condiţii au variat de-a lungul timpului cu toate că Noul Testament nu impune decât condiţia credinţei în Isus Cristos, iar ca semn al acestei credinţe, doar botezul. De-a lungul timpului oamenii au adăugat apartenenţa la o anumită biserică, participarea la anumite slujbe, îngroparea într-un anumit loc, căsătoria doar în denominaţia iniţială, acceptarea unor declaraţii de credinţă de o anumită formă (credeu), acceptarea unor doctrine şi credinţe ce nu există în Noul Testament, cum ar fi purgatoriul, papa capul Bisericii, posturile, moaştele, ridicarea la cer a fecioarei Maria, venerarea icoanelor, pomeni, parastase, rugăciuni pentru morţi, etc.

Chiar şi după Reforma din secolul XVI au apărut noi forme pentru a defini apartenenţa sau non-apartenenţa la o anumită Biserică. Ca urmare “creştinii” s-au luptat între ei la propriu şi la figurat să demonstreze că au dreptate şi pentru a-i aduce pe cei rătăciţi pe calea cea bună. Plata ambiţiilor şi a mândriei ecleziale s-a contabilizat în zeci de mii de morţi. În America de sud sute de mii de băştinaşi au fost omorâţi în numele credinţei şi al Bisericii.

În vremurile moderne şi în perioada contemporană Biserica a respins şi a condamnat modernitatea, astfel că ea apărea în ochii societăţii ca o instituţie retrogradă, demodată şi fără rost. Aceasta s-a întâmplat în ciuda faptului că în Europa Biserica a fost cea care a protejat cultura în perioada migraţiunii popoarelor, iar ulterior în Evul mediu, a fost chiar leagănul culturii moderne. Disputele politice în special au plasat Biserica în afara evoluţiei normale a societăţii.

În ciuda acestui fapt, în cele mai avansate state din lume, Biserica este o instituţie total separată de stat, la dispoziţia credinciosului şi a comunităţii mai largi din care face parte. O societate dinamică în continuă evoluţie impune necesitatea adaptării şi recontextualizării tiparelor Noului Testament  pentru ca Biserica să îşi recâştige relevanţa. Ecleziologia Noului Testament trebuie re-contextualizată continuu ca realitatea lui Isus cel înviat să aibă sens în societatea în care trăim: o Biserică care rămâne ancorată doar în formele culturale ale secolului I şi ale Bisericii primare (pe care le impune ca fiind condiţii ale mântuirii) se rupe de realitatea timpului în care trăim. De exemplu, dacă observăm cu atenţie evoluţia Bisericii penticostale în ultimii douăzeci de ani din întreaga lume ne dăm seama că elementele definitorii s-au restrâns la cele iniţiale, dar în acelaşi timp se poate observa o evoluţie de la un cod de îmbrăcăminte la altul, de la un mod de predicare la altul.

Există biserici penticostale ale negrilor îmbrăcaţi ţipător (pentru gustul nostru, şi purtând multe bijuterii) în care se bate din palme şi se cântă, toată Biserica mişcându-se în ritmul muzicii, şi există Biserici penticostale în care acest fel de manifestare este catalogat ca lumesc. Interesant este că Noul Testament nu se adresează unor detalii cum ar fi culoarea părului, lărgimea fustei sau a cravatei, cât trebuie să ţină un serviciu divin (nici măcar această noţiune nu este tratată) şi când trebuie ţinut, cât de mare sau de mică să fie Biserica şi cum să fie ea împărţită. Noul Testament se preocupă de esenţa creştinismului, mântuirea din trecut, la timpul prezent având în vedere viitorul.

De asemenea o ecleziologie ce este aşezată pe o altă bază decât cea a Noului Testament şi orientată spre sociologie seculară sau spre o altă ştiinţă, nu este altceva decât un pretext pentru o biserică, ce în realitate este un club social. O astfel de instituţie în care tiparul Bisericii primare este înlocuit cu o asumare a responsabilităţii de tip managerial sau de un alt gen şi care este divorţată de teologia Noului Testament are toate şansele să nu se încadreze în tipologia Noului Testament. Importanţa atribuită ecleziologiei se poate vedea astăzi dacă luăm în considerare existenţa a peste 40000 de tipuri de biserici cu diferenţe minore faţă de cultele tradiţionale.